Cuvânt și iubire

Din stirpea liricilor intelectualişti, cu o poezie „construită” şi tălmăciri exemplare, venind după aridul interludiu proletcultist, Ştefan Augustin Doinaş (1922-2002) debuta tîrziu (Cartea mareelor, 1964), aproape odată cu Ana Blandiana, după ce principalii protagonişti şaizecişti ocupaseră scena. El anunţa, însă, recuperator, o altă vîrstă lirică, ţinînd, prin poemele cerchiste, de o altă atmosferă culturală. Dar acel debut editorial, jinduit, amînat, forţat, blocat şi, mai tîrziu, regretat, ascundea un şir de frustrări şi, desigur, o dramă, tăinuite în subteranele creaţiei, dar, mai ales, în intimitatea creatorului. Fiindcă, reamintim, manuscrisul Alfabet poetic (iniţial, cu titlul Manual de dragoste), încununat, în 1947, cu premiul Sburătorul, n-a mai apărut (prin desfiinţarea Fundaţiilor Regale). Peste un deceniu, alt manuscris, Poezii, trezise reticenţa lui Petru Dumitriu, director la ESPLA, în pofida unor referinţe favorabile, semnalînd un posibil debut major în acel context vitreg. Ovid S. Crohmălniceanu, de pildă, în Referatul său (15 ianuarie 1957), menţiona că avem de-a face cu un poet orfic, „un talent rar”, „puţin obişnuit”, e drept, cam inaderent la cotidian prin producţiile sale „atemporale”, insistînd, finalmente, pe stăruinţa editurii de a recompleta tematica. Volumul, fireşte, n-a văzut lumina tiparului. Între timp, Ştefan Popa (Doinaş) fusese reţinut la 4 februarie 1957, tîrît în proces (februarie-mai) pentru „omisiune de denunţ”, încarcerat în Bucureşti („la Securitate şi la Uranus”, va povesti lui Emil Şimăndan) şi, peste un an, „pus în libertate”, după ce oferise angajamentul olograf, sub numele conspirativ Andrei Golfin, folosit informativ, supravegheat, livrînd – spun sursele – „materiale de valoare”. Dar Andrei Golfin, scrie George Neagoe într-o carte aprig comentată (v. Asul de pică: Ştefan Aug. Doinaş, Cartea Românească, 2013), nu-l scutea pe Ştefan Aug. Doinaş de unele „obligaţii literare”, încît poetul va achita „un tribut dolofan” (p. 215), doritor a îmbrăţişa, reabilitant, limpezindu-se, „ideologia progresistă”. Încît, abia în decembrie 1961, providenţialul G. Ivaşcu îi va deschide porţile Contemporanului (v. Istorie, Toamnă refuzată) după interdicţii, umilinţe şi memorii patetice, dînd asigurări că este „cu totul ataşat Partidului şi Guvernului”. Reintegrarea sa a fost greoaie şi monografia lui George Neagoe, mai degrabă o biografie politică (sesiza Paul Cernat), developează acribios astfel de episoade, ocultate de poet, foarte reticent, ne amintim, şi cu desecretizarea Dosarelor, convins că „sînt (acolo) adevăruri care trebuiesc îngropate”. Noua istorie literară nu le poate, însă, ignora. Mai ales că Doinaş   şi-a interzis Jurnalul, dorind – cu îndîrjire, mărturisea – a fi „o prezenţă ireductibil artistică” (imagine), alungînd biograficul.

Bineînţeles, cercetarea dosarelor din fondul CNSAS presupune prudenţă (sub asaltul mistificărilor) şi expertiză ştiinţifică, respectînd ferm legislaţia deconspirării. Or, şi în cazul Doinaş, pornind de la declaraţia lui Adrian Păunescu (în 2003), primită cu mari rezerve şi de la dezbaterile de la Clubul Prometheus, în cadrul „întîlnirilor României literare” (26 noiembrie 2003), „valorificînd” zvonistica din interiorul CNSAS (unii membri aplicîndu-i grosier eticheta de turnător, fără „acoperire procedurală”, cum va obiecta, îndreptăţit, Gabriel Andreescu), procesul de necrofagie, iscînd furtuni în media, s-a precipitat; unii l-au apărat „cu mult aplomb”, zicea N. Manolescu (cazul lui G. Dimisianu), alţii s-au străduit să-i ruineze statutul de „reper moral”, inventariind „meandrele unei cedări”. Pînă şi Gelu Ionescu era obligat să constate că acel Doinaş rigid, ceremonios, suferind de „academism”, om fără ezitări, spirit aulic (cum se dorea), se dovedea „profund ascuns”.

