Cuvânt și iubire

 

 

Zilele-şi urmau cursul statornicit de când lumea şi pământul. Emanueala îşi împărţea timpul personal între serviciu şi spital. Alte preocupări majore nu avea. Îşi făcuse din asta un obicei riguros. Venea, o hrănea pe Daniela, se juca cu ea şi pleca mulţumită. A treia zi chiar i-a făcut o băiţă. Era necesară şi fetiţa se simţea foarte bine.

La sfârşitul săptămânii, Emanuela a primit un telefon de la părinţii ei. Era anunţată să meargă acasă să-i ajute la anumite treburi în gospodărie. Obişnuia să facă acest drum ori de câte ori era solicitată. Le era singurul sprijin, ei fiind în vârstă şi cu destule suferinţe fizice. Bolile, se spune, nu ocolesc niciodată pe cei în vârstă. După ce şi-a făcut toate pregătirile, oftând, puse mâna pe telefon şi o sună pe Dorina, infirmiera de la spital:

– Alo? Dorina?

– Da! Eu sunt, se auzi din celălalt capăt de fir. Aaaa, Emanuela, da?

– Daaa! Nu am apucat sa mă prezint… Scuză-mă că te deranjez acasă! Ştiam că nu eşti de serviciu, dar este imperios necesar să vorbesc cu tine. Ştii, am primit telefon de la părinţii mei şi trebuie să plec din localitate să merg la ţară, să-i ajut la treburi pe ai mei… Voi lipsi cam o săptămână. Plec mâine dimineaţă… Vreau să te rog ceva. Ai tu grijă de finuţa… Ştii, nu prea sunt mulţumită de anumite lucruri…

– Ce s-a întâmplat, Emanuela? Este ceva grav şi eu nu ştiu?

– Păi, deocamdată nu sunt sigură, dar… Te rog mult să fii atentă un pic… Astăzi mi s-a părut că prea dintr-o dată s-au împuţinat pamperşii şi nu prea am avut timp să inventariez hăinuţele, dar mi s-au părut cam puţine în dulap. Nu cred că mă înşel şi tocmai de aceea te rog, doar, fii cu băgare de seamă! Şi pentru orice problemă, draga mea, sună-mă la orice oră! Notează te rog şi fixul de la mine de la ţară…, ştii, în eventualitatea în care nu am semnal… Aşa…, da, ai reţinut bine, mulţumesc frumos!

După ce Dorina repetă numărul comunicat, mai schimbară câteva cuvinte, îşi făcură urări reciproce de bine şi sănătate, după care Emanuela se scuză pentru deranj, mulţumindu-i Dorinei pentru disponibilitatea de a o ajuta. Acestea fiind zise, îşi închise telefonul şi cu o privire atentă inventarie toate bunurile pregătite a le lua la plecare.

Gândul drumului către casă, către satul ei drag, gândul că îşi va revedea părinţii, cărora avea atât de multe să le împărtăşească, o făcea nerăbdătoare. Cel mai important i se părea, fireşte, să le împărtăşească, cu lux de amănunte, nu numai ca pe o surpriză, ci ca pe o mare şi dorită împlinire de suflet, marea bucurie despre finuţa ei, despre botezul acesteia, dar şi marea ei amărăciune, având în vedere că povestea tristă a fetiţei o obsedase continuu, toată seara şi a două zi până a ajuns acasă…

Când Emanuela intră în satul părinţilor ei, în satul ei natal, parcă i se luă un văl de pe frunte, o greutate de pe umeri, sufletul tresăltându-i plin de o bucurie imensă… Avu senzaţia că dintr-o dată grijile îi dispăruseră. Era uşoară, fericită şi nerăbdătoare. Nici nu mai auzea zgomotul motorului şi nu i se mai păru că microbuzul se deplasează cu încetineală…

De altfel, de câte ori venea acasă, Emanuela avea aceleaşi trăiri. Simţea că într-o clipită se risipeşte toată oboseala oraşului şi dintr-o dată i se părea că este uşoară ca o pasăre, că zboară, că pluteşte prin casă şi prin întreaga grădină. Deşi muncea toată ziua fără odihnă, seara simţea doar o dulce oboseală fizică însoţită de un psihic foarte liniştit, relaxat, vioi, capabil să facă şi să gândească orice. Era, cu desăvârşire, o stare total opusă celei trăite în vacarmul oraşului. Gândurile i-au fost brusc întrerupte de Marcel, şoferul de pe autobuz…

– Doamna Emanuela…, am ajuns! V-aţi lăsat furată de gânduri doamnă… Sunt, Doamne fereşte, ceva necazuri?

