Cuvânt și iubire

„Valuri tulburi de uitare peste morţii mei se-aşează.
Limba nu ne mai e limbă, ţara nu mai este trează. 

Azi ne-nvaţă imbecilii intereselor perfide,
Cum să ne uităm eroii şi să venerăm partide
Cum să cântărim istoria şi s-o vindem pe bucăţi”

(Nicolae Drăguşin)

Un popor, care nu-şi preţuieşte înaintaşii, care îşi subestimează valoarea, îşi uită istoria nu merită să fie numit popor ci doar o comunitate de oameni legaţi cu interese de moment, altele decât dragostea de neam. Este şi cazul aşchiei de popor român din acest colţ de ţară, în special, acum, în această perioadă deosebit de incertă când „Sabia lui Damocle (a lui Putin –n.n.) atârnă asupra noastră şi poate în orice moment să cadă pe capul nostru, fiind agitată de tot soiul de cozi de topor gen Dodon, Voronin, dar şi din prostia democraţilor proeuropeni. De la bravii noştri strămoşi traci consideraţi seminţia “cea mai numeroasă” după aceea “a inzilor” (Herodot), de la „cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci” (Herodot) – dacii, nu ne-a rămas mai nimic din mândria lor, din dragostea de neam. Un mileniu de nesfârşite valuri migratoare din est, peste 300 de ani de jug turcesc şi domnii fanariote nu au rămas fără urme în ce priveşte remodelarea caracterului băştinaşilor. Cu toate acestea dominaţia turcească nu a condus la rapturi teritoriale, nu ne-a fost impus islamul, nu ni s-a distrus şi închis bisericile, nu ne-au fost pocite graiul, numele şi formele de adresare (vorba maestrului Ion Ungureanu, nu am devenit, de ex. nişte Vasile Oglî Moraru, după cum ne-au transformat ruşii în Vasili Ivanovici Melnic) cum au făcut-o ruşii în cei peste 100 de ani de ocupaţie ţaristă a Basarabiei, când mulţi basarabeni blestemau ziua când s-au născut, atât de crud a fost regimul. „Pe moldovenii noştri ţarul milostiv şi bun voia să-i facă orice: ruşi, bulgari, tătari, numai români să nu fie” scria cu durere în suflet marele patriot I. Costin, primar de Chişinău în perioada interbelică. Însă cea mai mare năpastă căzută pe capul bieţilor români basarabeni a fost cei peste 50 de ani de ocupaţie sovietică rusească cu deportările în patru valuri, cumplita foamete organizată, lichidarea aproape completamente a intelectualităţii. Atât de diabolic a fost acest regim încât şi după 22 de ani de independenţă mai rămânem încă complexaţi, cu simţul inferiorităţii faţă de cei din est, adânc ascuns în interiorul nostru, cu un grad de resemnare chiar deranjant.

Am spus în repetate rânduri că, având un trecut atât de glorios, despre care străinii spun că acest spaţiu carpato-danubiano-pontic ar fi fost leagănul civilizaţiei europene (tot aşa cum bazinul r. Nil – al celei egiptene, s.Tigru şi Eufrat – al celei mesopotamiene, r. Ind – al celei indiene, r. Galben – al celei chineze), iar nouă parcă ne-ar fi ruşine să recunoaştem acest lucru. Este un comportament de sclav.