Este evident că poetul Doinaş află în cultură un principiu genezic, nota M. Niţescu; e vorba despre o „condiţionare cultă”, inspiraţia fiind intelectuală (exterioară). Stăpînind modalităţile prozodice, cu un tehnicism impecabil şi avînd fascinaţia Formei, el înţelege poezia ca techné, asigurînd filtrul cultural, implicit răceala distanţării. La Doinaş, s-a spus repetat, poezia se hrăneşte din poezie. Deopotrivă eseist, dramaturg, traducător, o conştiinţă lucidă, negreşit, autorul Cărţii mareelor (adunînd acolo şi producţii dezonorante) nu putea fi taxat, sub faldurile neoromantismului, drept un poet al elementarului, „beat de cosmos”, cum credea, într-o anume fază, Ion Negoiţescu. Bineînţeles, creaţia sa lirică poate fi etapizată. Voce fermă, dar nescutită de dileme, refuzînd efuziunile, Doinaş înţelegea poezia ca anti-mimesis. Combustibilul livresc încuraja meditaţia lirică asupra poeziei înseşi, încît, reflectînd (barochizant) asupra limbajului, abstractizarea era inevitabilă. Dar ultimul Doinaş recunoştea că poezia s-a „pătat”, culegînd, din unghi etic-politic, ecourile vieţii imediate, ca poet-martor. Încît ipoteza manolesciană a celor „trei Doinaş” (v. România literară, nr. 32/1987) pare a se confirma, chiar dacă Alex Ştefănescu descoperea „patru vîrste poetice”; după prelungita etapă mitologic-baladescă (coabitînd, subteran, cu producţiile „pe linie” încredinţate lui Ion Motoarcă, devenit vedetă a realismului socialist), a urmat efortul abstractizării, cu accent ontologic şi, în fine, puseul moralist-polemic, scuturînd, în „palidul receptacol al zilei”, „praful orbitor al banalităţii”. Dar dincolo de astfel de compartimentări (discutabile), poetul încearcă a descifra, sub spectacolul aparenţelor, „al lucrurilor tainic chip”, ca pecete definitorie a travaliului său liric. Să înţelegem că, dacă îl recunoaştem pe Doinaş ca poet mare, ne restrîngem doar la prima etapă, de claritate clasicistă, cum sugera N. Manolescu? Sau că poetul însuşi, îmbrăţişînd Ideea ca „amantă fără patimă”, trasă într-o imagine îngheţată, însoţită de „muzica verbului”, îşi va fi contemplat eşecul? E drept, efortul sisific de a fixa „o vaporoasă nălucă”, aspirînd la „a prinde fiinţă”, rămîne doar „o prezenţă imaginară din oglindă”. Altfel spus, un eşec acceptat, recunoscut, precum în Poemul exorcist, fără a se înnămoli într-o „logocraţie găunoasă”. Baladesc, parabolic, imnic, chiar oracular, Doinaş scrie în replică, se aşază în intertextualitate, experimentează tema metamorfozelor, vrea supunerea Logosului. Îşi doreşte o modificare a imaginii, deşi evoluţia i-a fost contestată, luînd, se ştie, un start înalt. Chiar declinantă, dacă e să-l credem pe George Neagoe, convins că relaţiile cu Securitatea au condus la pierderea talentului. „Confiscat de regim”, alături de ceilalţi cerchişti „capturaţi”, Doinaş, „îndestulat de cultură”, s-a dovedit un politician al literaturii, încît, după 1958, stricîndu-şi stilul, „nu-şi va recupera vocaţia”. Rămînînd „un mare scriitor mediocru”, afirmă tînărul critic (lucr. cit., p. 308). O definire de sine ne vine în sprijin: „Detestat de oamenii dintr-o bucată şi/ învinuit întotdeauna cu dovezi,/ eu nu mă aflu nicicînd acolo unde apar şi/ nici nu sînt aşa cum mă vezi” (v. Autoportet).

