Cristina Mihaela Barbu: Cuvântul care lovește
”Paradoxul e că, atunci când iubești până când doare, nu mai există durere, ci doar mai multă dragoste” Maica Tereza
Sunt anumite cuvinte, banale, care trec adeseori pe lângă sufletul nostru, nu le auzim, nu le băgăm în seamă, sau le uităm. Nu ne ating, dar sunt momente în care suntem mai delicați, mai vulnerabili și cuvintele comune, oarecare, lasă urme. Când pleacă din guri străine, indiferente, urma nu este adâncă, dar când pleacă de pe buzele unui om la care ținem, sapă ca un râu înfoiat de ploi.
Cuvintele rănesc, da, ce este nou sub soare? Cuvintele te pun la zid, fac din tine o țintă și te ciuruie, îți trec dintr-o parte în alta a trupului, prin inimă, prin suflet, sunt gloanțe pornite în momente de nervi, de frustrare, de oboseală, de cădere. Cel ce le împușcă, poate caută eliberare, le aruncă nepăsător. Le-am aruncat și eu, le-am folosit ca pietre și le-am dat ca pedeapsă. Nu am putut controla oboseala, căderea, am crezut că voi evada din mine, dar căderea a fost mai abrubtă, oboseala nu a dispărut, m-am lovit înainte de toate pe mine. M-am otrăvit. Otrava a rămas ani în inima mea, măcinându-mă, eu, acuzându-mă singură. Când băiatul meu era mic, avea cam șapte ani și multă energie, se învârtea ca un titirez, mă ocolea, mă lovea în joacă, eu eram obosită, aveam de lucru, nu puteam să mă concentrez, i-am spus doar un cuvânt: ”Dispari!”. Nu am să uit niciodată privirea lui nedumerită, cu lacrimi mirate, cu ochii măriți. Am alergat după el, l-am luat în brațe, m-a iertat, acum câteva zile l-am întrebat dacă mai ține minte, nu, s-a uitat la mine zâmbind, uitase. Dar eu nu am uitat. Cuvântul meu a țâșnit ca o mitralieră, nu l-am putut controla. El a uitat, eu nu. Am plâns o noapte întreagă neputând crede că am putut rosti așa glonț, așa piatră, așa rană. Și acum mă gândesc la privirea lui de atunci, când nu este lângă mine, când mi-e dor de el, privirea aceea îmi vine prima dată în minte. Mă otrăvește și acum. Mă doare și acum.
De nenumărate ori, de-a lungul vieții am primit cuvinte. Cuvinte frumoase, adevărate, sau frumoase, dar împodobite în panglica prefăcătoriei. Dar și cuvinte care m-au durut. Am iertat, am uitat, sau vreau să le uit, mă rog Dumnezeului meu să uit ce am iertat. Am mai spus, nu sunt un bun detector de ipocrizie, cred în oameni, sunt naivă și unii se folosesc de asta. Am desfăcut de nenumărate ori panglica ce înfășura cuvintele false și am descoperit adevărul dureros. Atunci prefer cuvintele care dor, dar sunt sincere. Iubesc adevărul, iubesc oamenii cinstiți, iubesc sinceritatea, dar când trece de un punct, sinceritatea doare și ea. Sunt femeie, faptul că mă dor cuvintele pe care le primesc nu înseamnă că sunt slabă, nu, sunt tare prin puterea de a ierta, dar sunt femeie și în sufletul meu zace o doză mare de sensibilitate. Și m-a durut de multe ori sinceritatea, cuvintele sincere care nu au avut hotar.
Scriu, așa cum unii scriu poezii de dragoste, eu scriu scrisori de dragoste. Am multă dragoste în mine, uneori dă peste marginea paharului exuberanța, speranța, dorința de a cunoaște oameni, de a-i înconjura cu dragoste, de a-i ocroti, dar dă peste marginea paharului și naivitatea. Iau o palmă, primesc un cuvânt care doare, se vrea sincer, dar doare, are și el în spate frustrări, oboseală, duce și el speranța eliberării și pornește de pe buze ca săgeata din arc. Rămân eu cu sufletul meu ce se revoltă, se zbate să înțeleagă, cu ce am greșit, unde, când. Da, scriu și nu vreau lumea la picioarele mele, nu vreau să impresionez, să cadă toți în entuziasm lângă mine, nu vreau laude deșarte, nu mă ridică nici cu un deget un like, dar mă doboară cuvintele urâte. Eu scriu ca să evadez, ca să nu mă cert cu lumea pe care, uneori nu o înțeleg, scriu ca să nu mă eliberez prin cuvinte urâte, scriu pentru că iubesc viața, oamenii, literele, cuvintele frumoase. Și accept aprecierea, accept și critica, accept sinceritatea, dar dacă sinceritatea mă frânge, din ea dacă lacrimi curg, când lacrima pornește, nu mai este sinceritate. Este ofensă, este jignire. Simt frustrarea, simt căderea, simt dorința de eliberare din spatele sincerității, dar sunt femeie și plâng.
Las oricui posibilitatea de a mă critica, de a comenta, de a mă judeca, dar dacă judecata nu iese în favoarea mea, vă rog, mai bine dați cu pietre decât cu cuvinte care dor. Urma pietrelor se duce.
Cristina Mihaela Barbu