Zilele trecute, pe 1 februarie, s-au împlinit 75 de ani de la moartea marelui nostru pământean (însă dat uitării, trecut sub semnul tăcerii absolute acest eveniment!), inginerul Gheorghe Botezatu, cunoscut şi sub numele de Gheorghe de Botezat. Lucram asupra biografiei savantului pentru includerea în Enciclopedia Tehnică Moldovenească aflată în stadiu de elaborare. Cunoşteam în mare parte biografia acestui mare inginer basarabean dar pentru a mă informa mai bine am început a „călători” pe internet. Spre stupefacția mea am dat de un material, care m-a şocat prin neadevărul scris şi forma, în care a fost prezentat. Este vorba de un timbru al Poştei Moldovei emis în a. 2012 şi dedicat aniversării a „130 de ani de la naşterea inginerului „rus-american”, bussinesman şi pionier al elicopterelor Gheorghe Botezatu (Gheorghii Alexandrovich Botezat)”. Şi niciun cuvânt despre faptul că este de origine basarabeană. Am continuat să caut informaţii la acest subiect în alte surse străine şi am găsit mai multe. Într-un document în limba engleză găses: „Gheorghe de Botezat, născut Gheorghe Botezatu, în Basarabia, Imperiul Rus (de etnie moldovean)”. Iată ce găsim pe Wikipedia: „Gheorghe Botezatu s-a născut în Gubernia Basarabia, la 7 iunie 1882. A urmat cursurile liceeale din Chișinău, după care s-a înscris la cele universitare de la Iași și Har’kov. Au urmat o serie de specializări la Universitatea Göttingen și Universitatea Humboldt din Berlin. A plecat, în anul 1911, în Franța unde-și ia doctoratul la Sorbona cu teza „Étude de la stabilité de l‘aeroplane”, unde este recunoscut ca fiind primul om care a făcut un astfel de studiu în domeniul aviației. Pleacă în Statele Unite ale Americii unde devine director al Laboratorului de Aerodinamică și profesor la Universitatea din Dayton, Ohio. Ulterior, a semnat un contract cu Armata SUA, prin care se angajează a construi unul dintre cele mai mari elicoptere ale timpului, care s-a ridicat în aer pentru prima dată în 18 decembrie 1922 și 23 ianuarie 1923 cu doi pasageri la bord). „Caracatița zburătoare” avea patru elice, fiecare având șase pale cu un diametru de 8,1 metri și avea 1.678 kilograme. Muzeul Național al Aerului și al Spațiului din Washington expune și astăzi părți din elicopterul său”. Iată ce scria ziarul „The New York Sun” la 3 februarie 1940. „Dr. George de Bothesat, expert on aerodynamics, who in 1923 built the first helicopter in the world to make stable and governable flights for the United States Army Air Corps. He was 56 years old, and died on Thursday on New England Baptist Hospital. He was born in Bessarabia, then a part of Csarist Russia, and had held high scientific and technical offices in the Czarist, Kerensky and Lenin governments (Dr. Gheorghe de Botezat, expert în aerodinamică, care în a. 1923 a construit primul elicopter din lume pentru a face zborurile în Armata Statelor Unite stabile şi guvernabile. La vârsta de 56 (corect – 58) de ani a decedat joi la spitalul baptist din Noua Anglie. El s-a născut în Basarabia, parte a Rusiei Ţariste și a deținut funcţii științifice și tehnice avansate în guvernele țaristi, Kerensky și Lenin)”.

Deci, dr.ing. Gheorghe Botezatu este cunoscut pe plan mondial pentru contribuțiile sale de pionierat din domeniul elicopterelor. A realizat în studiile, pe care le-a făcut, calculele privind traseele „Pământ – Lună – Pământ”, o mulțime de variante ale traiectoriilor posibile de urmat, luate în considerare mult mai târziu cu ocazia Programului Apollo de cercetare a spațiului cosmic, al căror părinte a fost sibianul Herman Oberth, despre care o sursă rusească ne informează că „Herman Oberth este savant neamţ în domeniul aeronauticii”. Fals. Corect ar fi „Herman Oberth, savant român de origine sas (neamţ) – unul dintre părinţii astronauticii alături de Konstantin Ţiolkovskij şi americanul Robert Goddard” tot aşa cum ar fi corect „Konstantin Ţiolkovskij – savant rus de origine poloneză”, tot aşa şi „Igor Sikorski a fost mare inginer rus de origine ucraineană (născut la Kiev!)”.

Pe plan internaţional meritul lui Gh. De botezat este incontestabil. Pe plan naţional este aproape necunoscut. Dar Gh. Botezatu este, probabil, primul doctor în tehnică din Basarabia, primul savant cu realizări de pionierat în domeniul elicopterelor şi zborurilor spaţiale. Iarăși (a câta oară!) străinii ne spun că marele inginer Gh. Botezatu este basarabean, un mare basarabean, iar ai noştri – că este rus. Luând doar numele de familie se vede clar cât de rus este acest ilustru savant basarabean. Îmi pun întrebarea: de ce Poşta Moldovei, care are indirect şi menirea ne a ne reprezenta în lume (prin timbrele, care circulă prin toată lumea), a mers la un astfel de fals. Mă mir uneori câtă lipsă de elementar respect faţă de naţiunea cărei îi aparţii, cu câtă uşurinţă ne depărtăm de puţinii, prea puţinii noştri înaintaşi (s-au stăruit străinii, care au tot venit peste noi, să fie cât mai puţini!).

