Cuvânt și iubire

Este un truism când spunem că mama este fiinţa cea mai dragă. Faptul este unanim recunoscut. În viaţa pământeană, dar şi după ce trece întru cele veşnice o simţim mereu alături. Ne amintim sfaturile, îndrumările, întâmplările fericite trăite împreună, dar şi lucrurile dureroase prin şi peste care a trecut şi am trecut. Dar nu vreau să mă opresc asupra acestora din urmă, ci doresc să mi-o reamintesc pe Mama, cea plină de calităţi, cu ajutorul cărora a sădit în mine adevăratele valori ale vieţii. Blaga spunea: „veşnicia s-a născut la sat”, iar actorul Dorel Vişan, într-o emisiune TV, adăuga: „şi bunul simţ s-a născut la ţară”. Sunt întru totul de acord cu ambele afirmaţii. Şi vreau să şi motivez acest lucru prin ceea ce am învăţat eu de la mama în cei şapte ani de acasă. Din multitudinea de lucruri deprinse în copilărie, mă voi opri la câteva.

O Doamne, cu ce să încep?

Da, cred că s-ar cuveni să încep cu respectul pentru cei în vârstă şi, în general faţă de oameni. Celor mai mari din jurul meu mă adresam cu formule respectuoase, neaoşe româneşti: mătuşă, ţaţă, nea (nene), inclusiv fraţilor şi surorii mele le spuneam nene şi tanti. „Matale” şi „bre” erau printre primele cuvinte pe care le-am învăţat. Salutul era obligatoriu „sărut mâna”, dar nu numai că spuneam, chiar făceam acest lucru. Eram la casa mea, cu copiii mari şi când mergeam acasă, le sărutam mâna părinţilor, mătuşilor, unchilor…

Pe de altă parte, ştim cu toţii că oamenii de la ţară au şi ei răutăţile lor şi chiar se spunea că gura satului n-o astâmpără decât pământul. Bârfa, cleveteala fac parte din „decor”. Şi acestea se pot învăţa ori nu, din casa părinţilor. Ce văd şi aud, aceea fac şi copiii mai târziu. Cu mare drag mi-o aduc aminte pe mama cea tăcută, retrasă, „stând în banca” ei când era vorba de anumite comentarii la adresa cuiva din vecini sau din sat. Nu am auzit-o niciodată spunând vreo vorbă rea despre alte persoane, iar atunci când cineva nu se comporta cu ea cum se cuvenea, găsea motive să-l scuze şi să-l ierte. Cum am zice noi astăzi, îi acorda circumstanţe atenuante. Se pare că acestea au existat de când lumea şi ar trebui să le mai căutăm şi noi în profunzimea neamului, acolo la rădăcină. Astăzi, mai mult ca oricând avem mare nevoie de ele.

De la mama am învăţat hărnicia în îndeletnicirile femeilor. Pe lângă munca în gospodărie şi cea a pământului, era meşteră în lucrul de mână: cusut, împletit, croşetat, tors, ţesut şi multe altele. Toate acestea se făceau iarna, când vremea era nefavorabilă pentru agricultură. De mică, aveam şi eu atribuţiile mele. Când se aşeza războiul de ţesut, eram responsabilă cu depănatul firelor pe ţevi, cu mâna sau cu vârtelniţa, sau cu tăiatul cârpelor pentru preşuri. Apoi, mi-a dat în mână, pe rând, acul, andrelele, igliţa şi treptat am învăţat să le mânuiesc. Ştergarele ţesute de ea şi apoi cusute cu diverse motive florale sau geometrice erau o frumuseţe. Pânza era foarte deasă, iar cusutul şi ajuratul se făceau la lumina lămpii. Mai păstrez două şi acum. La orele de lucru manual de la şcoală eram în frunte, ştiam deja să lucrez ceea ce ne cerea învăţătoarea şi, mai târziu profesoara şi le învăţam şi pe colegele mele. M-a atras întotdeauna lucrul de mână şi am tot continuat să lucrez până astăzi pentru mine şi copiii mei, dar şi pentru alte persoane dragi. Ani de zile s-au purtat lucrurile împletite. În trei nopţi împleteam o bluză sau un pulover.

