Ştefan Ciobotăraşu : Poezii
PRELUDIU
Lumina din iaz, se cuminecă,
Mai albă ca alba Duminecă,
În liniştea plină de flaute,
Vin sturzii să mă caute,
Sau poate chiar soarele ‘n trecere,
Coboară, cu el la petrecere,
Să ‘nşire podoabele raiului,
În cucii şi mierlele naiului,
Să-mi vindece rănile, visele,
- Iubirile mele, ucisele, –
Să-mi mângâie florile-sclavele
- Nădejdile mele, bolnavele.
Hai, viaţă, adună-mi risipele
Şi numără-mi zilele, – clipele!
Dă flori cerului proaspete,
În pajiştea mea, soare oaspete!
Pădurile mele te ‘nscaună,
Măreţ voevod, peste faună,
Cu foc la aripile glesnelor,
Să creşti din prăpastia besnelor.
Fântânile ochilor gemene,
Fântâni, cu adâncul asemene,
Se uită la culmea ta matură,
Se uită – şi nu se mai satură.
Cuptor cu mirezme de azimă,
Pământul, de tine se razimă.
În creanga ce-şi suie ofrandele,
Cuibarele tale ard candele;
Sub leagănul lor, să tot gângure
Pădurile basmului singure.
…Bondarii, – doar ei – parc’ar fi nişte
Chemări, din a vecilor linişte…
Ci, singur, pe marginea buturii,
De-a valma cu iarba şi fluturii,
Mi-aud încă sbuciumul inimii…
Visând că trăiesc cât de bine mi-i!
Ştiu… plopii, cu gura lor harnică,
Dau anilor svoană zadarnică;
Ştiu zilele mele din datină,
Spre ţărmul tăcerii se clatină;
Mi-i gândul, ca negura ‘n rumpere,
Vin umbrele, Doamne, să-l cumpere;
Mi-s ochii noptaci, ca ceţile
De unde s’adapă tristeţile;
Dar tu, dimineaţă prietenă,
Să-mi spânzuri urâtul de-o cetină.
Cu rază ‘mpletită pe degete,
Din roua fâneţii, culege-te.
Mai du-mă vremelnic şi ‘mbată-mă
De focul trăirii de vatămă!…
(“Însemnări ieşene”, Anul II, Vol. IV, Nr. 22, 15 noiembrie 1937, p 548-549)
POEM PENTRU NOAPTEA ASTA
Am ostenit de-atâta căutare;
Să poposim o clipă, lăutare,
Ştii tu ce tristă viaţa mea o suni,
În goana ei după deşertăciuni?
Dă-mi scripca ta de-apururea nestinsa,
Să-mi logodesc durerile cu dânsa
Şi bucuria clipelor puţine
Ce flutură trecând pe lângă mine.
Ştii tu ce zbuciumări se cetluiesc
În lemnul ei cu suflet omenesc?
Să poposim o noapte laolaltă,
Lăsând zădărnicia lumii baltă,
Că ochii mei adâncă zare ‘mpung,
Dar vreme nu-i la drum atât de lung;
Nici aripi n’am, la glesne să-mi încalţ,
Cu cerurile-alături să mă ‘ncalţ…
Şi să cinstim aici sătui de lume,
La hanul înserării fără nume,
Ştii tu ce vinuri putrezesc sub cheie,
De trag aici durerile să beie-
Crăşmaru-i bun, dar sufletul vândut ‘i-i,
Că ţine iadul ferecat în butii.
Numai hangiţa-i meşteră să culce
Cu cântec lin şi vin amar de dulce…
Ne-o da balsam de inimă bolnavă,
Un chiot bun şi-o gură de otravă.
Din ochii ei vremelnici ca o rouă,
Ne-o da să bem cu lacrimile ‘n două;
Iar din surâsul ei, ne-o da pahar
Frumos ca floarea de mărgăritar.
Hai lăutare, biciue-mi pe coardă
Nepotolita sufletului hoardă:
Să văd durerea ‘n preajmă cum se ţese,
Jucând de gât cu dracul printre mese!
Hai, cât a bate vremea din aripă,
Să pară veac sărmană astă clipă!
C’am strâns mergând prin viaţă ca prin tău,
Sub sânul stâng un pumn de sânge rău:
Mi se tot suie nod vrăjmaş în gât
Şi când oftez mai tare-l întărât!…
Aduce-mi aproape, ochi domol,
Tovărăşia corbilor din voi;
De dulcea voastră noapte să mă ‘mbăt,
Visându-mă cu anii îndărăt.
Ce basm uitat, ce dor adânc de moarte,
Învie mincinoasa voastră carte?…
Luaţi-mi viaţa, caldă ca o pâne
Şi mântuiţi-o ‘ntreagă până mâne,
Că să mi-o ‘ntorc vreo-dată n-am să pot,
Vândută pe nimica şi pe tot…
(„Însemnări ieşene”, Anul III, vol. V, nr. 1, 1 ianuarie 1938, p 50-51)
Ştefan Ciobotăraşu