Evident, nu poate fi vorba de proteismul imposturii; sau de texte plate, incriminate, deseori, de Doinaş însuşi. El a cultivat discursul mixt, la confluenţa filosofiei, poeziei şi religiei, dobîndind identităţi alternative. Şi, pe merit, elogii pentru intelectualismul ermetizat, deghizamentul alegoric, semnificaţiile simbolice etc., fără a fi aderent la poezia momentului. Mai mult, era „un eretic al modernismului” uitat oficial (cf. Mircea Cărtărescu), forţînd „fruntariile postmodernismului” cu o poezie conştientă de sine, doar aparent „demodată”, prezentînd, sub aparenţe iluzorii, măştile sinelui răsfrînt în proteismul înfăţişărilor; diversitatea înşelătoare a întrupărilor întreţinea, însă, sub un cer platonician, foamea de Unu. Ceea ce nu excludea şi rezerva unor critici, sprijinitori entuziaşti ai neomoderniştilor congeneri, în „conflict” cu cerchiştii recuperaţi după carantină (cf. C. Regman), deveniţi, totuşi, „aliaţi de conjunctură” (cf. George Neagoe). Chiar C. Regman insinua ideea că Doinaş ar fi „refuzat de critici”, într-un serial din Tomis (1968).

Cititor înrăit, avînd cultul cărţii şi aflînd acolo un „concentrat de tîlcuri” (înviate prin lectură), Ştefan Aug. Doinaş reprezintă, neîndoielnic, tipul poetului cult (cf. I. Negoiţescu), cu o biografie spirituală „mascată”. Doar dulcea tiranie a clişeelor, prelungind, în cîmpul exegetic, un confort lenevos, face din Ştefan Aug. Doinaş un poet „împietrit”, „îngheţat”, „prins” într-o formulă, contrazicînd ori sărăcind eul plural. Autorul Alfabetului poetic locuieşte în spaţiul clasicităţii, ne anunţa, cu ani în urmă, Ion Pop. Evident, criticul avea dreptate. Rostirea sa, „iubitoare de clarităţi”, educată prin experienţe istoricizate, efortul de limpezire şi disciplinare, în fine, severa ordonare a materiei rebele, haotice, vădesc – în epoca fragmentarismului – o fermă, vigilentă şi cuprinzătoare conştiinţă poetică. Dar Omul cu compasul (1966), geometrizînd în strădania de a desluşi „eternul chip / al lucrurilor lumii trecătoare” vrea să poposească în „timpuri frugale”, palpînd esenţele sub pojghiţa fenomenalului. Spirit reflexiv, Şt. Aug. Doinaş nu este doar un hărăzit „mînuitor de cuvinte”. Chiar dacă poezia poate fi un „descîntec al condiţiei umane” şi cuvîntul, pe urmele lui G. Benn, se vrea un totem modern. Fostul „traficant de ireal” se declară scîrbit de vocale şi pare interesat de cotidianul frust şi realul „gros” (vezi Interiorul unui poem). Se dezice, oare, şi de proteism, recunoscîndu-şi, odată cu spectacolul degradării, al căderii din rosturile sacre, „inconsistenţa”? E confiscat de „desfrîul limbajului” şi sedus de „zgomotul natural al Fiinţei”? Astfel de interogaţii nu clatină, bineînţeles, statutul / statura poetului, dar ne obligă să repunem în discuţie măcar cîteva din afirmaţiile congelate, pretins-infailibile, care îl aşezau (definitiv?) într-o formulă poetică, cinstind ceremonialul şi altitudinea rostirii.

O cultură ca a noastră, cu ştiute şi virile prejudecăţi anti-livreşti, pare a ezita încă în ceea ce unii au numit valorizarea („antologizarea”) livrescului. Umanitatea, scria Adrian Marino, nu poate fi decît livrescă. Puţini (din promoţiile mai vechi) au ridicat mănuşa aruncată de hermeneutul clujean. Printre ei, negreşit, construindu-şi o traiectorie literară inconfundabilă, se înscrie Ştefan Augustin Doinaş. Să nu înţelegem de aici că poetul ar dispreţui realul. E vorba, întîi, de o altă sensibilitate culturală, care, se vede, nu agreează talentul frust, primitivitatea necoruptă, chiotul vital ţîşnind triumfalist. Deşi această proeminenţă reflexivă nu alungă „senzualitatea formelor” (observaţia e a lui Al. Cistelecan). Iar erudiţia nu eşuează în opacitate. Mai cu seamă că „alchimia postmodernismului” (ca mişcare inclusivă) alungă inocenţa; sensibilitatea – nu spunem o noutate – nu poate fi genuină, iar conştiinţa creatoare, prizonieră a infernului poetic, transferă valorilor livreşti rolul de valori vitale. Iată noul context, „expunînd”, uneori ostentativ, convenţionalitatea în discurs, întreţinînd o cultură a senzaţiei; acest halou cultural, cu solide ancore în stratul referenţial, face inevitabilă medierea, filtrînd şi rafinînd (armonizînd) relaţiile poetului cu lumea.