Nu este prima dată când ne întâlnim cu un astfel de comportament de sclav. Dacă veți „răscoli” şi aşa puţinele lucrări basarabene despre cultura Cucuteni veți întâlni deseori termenul de „Cultura Tripolie” şi mai puţin „Cultura Cucuteni”, dar mai corect ar fi „Cultura Cucuteni-Tripolie (Tripolie fiind o localitate de sub Kiev – n.n.)”. Prezint o scurtă notă informativă. Cultura (Civilizaţi) Cucuteni are o vechime de peste 5000 de ani şi era răspândită pe o suprafaţă de peste 350000 km² de la Ariuşd (Carpaţi de Est, România de astăzi) până la Tripolie (Ucraina). Privind această hartă cucuteniană se observă clar că spaţiul dintre Prut şi Nistru se află chiar în centrul acestui spaţiu cucutenian (de menţionat faptul că despre cultura Petreni (sat de la nordul Republicii) a scris şi marele N. Iorga). Dar este arhicunoscut că orice proces (fizic, chimic sau social) începe de la un centru de cristalizare. Deci, se poate conchide că centrul acestei civilizaţii ar fi putut fi în actuala Republica Moldova, mai apoi răspândindu-se în cele patru părţi. Cu atât mai mult că vestigii cu vârste de până la 45000 de ani confirmă existenţa în acest spaţiu a strămoşului homo sapiens: figurina neolitică de Cucuteni de la Cărbuna (A. Vartic) (5000 ani), planul portacului gravetian şi amuleta de la Cosăuţi (I. Borziac) cu vârsta de 18000 de ani, amuleta de la Brânzeni, Basarabia (N. Chetraru) cu vechimea de 36000 de ani, cel mai vechi complex cu trei puncte cu vârsta de 45000 de ani descoperit lângă Hotin. Mă opresc aici. Îmi pun întrebarea: de ce cercetătorii noştri nu scot în vileag acest adevăr incontestabil? Ne joacă festa aceeaşi mentalitate de sclav, de inferioritate. În perioada sovietică arheologilor li se permitea să facă săpături arheologice doar până dădeau de urme slave (care au trecut pentru prima oară în calea lor spre Balcani doar prin sec. 5-6 (v. Gh. Şincai. Cronica Românilor). Dacă ar fi săpat mai adânc ar fi dat de urmele dacilor, tracilor, pelasgilor (hiperboreenilor numiţi de greci) sau ale cucutenienilor. Actualmente este tendinţa spre explorarea acestei civilizații cucuteniene, dar în acest scop se alocă surse extrem de modeste. Există suficiente probe că avem cu ce ne mândri cu un trecut atât de glorior (din păcate prezentul este mult sub acest trecut). Atunci când ruşii se laudă cu istoria lor de o mie de ani noi trebuie să ne lăudăm cu istoria de cel puţin 5000 de ani. Când ruşii se laudă cu 1000 de ani de creştinare noi trebuie să ne mândrim că am fost primul popor creştinat chiar de apostolul Andrei. Cu apr. 1700 de ani în urmă la primul sobor de la Nichea, care a avut loc în a. 319, a participat şi p.s. sa Teofil al „Mitropoliei Cothiei (Daciei vechi din stânga Dunării) episcop” (Gh. Şincai. Cronica românilor).

E tot mai deranjantă această stare de nepăsare faţă de trecutul nostru, de subestimare a valorilor naţionale, care se exprimă sub diferite forme. „Ai fost la ruşi peste Prut? Da, avem rude la Chişinău” – un dialog a două doamne auzit în trenul „Chişinău- Bucureşti”. E deranjant acest lucru însă, cu părere de rău, uneori fraţii noştri de peste Prut au dreptate. Câţi pământeni de-ai noştri, ajungând în România, preferă să vorbească în limba rusă. Studenţi basarabeni, pe care îi instruieşte statul român pe banii lui, deseori îi auzi vorbind între ei ruseşte, considerând aceasta drept o bravadă. Moldovenismul primitiv promovat de Dodon, Voronin, Lupu, dar din păcate şi de unii cu aspiraţii naţionale, este deranjant (poţi auzi de la oameni stimaţi expresii de genul „Ţara vecină” cu referire la România, care nu fac altceva decât să întărească la omul simplu ideea moldovenismului). El macină insistent fundamentul românismului în Basarabia şi aşa şubred. „Este dramatic să regăsim în rândurile noastre, ale moldovenilor, iude cumpărate cu treizeci de arginţi (nu el este cumpărat cu 30 de ruble ruseşti – n.n.), idioţi doctili utili (cucul îşi cântă numele – n.n.), care s-au angajat să îndoctrineze poporul nostru cu ideea de românism basarabean” scrie „marele moldovean” îmbracat în rubaşcă rusească I. Dodon. Cum poţi comenta aceste nerozii ale unui semidoct. Mai degrabă ași spune ca reputatul profesor şi filozof braşovean Florea Dudiţă „Lichelismul ca şi zgomotul în muzică nu trebuie să fie înţeles, trebuie să fie înlăturat”. Cum însă să-l înlăturăm cu o aşa mentalitate? Pentru ce au murit marele Grigore Vieru, Ion şi Doina aldea Teodorovici, Gheorghe Ghimpu ş.m.a.? „Au tot murit pe la răscruce/Grigore, Doine şi Ioni. Tot pentru noi, urcând pe cruce/ Să fim mai tari, să fim mai domni” scrie poetesa V. Nagacevschi în poezia „Trăim de parcă am muri”. Am devenit noi oare mai domni, mai tari? Din păcate, nu. Când ne vom debarasa de această lenevie intelectuală, de indiferența specifică basarabeană, de frica cronică, de acest s(c)lavism tipic basarabean. Când oare „vom fi ce-am fost şi mai mult decât atât” vorba domnitorului Petru Rareş.

Valeriu Dulgheru