Sandu Cătinean: Sihastrul din Apuseni
Sihastrul din Apuseni
În grote-adînci din Apuseni
un moş îşi duce veacul
cu plante şi cu rădăcini
se-ndoapă’ades, săracul
la taina Lumii, el, de mic
vesează pe-ndelete.
Cu umerii acoperiţi
de lungile lui plete
pământu-i pare un străin
ce-l ţine pe degeaba.
În Univers şi-ar fi dorit
să îşi găsească treaba
la stele’ades priveşte lung
și tot mereu se-ntreabă
când va veni şi vremea lui
o, de-ar veni degrabă !
“Cu rugăciune Te implor
Fă o minune, Sfinte
ajută-mă acum, să mor
la Cer mă du, Părinte !
Că-n lume multe’am suferit
și multe nu sunt drepte
Tu, sufletu-mi pe’acest pământ
nu-l mai lăsa s-aştepte ”!
Cu capul adâncit în jos
și mâini împreunate
moşneagul cade în genunchi
încovoiat de spate …
“Părinte’al lumii, Tu, de vrei
poţi Lumea a o stinge,
dar las-o în lăcaşul ei
pe mine doar mă frânge
speranţe-n Tine eu mi-am pus
de când eram de-o şchioapă.
Și’acum pe nimeni nu mai am
ca să mă pună-n groapă
Tu, fi îndurător şi lasă
ca trupu’mi din pământ
în grota ce mi-am pregătit
să-i fie de mormânt
doar sufletu’mi la Tine du-l
şi-n dreapta-Ţi judecată
nu ţine seamă’al meu păcat
Tu, îndurare’arată…”
Pe coate moşul se târâ
cu greu ajunse-n grotă.
Şi’atunci, un zâmbet i’apăru
uitându-se’nspre boltă
o rază lungă străluci
căzând pe pieptu-i moale ,
simţi apoi înfiorat
cum cade într-o vale…
O pasăre ce ciripea
părea a-l plânge tandru,
închise ochii-ncetişor
și’apoi muri, Lisandru…
Un vuiet surd s-a auzit
de’adâncuri, din pământ
și-n uşa grotei răsări
o piatră de mormânt.
Lumina-ncet s-a’ndepărtat
în Univers, spre stele
și numai pasărea a rămas
privind clipind, spre ele…
Sandu Cătinean-din Bonţida