În al doilea rînd, nu putem uita că Şt. Aug. Doinaş propunea, dincolo de condiţia-i seniorială, o dublă prezenţă (Gh. Grigurcu). El este, deopotrivă, poet (şi încă un poeta doctus, cum s-a spus) şi exeget. De unde şi permeabilitatea sa culturală. Bănuiala, cîteodată mărturisită de unii comentatori, că poetul, străin de aura boemei, de tonul belicos şi insurgenţa ultimului val, s-ar închide în carapacea tradiţionalismului, cinstind doar virtuozitatea tehnică, mărturiseşte, de fapt, fidelitatea faţă de o formulă; dar stăpînind legile versificaţiei, urnind, aşadar, maşinăria poetică, nu rezultă deloc că acest efort rîvneşte impersonalizarea. E drept, meditaţia răbdurie asupra conceptului modern de poezie ori popasurile analitice (discutînd producţia confraţilor) impun prin ordine şi îndemnul la rigoare. Devorat de luciditate, criticul Doinaş îşi aşază gospodăreşte ideile şi ia distanţă, prin glacialitatea conceptelor, faţă de „clipa cea repede”, lepădîndu-se, s-ar părea, de fidelitatea faţă de o formulă şi de seducţia efemeridelor. Ceea ce nu înseamnă că poetul Doinaş, cerebralizînd şi solemnizînd fluxul imagistic, urcînd cotele gravităţii orfice, ignoră zarva concretului, foşgăiala informului (jinduit cu discreţie). Între a iubi artizanalul (în pofida reliefului proteic al operei) şi a fi ispitit de spectacolul genezic, aşezat „pe prag de nămol şi văpăi”, poetul îşi trăieşte dedublarea. Imaginarul său nu refuză „dedesupturile”, oferindu-i neistovita şansă a concretizării şi iniţierii, chiar dacă spiritul auroral, conştient de sine, cu desfăşurări explozive de candoare şi miracol, este în permanenţă sub control. Eclipsele lucidităţii nu sînt, aşadar, posibile. Intelecţia curge înspre armonie orchestrală, o muzicalitate scutită de frustrări, cu sonorităţi poate căutate, oricum străine de ţîfnă şi emfază. Ar fi vorba, credem, de un eleatism care, iată, nu-şi refuză ţinuta statuară (Eugen Simion). Iar cuvîntul dobîndeşte rangul de instituţie orfică. Arta poetică nu insistă, reamintim, pe drama cuvîntului şi nici nu invocă posibilele tensiuni semantice, întreţinute artificios de unii. Astfel de nelinişti nu bîntuie prin lirismul doinaşian, respingînd – cu aceeaşi fermitate – şi pitorescul ori poezia epidermică, mustind de seve grele, seduse de pofta băloasă a balcanizării. Să fie vorba, atunci, de glacialitate şi asceză, de o poezie scrisă „pe foi de gheaţă”? N-am zice, cîtă vreme nu de o ideatică uscată ne ciocnim iar intermedierea livrescă, de neevitat, nu capătă accente ostentative. Stăpîn pe un univers, Doinaş ne lasă să ghicim, „jupuind” simbolul, scheletul unei viziuni. Iar înfiorarea spiritului vibratil nu exclude rigoarea, chiar dacă „cristalele s-au spart şi sîngerează”. Între trufie şi ruină, conştientizînd zădărnicia şi curgerea, dar avînd o „halcă de timp” (pe care va încrusta „litere argintate”) poetul respiră „în amplul du-te-vino al suveicii”(artă poetică). Iubirea nu poate fi decît o „mască dulce a nesfîrşitei spaime”. Vizitat de nostalgii, el nu e ispitit de demonul deconstructivist, de atîtea isme destructuraliste, ci vrea să rotunjească poemul, în numele unei viziuni „perfect asumate”. Cel puţin aşa ne liniştea într-un Avertisment care deschidea volumul de Versuri (Ed. Eminescu, 1972), explicînd strategia alternanţei criteriilor formale cu cele de natură tematică. Dincolo de tematism (şi ideea, la Doinaş, mereu „pipăie înaltul”) rămîne perfecţia formei, luptînd cu „fluidele tulburi”, cu „văzul ca dinamită pură”, chiar cu invazia grotescului şi derizoriului. Poetul se vrea „inginer de armonii” şi, în consecinţă, îngheaţă şuvoiul lirismului: „un prund de diamante stă pe loc”. Între foşnetul bibliotecii şi agresivitatea realului, el atinge graţios, fără reverenţe, starea de gratuitate, plonjînd în inima reveriei, văzînd pe dinafară „ochiu-n care / mă desfăşor, o clipă, ca un vis…”