– Nuuu…! Am ajuns? Nici vorbă de necaz, din contra…, răspunse Emanuela amuzată. Uite că se poate şi fără să adormi! Când vin acasă, mă apucă un soi de fericire amestecată cu amintiri, nostalgii…, rememorez locuri, evenimente, oameni, asociez până şi un pom cu momentul când am stat la umbra lui… Este minunat! Nu sunt ciudată…, doar nostalgică şi fericită! Uite-l pe tăticu! Sărăcuţul, a venit să mă ajute la bagaj!

Tatăl ei se îndrepta cu pas grăbit spre autobuz, însă nesigur din cauza vârstei, dar mai ales a bolii, trăgând după el un căruţ cu două roţi în care urmau să pună bagajele. Aveau de parcurs până acasă o distanţă de aproximativ jumătate de kilometru…

Fata îi alergă în întâmpinare şi îşi îmbrăţişă tatăl, care păru puţin încurcat de exuberanţa ei nereţinută, cu mare bucurie, lacrimile plecându-i instantaneu pe obraji… Era o emoţie pe care aceasta nu şi-o putea stăpâni, care o copleşea la fiecare întâlnire şi despărţire, din două motive distincte: la venire – bucuria revederii, iar la plecare – teama că ar putea fi ultima dată când se văd şi asta o ucidea. Avea o legătură specială cu tatăl ei, cu părinţii ei.

– Sărut-mâna, tăticule! Ce dor mi-a fost!!! Ce mai faci? Cum eşti, cum te simţi? Mămica ce face? Abia aştept să o văd şi pe ea… Hai acasă! Abia aştept să-mi povestiţi, să povestim… Hai!

Tatăl Emanuelei, scăpând puţin din strânsoarea acesteia, întinse mâna către Marcel, şoferul microbuzului, salutându-l:

– Cu respect! Vă salut!

– Vă salut, şi eu, domnule Lucaci! Trebuie să fiţi foarte bucuros… A venit, din nou, fiica dumneavoastră acasă. Face ce face şi iar vine… Nu vă lasă deloc!

– Eii! Vine…, îi este destul de greu să scape… Numai din cauza serviciului, dar face tot posibilul şi vine.

– La revedere, domnule Marcel! strigă Emanuela veselă, întorcându-se spre şoferul autobuzului. Sunt pe mâini bune!

Apoi, aşeză bagajele pe căruţ şi apucând de mânerul acestuia pentru a-şi ajuta tatăl, plecară amândoi, sporovăind în timp ce parcurgeau drumul către casă, bucuroşi…

Mama Emanuelei nu mai avea răbdare. Ieşise de câteva ori la poartă, tot privind pe drum în direcţia de unde trebuia să-i vină fiica. Când i-a văzut apropiindu-se, inima i-a tresăltat de bucurie. Le-a ieşit în întâmpinare, la poartă, lăcrimând şi frământându-şi mâinile de emoţie…

– Sărut-mâna, mămică!

– Draga mamii…!

Îmbrăţişarea lor nu avea nevoie de cuvinte. Era trăită cu aceeaşi intensitate ca de fiecare dată. Pentru Emanuela, părinţii reprezentau marea ei slăbiciune. Reprezentau icoanele cărora li se închina. Deşi, în concepţia ei, nu-şi putea imagina ca acel moment final, al despărţirii, să fie posibil, să se întâmple vreodată, se temea că prin dispariţia lor lumea ei s-ar prăbuşi.

O îmbrăţişă din nou pe mama ei şi îi sărută obrajii privind-o cu drag!

– Mămica mea dragă! Ce mai faci? Acum, că fiica ţi-a venit, eşti mai bine? Avem treabă multă?!

– Bine ai venit, draga mamei! Eiii! Avem, cum să nu avem…, dar numai ce ai venit şi… lasă asta!Hai să mănânci şi tu ceva, mai întâi de toate! Să stăm liniştiţi la masă…, doar nu pleci acum, de îndată, nu?

– Bine! Nu plec, sigur că nu, dar nu avem timp de pierdut… Trebuie să nu pierdem din vedere nici faptul ca acest mare duşman al nostru, timpul, trece foarte repede… Ori, asta înseamnă că trebuie să-l exploatăm la maxim, în favoarea noastră.