N-am cusut prosoape, era greu pentru un copil, însă, în România a existat şi o „eră” a goblenului. Ştiam deja cum trebuia executat punctul de goblen. Doamne, cu gândul la mama, ce mult mi-a plăcut să lucrez reproduceri după pictori celebri: Jean-Francois Millet, Leonardo da Vinci, Carlo Dolci, Jean-Honore Fragonard, Van Gogh… După ce a apărut şi la noi calculatorul şi internetul, vederea mi-a mai scăzut şi am renunţat la a mai lucra goblen. Îmi aduc însă aminte că mama a lucrat până a plecat la Domnul. Trecuse bine de 80 de ani şi, deşi avea un ochi cuprins complet de cataractă, iar cu celălalt abia zărea ca prin ceaţă, împletea ciorapi cu cinci andrele. Nepoţii şi vecinii purtau ciorapi de lână împletiţi de ea.

De la ea am deprins învăţătura, dorinţa de a şti mai multe. Deşi cu patru clase, ştia multe poezii pe de rost. Recita „Muma lui Ştefan cel Mare”, „Mama” de Coşbuc, „Iarna” de Alecsandri… În nopţile lungi de iarnă, când stăteam la căldură, lângă sobă, ne spunea cele mai frumoase poveşti, unele inventate de ea. Când au plecat fraţii mai mari din sat, m-a învăţat să le scriu scrisori. Îmi spunea: „scrie ca şi cum ai vorbi cu ei”! Pentru toate astea şi multe altele, deşi era ţărancă precum toate femeile din sat, în ochii mei, MAMA era altfel decât celelalte. Îmi inspira încredere, curaj şi speranţă de mai bine.

Pot spune cu mâna pe inimă că cel mai important lucru învăţat de la mama a fost drumul spre credinţă.

Acasă, copil fiind, zi de zi, an de an am descoperit-o pe mama cea blândă şi smerită, acea fiinţă cu frică şi iubire de Dumnezeu. Deşi era vremea îndepărtării oamenilor de biserică şi a distrugerii sufletului prin necredinţă, măicuţa mea se comporta aşa cum învăţase şi ea de la cei mai mari decât ea. Nu, nu de la mama ei, pentru că se prăpădise sărăcuţa de la vârsta când fiica ei, Rada, împlinea 2 luni. Şi nici de la tatăl ei, pentru că şi el plecase la Domnul, când ea se afla în jurul vârstei de doi ani. A fost crescută de fratele mai mare şi soţia acestuia cu toată dragostea lor, alături de copiii lor. Era foarte ataşată de ei, i-a iubit şi respectat toată viaţa ca pe adevăraţii ei părinţi. De la aceştia a învăţat ce înseamă credinţa, de la aceştia a învăţat ce înseamnă umiliţa, tot de la ei a învăţat acceptatea a ceea ce dă Domnul şi nădejdea că mâine va fi altfel. Cu alte cuvinte, a învăţat răbdarea, supunerea, tăcerea, iubirea necondiţionată, dăruirea…