Ispita livrescului (naturalizînd cultura) nu înseamnă şi interdicţia realului, somativ, desigur. Suveica poetică face, neobosită, naveta între aceşti doi poli. Doar că preferinţa e limpede formulată şi intim asumată. Între „duhoarea clipei” şi „templul de cleştar”, poetul calcă dincolo de lirica imediatului şi presiunea prezentului, fără a fi scutit de fiorul deceptiv (împins în dezamăgire morală). El culege „colbul sunetelor moarte” (oracol mut), fiindcă ştie preabine că „vine-un timp cînd orice templu moare” (frumuseţea). O respiraţie castă, un spaţiu eteric domnesc peste acest teritoriu liric, invitîndu-ne să sorbim din cupele „crinilor involţi”. Totuşi, Omul cu compasul aşază în pagină versuri credincioase „clipei de foc”, încercînd a zgîria pe nisip „formula unei alte ordini”. Peste „poleiurile lunii”, peste această lumină spectrală cade, să observăm, o concreteţe picturală. Rîvnitul „tărîm de linişti”, incluzînd perfecţia (fără pusee anxioase), e mereu zgîlţîit de stihialul aluvionar şi informul în clocot. „Muiată în origini” (cum sîntem preveniţi), imaginaţia luxuriantă devine, de fapt, sub domnia lucidităţii şi a rîvnei hieratizante, un recital formal, desfăşurat într-un laborator sterilizat, peste care pogoară o ploaie de sunete celeste. Acel „gong de aur” (v. Goethe pe catafalc) exprimă, fără umbra vreunui echivoc, nostalgia tiparului (ancestral) şi goana neostoită după forme. Prin ele, poetul reuşeşte „smulgerea din smoală” şi accede, în pofida trupului nisipos, protejat cu „zale de rouă”, la secretul vieţii, culegîndu-i fructul greu: „pe creanga ta, minunile s-au copt” (v. Copacul Weimar). Dar tot el ştie că precara-i fiinţă, jefuită de timp, locuind în „împărăţia clipei”, descoperă doar scrumul vieţii. Criza identităţii se consumă în decor apocaliptic, iar motivul „îngerului căzut” poate fi un filon productiv, înnobilînd banalul, odată cu inconfortabila constatare a golirii de sacru: „divinul scurs din corpurile goale”. Şi atunci, salvator, se insinuează refugiul în paradisul bibliotecii. Acolo, pensînd cuvinte rare şi, aflînd sonorităţi pure, îndelung şlefuite, poetul are de-a face cu o natură „filtrată”, lăsînd covîrşitoarea impresie a imaterialităţii. Acolo, aflînd un loc cultural, decantează „sevele trunchiului pădureţ”, năzuind spre licărul sublim. „Gata pentru zbor” (v. Sonetul timpului), poetul simte depărtarea („şi-n urmă anii gîlgîie-n cascade”) şi se închină, biruitor, clipei vii. „Evul luminii” devine o amintire, zarea strivitoare şi „frunzişul stelar” îl împresoară, fiorul erotic – chemînd viforele tinereţii şi galopul sîngelui – nu uită că „la început a fost cuvîntul IUBIRE” (v. poem). Doar cenuşa „va tresări”, descoperind un „trup de aburi, pur şi pal”, rătăcitor în edenul cultural (în pofida „versurilor-zero”, şi ele prezente). Între natură şi cultură e un „cîmp de luptă”, iar „capcanele arhaice”, pîndind din „ziua cea dintîi”, sub ameninţarea „curcubeului nocturn”, nu-l împiedică pe poet a cerca palparea abstracţiunilor. Este aici o aventură strict livrescă, o cronologie a formelor developînd o viaţă spirituală (ca singură biografie publică?) Doinaş a fost, indiscutabil, un rafinat cunoscător al poeziei. Peregrin prin „mitologicale”, el ne lasă să ghicim, în cutele textului, o eterată respiraţie antică şi, în acelaşi timp, lasă să pătrundă miresme tari, violenţa cromatică (v. caii). Dar nu agreează reţeta postmodernistă; iubeşte Forma, nu juxtapunerea de