Fără a mai sta mult pe gânduri, ca o zvârlugă, Emanuela sări pe prispă şi dispăru în răcoarea casei de ţară, urmărită de privirile pline de dragoste ale părinţilor. Mama, într-un gest atât de obişnuit în ultimul timp, îşi şterse ochii, ferindu-se să fie văzută, cu colţurile basmalei. Mai calm, dar vizibil emoţionat, tata îşi freca palmele cu mare satisfacţie şi bucurie. După doar câteva minute, fata le apăru în faţă cu zâmbetul pe buze, radiind ca o adolescentă în mulţumirea sufletească ce o simţea, fiind gata schimbată şi pregătită pentru a-şi începe treburile pe care le intuia că le are de făcut. Cât timp mama ei aşeză masa, Emanuela despachetă bagajele punând rapid fiecare pacheţel la locul lui: în congelator, produsele pentru congelare; în frigider, cele ce trebuiau păstrate la rece; iar micile daruri obişnuite pentru părinţi, le aşeză alături. După ce termină cu toate, ordonată şi, totuşi, grăbită, ridică acele daruri şi le oferi personal, încântată şi dornică să le vadă licărul plin de bucurie, de mulţumire şi de bun simţ din ochi…

– Nu trebuia să te mai cheltui, iar, draga mea! o dojeni mama cu blândeţe. Cred că este destul de scumpă…, dar este aşa frumoasă! exclamă ea în timp ce privea rochiţa de vară primită din mâinile fiicei. De fiecare dată, Emanuelei îi făcea plăcere să-i aducă mamei ei câte o rochie, băsmăluţe şi alte lucruşoare de care orice femeie, chiar dacă trăieşte la ţară, are nevoie. Îi plăcea să îi vadă acea privire, rară, de bucurie adâncă amestecată cu bun simţ…, cu timiditatea unui copil, pe care nu o găseşti decât la oamenii de la ţară. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu tătăl ei, în momentul în care îi oferi un dar foarte preţios, aşa cum era ea convinsă că va fi pentru el… Când fusese ultima oară în vizită la ea, la oraş, văzuse o icoană cu Maica Domnului şi cu Pruncul nostru Issus Hristos, care, fiind conectată la curent electric, răspândea raze de lumină în încăpere. O primise Emanuela cadou de la prietena ei, Simona. Tatăl său, atunci, şi-a manifestat curiozitatea asupra preţului, în timp ce admira icoana cu mare încântare şi căldură lăuntrică.

Emanuela l-a privit atentă şi a înţeles că doreşte să aibă şi el o aşa frumuseţe de icoană în casă, dar preţul, dacă i l-ar fi spus, l-ar fi dezamăgit. Şi-a propus atunci, fără să-i promită nimic, că va căuta să-i cumpere una la fel, dar, negăsind, i-a adresat Simonei o rugăminte: să nu se supere dacă le-o va ceda părinţilor ! I-a povestit acesteia momentul acela şi i-a vorbit despre dorinţa pe care ea a citit-o în ochii tatălui, dorinţa de a avea şi el una, la fel cu cea văzută, cu toate că, ştia foarte bine, el niciodată nu ar fi îndrăznit să o spună direct… Simona i-a răspuns că icoana este a ei, îi aparţine şi, cu alte cuvinte, poate face ce vrea cu ea, fără sa fie necesar să îi ceară ei permisiunea şi că ea este chiar bucuroasă să-i vadă gestul odată făcut. Acum, Emanuela şi-ar fi dorit din tot sufletul ca Simona să fie aici, să poată vedea lumina din ochii tatălui ei, aşa cum ştia că poate fi citită în momentul în care el îşi descoperea darul primit…

– Dar…tu… ? Tu ai găsit alta? Cât costă? întrebă el bănuitor.

Emanuela prinse mâinile tatălui, vizibil emoţionat, în mâinile sale şi îl opri închizând ochii într-un gest de tăcere…

– Tăticule, ţi-am văzut admiraţia pentru această iconiţă şi dorinţa de a o avea şi consider că locul ei este aici…în casa părintească lângă dragii mei părinţi. Deci, primeşte-o cu toată inima, aşa cum ţi-o dăruiesc!

– Dacă aşa spui tu…aşa să fie! Parcă poate cineva să se opună voinţei tale…, adăugă tatăl, făcând ghiduş cu ochiul către mama Emanuelei…

– Hai, hai ! Gata cu “periuţa”! îl întrerupsea Emanuela, glumind… Nu trebuia să mai şi mâncăm ceva? Îmi este o foame… de lup! exageră ea dornică să depăşească momentul ce-i înduioşa sufletul.