forme şi coduri şi, în pofida intarsiei livreşti, a reverberaţiilor intertextuale, nu are, afişată „la vedere”, plăcerea combinatorie, eşuînd în parada simbolurilor descărnate. Sub clorotica paloare a soarelui, Venus e „palidă-n azururi”, dar „inimile de noroi” pulsează. Erosul rămîne un principiu cosmic. Această lirosofie stinge conflictul dintre natură şi cultură; ea nu se vitaminizează cultural pentru simplul motiv că nu poate exista astfel. Cultura este chiar Poezia şi nu fondul ei nutriţional. Platonician, invocînd „Jumătatea de om” doritoare a-şi afla împlinirea (cuplul etern, mînat de rebreanianul calvar al căutării), poetul visează şi adastă la „recile oglinzi cu prund de argint” (forma omului). Şi tot rebreanian (nu invoca marele ardelean „romanul sferoid”?), Ştefan Aug. Doinaş purcede la aflarea locului privilegiat, fertilizat de sînge livresc. Într-acolo îl mînă, cum se destăinuie, doar „pelerinajul sferic”, fără a se îmbolnăvi de o demiurgie ţîfnoasă. În „pădurea (sa) de simboluri”, poetul ascultă, cu umilinţă, şoaptele Bibliotecii fără a întoarce spatele realului „gros”. De la baladesc la lirismul gnomic, el nu a obturat caracterul referenţial al poeziei sale, explicitat în Orfeu şi tentaţia realului (1974). Mai mult, recunoştea Doinaş, smulgîndu-se din inerţie odată cu intrarea în politică, „filonul activist” (despre care vorbea V. Nemoianu) l-a împins într-o altă direcţie: poezia ca replică la real. Estetismul ceremonios, sentenţios, solemn face loc vituperanţei. Radicalizarea, vestită prin Vînătoare cu şoim (1985), creşte, pe filieră argheziană, înstrunînd coarda sarcastică în frazare sacadată: de la Lamentaţii (1993), excitînd moralistul (dezamăgit că patria „a încăput într-o gură spurcată”), la Psalmi (1997), dezvăluind căutările şi revoltele fiinţei muritoare, acuzînd imperfecţiunea divinităţii. Pamfletarul, însă, nu excelează şi presupusul vitalism e mimat, coborînd periculos cota estetică. Dar acele „semne noi”, N. Manolescu le desluşea încă în volumul Vînătoare cu şoim, vizînd – voalat – subtextul politic; alţii, din aceleaşi pricini, tot nedeclarate, deplîngeau „stridenta involuţie” a poetului. Oricum, stăpîn peste o operă vastă, discret, distant, pătruns de solemnitate, Doinaş, după 1989, chiar „se înnoieşte”: devine academician şi senator PAC, cultivă publicistica politică, părăsind, desigur, limbajul codat, consolidîndu-şi aura, deţinînd funcţii înalte. Dar Ştefan Aug. Doinaş, observă judicios G. Neagoe, „a jucat pentru sine”.

*

Debutul editorial, prin Cartea mareelor, un hibrid liric, ulterior repudiat, îl anexa (fals) generaţiei şaizeciste. Noviciatul său literar ţinea, însă, de o altă epocă; or, dorinţa de a reveni în viaţa literară l-a obligat pe Doinaş la numeroase concesii (nu doar propagandistice). Prima dintre ele priveşte „povestea” promiţătorului Motoarcă, falsul poet nou, de fulgerător succes, autor al Agronomului (printre altele), anunţînd pe „meşterul de mîine”, un episod considerat, peste ani, „penibil” de însuşi Doinaş. Curios, într-o referinţă anexată Dosarului penal, lotul Mihail Grama (1957), C. Regman laudă aceste colaborări-farsă, asigurînd că Doinaş (autorul de drept, în travesti) cînta „realităţile noi”, încercînd, astfel, a-i da o mînă de ajutor fostului cerchist. Doinaş debuta la Jurnalul literar (nr. 50/10 decembrie 1939), sub auspicii călinesciene. Dar acolo „gospodărea” G. Ivaşcu. Evenimentele furtunoase, în avalanşă l-au despărţit de comilitonii cerchişti. Din singurătatea de la Hălmagiu (unde profesa) se destănuia epistolar lui Negoiţescu, de pildă, vorbind despre descurajările şi proiectele sale. Se simţea rău „vorbind româneşte”, mărturisea