S-au aşezat la masă şi, în timp ce mâncau, au continuat conversaţia în acelaşi ton, de bună dispoziţie. Emanuela era înnebunită după mâncarea gătită de mama ei. Întotdeauna, fără să ceară ori doar să exprime vag ce-şi doreşte, mama o aştepta cu felurile ei preferate… Au început cu o ciorbă de păsăre acrită cu borş de putină, acru, dres cu smântână şi ou. Mâncau cu poftă şi voie bună, dar nu conteneau să vorbească, fiecare căutând să afle cât mai mult din cele ce ce a mai făcut fiecare. Emanuela, despre părinţi, iar părinţii despre ea, despre soţul ei Adrian, despre sora Angela, soţul şi copiii săi şi despre fratele Emanuelei, Nelu, precum şi despre soţia acestuia. După felul întâi, Emanuela a rugat-o pe mama să rămână la masă pentru că se va ocupa ea de felul doi – un ostropel de pui stropit cu usturoi. Revenită la masă, mama a intervenit şi a întrebat-o pe Emanuela despre fetiţa pe care a botezat-o:

– Draga mamei, spune-ne şi nouă despre fetiţă! N-ai zis nimic până acuma… Cum s-a întâmplat, cine este puiul acela de om…, de unde şi până unde ţi-a venit ţie să faci acest lucru? Mare lucru ai făcut! Mare pomană! Să-ţi dea Domnul sănătate şi fetiţei, la fel!

– Aşa, pur şi simplu, mămică! Aşa a vrut Dumnezeu. Am hotărât fără a mă gândi în prealabil, răspunse Emanuela gânditoare, la început, apoi din ce în ce mai veselă. Sinceră să fiu, a fost un moment în care m-am speriat să nu o pierd, dacă stau pe gânduri prea mult… Apoi, cum să spun, nimic nu mi-ar fi clintit hotărârea de la început luată. Aş fi înfruntat orice obstacol. Este voinţa Domnului şi Mâna Destinului. Asta este convingerea mea…

Acestea fiind zise, Emanuela începu să povestească şi nimeni nu ar fi putut să-i oprească cuvintele. Le-a vorbit despre toate detaliile referitoare la fetiţă, despre botez şi despre părinţii acesteia, despre modul în care a pregăti totul şi despre prestaţia părintelui, acolo, la spital. Părinţii săi ascultau, trecând de la o stare la alta. Se putea citi pe chipurile lor când milă şi tristeţe, când durere şi trecerea la bucurie, când uimire şi iertare. În acelaşţi timp, se putea citi, mai spre final, mândria ce-o simţeau privindu-şi fiica şi înţelegând din spusele ei câtă mulţumire sufletească are. Sentimentul împlinirii, a lucrului bine făcut şi plăcut de Dumnezeu, era trăit de toţi trei la maximă intensitate. Da! Ei au crescut şi au format acest om. Este copila lor şi acum ea luptă cu lumea pentru ceea ce este bine…

– Parcă era vorba de un desert? schimbă Emanuela subiectul, destul de brusc, observând cât de adânc trăiesc părinţii săi întreaga poveste. Mirosul meu nu mă înşeală…, adăugă ea mişcându-şi năsucul obraznic, pofticios, dintr-o parte în alta.

S-a ridicat de la masă şi, din doi paşi, mai elastică decât o pisică ce simţea mirosul de lapte, a ajuns, de pe terasă, în bucătărie, direct la cuptorul aragazului. Aici, în spatele uşii închise, unde căldura nu se risipise încă, descoperi o plăcintă învârtită, turnată în foaie subţire, cu multă brânză de vaci. Mirosul îmbietor i-a smuls o exclamaţie destul de puternică încât să fie auzită de afară…

– Fugi pisică hoaţă de acolo! Ai să rămâi fără mustăţi! ţipă mama ei, glumind, făcându-se că o ceartă… Nimic nu-ţi scapă ţie, fată…

Emanuela chicoti veselă şi, pe drept cuvânt, fericită. Începu să taie plăcinta aburindă, cât se poate de pofticioasă şi îndemânatică, în mici romburi, pe care le aşeză pe un platou. Toată încăperea se umplu de mirosul ademenitor, că-i lăsa gura apă! Se abţinu cu greu să nu ia o bucăţică, mai degrabă de teama că-i va arde gura. Merse cu platoul la masă, zâmbitoare şi victorioasă, purtându-l ca pe un trofeu valoros…

– Şi, Adrian? El ce face, când mai vine acasă? Ne este dor de el…Când era acasă, orice ar fi fost, făcea ce făcea şi venea pe la noi… Îmi era de mare ajutor, rosti îngândurat tatăl Emanuelei, după ce mâncă o bucată aproape fierbinte de plăcintă.… Aveam bază mare pe el, acum sunt singur. Este destul de greu…

– Hmm! Singur zici… Şi eu ce mai sunt aici, domnule? Cantitate neglijabilă? Interveni Emanuela, făcând pe supărata, dar trăgând cu ochiul către mama sa, astfel că, într-o clipită, izbucniră amândouă în râs. Este adevărat, se vede treaba, continuă ea, faptul că, de când lumea şi pământul, ginerele este mai iubit decât fiica, dar, domnul meu tătic…, nu ai nicio şansă şi trebuie să te mulţumeşti cu ce ai. Adică…, cu o fiică ! Ce ziceai?

– Eu ştiu ce să zic? răspunse tatăl Emanuelei cântărind răspunsul, grav, scărpinându-se gânditor după ureche… Nu ştiu, zău, ce să fac… ! Ar trebui să te supun la nişte probe… şi chiar nu ştiu dacă faci faţă. Mă tem că te faci de ruşine…

– Provoacă-mă! Ia, te uită la el ! ripostă Emanuela contrariată.

– Păi, uite ce zic eu…! Dacă Adrian ar fi fost acum aici, ar fi mers cu mine să aducem o căruţă de iarbă pentru animale…

Emanuela îl privi contrariată, se ridică de pe scaun fără să spună un cuvânt şi plecă, undeva, în spatele casei. Tatăl rămase la masă, în continuare. Amuzat, îi spuse soţiei sale:

– Iată că a cedat fără un cuvânt! În sfârşit, am lăsat-o fără replică…, adăugă el şi răsuflă uşurat, trecând imediat discuţia despre diverse probleme pe care le aveau de rezolvat în zilele următoare.

În acest timp, Emanuela scoase hamurile şi hăţurile din locul în care le ţinea tătăl său, la umbră, să nu le usuce soarele şi le duse la căruţă. Verifică cauciucurile căruţei cu atenţie, să nu aibă pană şi să fie bine umflate, apoi scoase calul, pe Cătălin, un armăsar de toată frumuseţea şi foarte cuminte, blând… Zicea tatăl Emanuelei că animalul nu poate fi altfel decât stăpânul şi avea dreptate. Il mângâie uşor pe bot şi pe cap, scoţându-i un scai încurcat în coamă, apoi îl dirijă uşor între hulubele căruţei. I-a aşezat hamul pe el, fără probleme, calul răspunzându-i liniştit la comenzi. Emanuela îi vorbea cu voce joasă tot timpul, mângâindu-l în timp ce îi lega curelele la hlube. După ce a terminat, i-a pus hăţurile şi i-a aşezat uşor zăbala în gură. A căutat coasa, furca, cutea pentru ascuţit coasa, care acum era în stare pefectă, fiind probabil pregătită de tatăl ei. Pe Emanuela o mulţumea aspectul acesta, deoarece surpriza va fi deplină… Zâmbind mulţumită, aşeză scaunul, perna de burete, se urcă în căruţă, trase de hăţuri şi conduse calul cu căruţa astfel încât să o tragă la portiţă.

– Domnul tăticu, este gata? Permiteţi să raportez: Provocare-am acceptat/ calul este înhămat,/ furcă, coasă am luat, / în căruţă am urcat…/ şi n-am timp de aşteptat!