în 1950, deşi în el clocoteau poemele patriotice (e drept, pe filiera Hölderlin, Pindar); se va dedica traducerilor (ca transfer de „valoare estetică”), trezind „valenţe dormitînde”, frecventînd afinii spirituali. Se gîndeşte la o comedie, D’ale festivalului, de fapt o şarjă politică şi îşi divulgă obsesiile şi orgoliile. Curios, o piesă antistalinistă (decriptată de I. Negoiţescu şi denunţată de Radu Enescu), Brutus şi fii săi, „n-ar fi prezentat vreun interes în anchetă”, credea Doinaş, la distanţă de evenimente. Şi mai curios, Sonetele mîniei, texte negreşit ostile, „escapiste”, transparente chiar prin titlu, ar fi fost „ignorate”, deşi, în logica anchetei, ar fi suplimentat anii de detenţie. Coborînd în epocă, trebuie să recunoaştem, pe urmele lui George Neagoe, că Cercul literar, după destrămare, a devenit „o pepinieră a racolărilor”. Doinaş era terorizat de gîndul că pierde contactul cu mediul literar, că va rămîne un anonim şi, după eliberare, pînă în 1963, cînd va fi angajat la Lumea, dorind „a munci şi a publica”, face eforturi de a intra în graţiile regimului. Episodul Motoarcă, tăinuit lungă vreme (deşi amicii cerchişti ştiau), probează ascunzişurile biografiei, sub aparenţa unui trecut ireproşabil. Făcînd din elevul de la liceul Moise Nicoară din Arad, atacînd cu aplomb temele oficiale ale primului cincinal, o vedetă (meteorică), bine plătită, condamnată apoi, prin propria-i neputinţă, la „tăcere” scriitoricească, Doinaş nu s-a dedat doar la un mic pariu, „nevinovat”, scufundat într-o legendă ceţoasă, ci ascundea o falie între biografie şi creaţie. Invazia cerchiştilor în Bucureşti (prin 1955) îi va deschide alte porţi, ieşind din izolare, părăsind, prin demisie, profesoratul (pe ruta Caporal Alexa-Hălmagiu-Gurahonţ). Angajat ca redactor la revista Teatru (înfiinţată în 1956), Ştefan Augustin Doinaş publică cronici dramatice, atît cu pseudonim, aproape uitat după lunga tăcere publicistică, cît şi cu adevăratu-i nume (Ştefan Popa, ca „civil”), împlinindu-şi visul. El, mărturisea timişoreanul Deliu Petroiu, alt cerchist, „tînjea după Bucureşti”. A revenit „pe furiş” (cf. George Neagoe) în viaţa literară, părăsind „exilul interior”. Dar asupra trecutului său planează un şir de întrebări, fisurîndu-i exemplaritatea. Dacă acuza de legionarism nu stă în picioare, caracterul său acomodant (cf. V. Nemoianu), duplicitar, identităţile colaboraţioniste (Andrei Golfin, Gogu Ivan) şi, pe de altă parte, figura de opozant, ca rezistent în radicalizare, apărînd demnitatea breslei, cu atacuri, totuşi, tolerate (vezi Raportul la Colocviul Naţional ieşean, 18 octombrie 1978) ridică grave semne de întrebare. Dobîndind autoritatea şi credibilitate, „mai conciliant” după ’89, recuperîndu-şi manuscrisele confiscate, se va pronunţa împotriva deschiderii dosarelor SRI. Util ambelor tabere, crede G. Neagoe, „îngemănînd” şi servind impulsuri potrivnice, histrionicul Doinaş pare un trickster, „compensîndu-şi” colaboraţionismul prin scrierile valoroase, însoţind proteismul operei, în regres, cu un cameleonism stupefiant, dezamăgitor. Cartea lui George Neagoe, în pofida „alunecărilor adolescentine” şi a „metaforismului zvăpăiat” (cf. Alex Goldiş), nu este doar a unui „bun documentarist”, chiar remarcabil, cum afirmă Alexandru Dumitriu. Ea priveşte fenomenul cultural în rama epocii şi luminează cotloanele ei, probînd ticăloşia atîtor scriitori (de la mici laşităţi, invidii, la delaţiuni cu consecinţe privative), ruinîndu-şi prestigiul moral, pliaţi zelos cutumelor Puterii, aserviţi sau doar mimînd servilismul. În cazul Doinaş, lider moral al Uniunii Scriitorilor, şocul (previzibil) a trezit varii reacţii. Gelu Ionescu (în Apostrof, nr. 2/2014), „nelămurit” după o dublă lectură, identifica „trei metehne” în demonstraţia lui George Neagoe: resentimentarismul, calitatea analizelor (unor texte poetice) şi teribilismul, prin risipa unor fraze bombastice. Că n-o fi găsit exegetul, „tonul neutralităţii necesare” e vizibil, că nu Securitatea l-ar fi constrîns pe Doinaş să-şi piardă talentul („disipat”) e, iarăşi, limpede. Dar explorînd biografia factologică, „meandrele unei cedări”, criticul ficţionalizează? Atentează, oare, la statuia scriitorului? Să conteze doar opera (răscumpărînd biografia) ca singură biografie? „Contextele genetice”, se ştie, nu privesc doar filtrul livresc, ignorînd dezinvolt „trucarea autobiografiei” (prin omisiuni, mistificări, cosmetizări). Iar rectificările, bazate pe verificări temeinice, vin să corecteze o imagine livrată ca ireproşabilă. Recrutat, „hingherit” şi sprijinit, ascuns sub identităţi conspirative, oferind materiale informative „valoroase”, dovedind apoi „delăsare” şi un randament „scăzut”, scos din reţea (1984), opozant, fie şi de un „eroism întîrziat”, Ştefan Aug. Doinaş ne dezvăluie, în posteritate, un profil complex, refuzînd enunţuri „univoce”, cum ne previne însuşi George Neagoe. Revizuirile, străine acum de virila „logică de front” (cf. Paul Cernat) şi tiparul maniheic, cu pusee umorale, cad pe umerii noilor critici. Şi Doinaş, ca „politician al literaturii”, în picaj după ultimele dezvăluiri, trecut prin purgatoriul umilinţelor (de unde şi cognomenul „Ocnaş”, oferit de cinicul Petru Dumitriu) are dreptul unor clarificări, aducînd la rampă opinii în conflict. Gabriel Andreescu pare convins că Doinaş este o victimă a CNSAS; demonstraţia, sperăm, urmează. Precauţia în manevrarea dosarelor rămîne, însă, obligatorie, refuzînd zvoneria entuziastă, doritoare de maculări şi execuţii. Opera sa, majoră, chiar „foarte puţin tipic românească”, spunea într-o dezbatere, fără un specific pronunţat, vidată de adieri folclorice, balcanizante, rămîne, negreşit. Aici consensul exegeţilor e deplin, nu stîrneşte violente dezacorduri. Iar poetul, bănuind că va avea parte de o posteritate seismică, denunţînd vituperant în Sonetele mîniei (confiscate, pierdute „definitiv”, credea, tipărite sub formă modificată, într-o reconstituire „aproximativă”; v. Ovidiu la Tomis. Versuri din exil, 1998) „supliciul ruşinos”, „plasa roşie”, „păianjenul cu stea” (XVI), ne avertiza: „Acoperiţi-mi trupul cu ţărînă: / un deget tot o să-mi rămînă / la nalta judecată să vă chem” (IX). Cazul Doinaş rămîne un proces deschis. Din păcate, între imaginea seniorală, construită răbduriu, cu tenacitate şi adevărul şocant, dezvăluit prin cercetarea Arhivelor, se cască hăul unor incompatibilităţi neverosimile şi al unor „relaţii încurcate” în textura epocii, transportînd în viitorime o imagine contradictorie, ambiguizată, risipindu-i aura: o natură clasică, disponibilă, exersată pe varii registre, învăluită într-un larg-admirat „halou” intelectual, dramatic declasată, moralmente judecînd, supusă, inevitabil, contenciosului revizuirilor.

P.S. Chiar suspectat, nu fără temei, de „gusturi piezişe” (cf. Sorin Lavric), într-un recent interviu din România literară (nr. 19/2014) Virgil Nemoianu afirma neted: „nu cred absolut nimic din cele aflate în dosarele Securităţii”. Cel care a lucrat „cot la cot” cu Doinaş ne asigură că ar fi vorba de o „invenţie mincinoasă”, lăudînd forţa tehnică, ambiţia, filosofia limbii etc., Doinaş fiind „cel mai bun poet român din a doua jumătate a secolului XX”. Ceea ce nu înseamnă că dl. Nemoianu răstoarnă lespedea peste cazul Doinaş, închizînd discuţia.

Adrian Dinu RACHIERU