Părinţii Emanuelei au făcut ochii mari, amuţind. Nu le venea să-şi creadă ochilor. La orice s-ar fi aşteptat, dar la asta, nu. Tatăl Emanuelei s-a ridicat râzând, s-a încălţat şi s-a apropiat suspicios de căruţă. A verificat toate legăturile, curios, foarte surprins, şi, în final, declarându-se mulţumit de rezultat a deschis porţile, iar Emanuela a ieşit mândră cu căruţa din curte, aşteptându-şi tatăl să urce. Mai apoi, alăturaţi umăr la umăr pe scaunul căruţei, mândri unul de celălalt, sporovăind întruna, au dat fru liber calului, să tot tragă căruţa după el pe uliţele satului, spre locul de unde aveau să aducă iarbă. Au ajuns repede şi Emanuela şi-a rugat tatăl să ducă dânsul calul în pripon. Ea a luat coasa şi a început o brazdă. Avea mişcări regulate, precise şi menţinea ritmul fară un efort prea mare. Se întorcea înapoi unind brazda când, trăgând cu coada ochiului în urmă, observă cum tatăl ei, care priponise calul ceva mai sus, căuta uimit sub brazdă din loc în loc… Emanuela a înţeles. Căuta iarbă netăiată şi spre surprinderea lui nu a găsit. Emanuela l-a rugat să stea liniştit să se odihnească, va cosi ea şi o vor încărca amândoi. Când a făcut de un coş bun de căruţă, au încărcat-o amândoi şi au plecat spre casă, el mândru de fata lui cea vrednică şi pricepută, ea mândră că a putut face toată această lucrare fără greşeală şi fără ca tatăl său să obosească.

Apusul roşiatec cuprinsese orizontul, aruncându-şi ultimele săgeţi spre cei doi, tată şi fiică, cuprinşi de un moment de tăcere şi cărora gândurile le fugeau obosite, probabil în direcţii diametral opuse. Da. Emanuela, se gândea la fetiţă… Ce-o fi făcând? Astăzi nu a văzut-o. Se rugă în gând să fie bine şi reveni cu gândul la tatăl ei, privind îngrijorată către el. Mai slăbise şi chiar parcă mai îmbătrânise, de ultima oară de când nu-l mai văzuse… Oare o fi totul în regulă? Ce este cu el?

– Tăticule, te simţi bine? întrebă Emanuela pe un ton serios, acel ton care era foarte cunoscut tatălui ei. Când aceasta îl folosea, nu mai era loc de glume sau minciuni.

– Eii, Emanuela! Tu ştii că mie îmi este cu neputinţă să mai spun că sunt bine… Insă, în ultima perioadă de timp…, m-am simţit ceva mai rău decât de obicei.

– Dacă nu vei merge odată cu mine, vei veni cât de curând pentru o internare şi un set complet de analize. Nu vei sta aşa, muncind şi neglijându-ţi sănătatea. Ne-am înţeles?

– Bine, Emanuela! Voi veni…

Între timp, ajunseseră acasă şi, după ce au deshămat calul şi i-au pus mâncare pentru noapte în iesle, au dat şi la celelalte animale, s-au spălat şi au intrat în casă.

Mama Emanuelei era puţin neliniştită. Cănd a văzut-o pe Emanuela i-a spus:

– Ce bine că aţi venit, fată… ! Te-a căutat cineva la telefon, de mai multe ori… Insista, era agitată… Era o femeie şi voia doar cu tine să vorbească… A spus să o suni.

– Cine? întrebă Emanuela speriată, devennind lividă la faţă cu fiecare cuvânt rostit de mama ei… Cine a sunat?

– Nu mi-a spus numele, maică…, deşi am întrebat-o… Doar repeta să o suni.

Emanuela puse mâna tremurând pe telefon şi o sună pe Simona, gândindu-se că s-a întâmplat ceva acasă.

– Alo? Simona? M-ai sunat, tu, la ai mei? Nu? Ok! Nimic… Pa!

Formă tremurând, un alt număr…

– Alo? Bună seara…! Tu… Ceee?… Cum se poate aşa ceva?… Când?… Bine, mulţumesc! … Nu se poate!… Vin, cum să nu vin?… Mulţumesc, din nou! Mai zise Emanuela şi scăpă receptorul din mână…

Părinţii o priveau speriaţi cum se schimbă la faţă. S-au apropiat de ea şi au început să-i frece uşor mâinile, de teamă să nu leşine, aşa de rău arăta. Au încercat să afle ce motiv, ce veste a tulburat-o atât de mult, dar ea nu a putut ori nu a dorit să răspundă.

– Hai, spune ce s-a întâmplat ! …De ce te-ai tulburat aşa rău, ce veste ai primit, fetiţo?

– Bagajele ! Trebuie să-mi fac bagajele. Mâine dimineaţă plec. Îmi pare rău… Trebuie!

Deşi era atât de palidă şi picioarele se păreau că nu o ajută să stea dreaptă, Emanuela a vorbit cu hotărâre în glas, parcă înverşunată de ceva. A trecut în camera în care erau hainele ei, lăsându-şi părinţii în pragul uşii îngrijoraţi şi temători…

~ Va urma ~

 

Olguţa Luncaşu Trifan

15 Februarie 2015

Iaşi