Cu sfinţenie respecta sărbătorile, se ruga şi pentru vii şi morţi, împărţea pentru sufletul celor plecaţi, şi ţinea post miercurea, vinerea, dar şi posturile de peste an cu sfinţenie. Îmi aduc aminte o întâmplare de prin clasele a patra sau a cincea. Era de Sfântul Ion, când se mergea cu colivă la biserică. Aşa era obiceiul satului, că pentru cel care purta acest nume, viu sau adormit, trebuia să ajungă cineva din casă, cu colivă, la biserică. Pentru că pe tata îl chema Ion, întotdeauna se făcea colivă. Şi pentru că în acea zi veneau şi mulţi musafiri la noi – rude, naşi, fini, vecini – mama avea foarte multă treabă şi, considerând că sunt măricică de acum şi trebuie să învăţ şi eu obiceiul zilei şi al casei, m-a trimis pe mine, cu o vecină la biserică, Am aşezat coliva şi sticla de vin pe masă, am luat lumânări, după care, împreună cu alte copile de vârstă apropiată am început să ne jucăm. Ne-a făcut observaţie o bătrânică şi, ca să nu mai dăm a doua oară această ocazie, am ieşit afară şi ne-am jucat tot timpul slujbei. N-am observat că s-a terminat, ci am văzut la un moment dat că oamenii începuseră să plece spre casele lor. Vecina noastră, femeie cu grijă a luat şi coliva mea şi a dus-o mamei. După puţin timp am ajuns şi eu acasă spăşită, suspinând şi plângând cu lacrimi ce se împleteau în barbă, spunându-i mamei că cineva mi-a furat coliva. A urmat o discuţie scurtă şi la obiect, zicându-mi biata de ea că nu e frumos ce-am făcut, dar nu mă va certa, pentru că ea ştie că eu am înţeles că am greşit şi nu voi mai repeta ce-am făcut. Însă, la sfârşitul discuţiei, mi-a mai spus că cel mai grav pentru mine este faptul că a văzut şi Doamne-Doamne că eu n-am fost cuminte şi i-a trimis coliva prin altcineva, iar eu trebuie să-i explic şi să-mi cer iertare pentru neastâmpărul meu. Deci, mă lăsase să-mi rezolv singură problema cu Tatăl din Ceruri. Aş fi preferat o bătăiţă bună, decât să-mi spună aşa ceva. Afară era un ger năprasic de Bobotează. Ca să nu mă vadă nimeni, am plecat în fundul grădinii, am îngenunchiat în zăpadă şi cu ochii spre Cer îl rugam în legea mea pe Dumnezeu să mă ierte. Observându-mă mama, a trimis-o pe sora mea mai mare să mă aducă în casă. Mai târziu am înţeles că acestea erau doar seminţe sădite de mama în speranţa că vor rodi. Lucrurile acestea nu se uită.

La mine în familie se muncea enorm de mult. Îmi plângea inima de tristeţe când o vedeam pe mama, o femeie mărunţică şi slăbuţă la trup, o mână de om, cum zicem noi românii, trebăluind din zori în noapte prin casă, în gospodărie şi la muncile câmpului. Cu asta nu m-am împăcat niciodată. Era o adevărată corvoadă, o povară pe care o ducea cu greu, dar nu se plângea niciodată. În ochii şi în sufletul meu de copil, din acest punct de vedere, am perceput viaţa de la ţară prea dură, prea aspră. Nu neg bucuriile copilăriei, însă nu-mi doream să rămân în sat cu nici un chip. De mică am început să visez că voi pleca la un moment dat în lume. Înţelesesem că singura modalitate de a evada era să învăţ şi să merg la liceu, la facultate. Mama m-a încurajat permanent, anii au trecut şi Domnul mi-a împlinit visul. Cred că şi acum se roagă, dar se şi bucură, acolo sus pentru mine, pentru ceea ce sunt şi ceea ce fac. Dacă am plecat de lângă ea şi nici nu m-am reîntors atât de des acasă, pot spune cu toată sinceritatea că am încercat mereu să nu o dezamăgesc, lucrul pe care îl voi avea în atenţie cât voi trăi pe acest pământ.

Pentru că m-ai învăţat prin exemplul tău: respectul, hărnicia, învăţătura şi credinţa îţi mulţumesc MAMĂ! Am citit undeva că ”un copil este ca un copac; dacă se strâmbă de mic, nu se mai poate îndrepta”. Cred că tu ştiai acest lucru şi ai avut grijă să creştem drepţi.

Cu gândul la tine, mă străduiesc să le predau copiilor şi nepoţilor mei tot ce-am învăţat de la tine şi ceva în plus. Tu ne spuneai că un părinte este fericit, atunci când copilul îl depăseşte în cele bune. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

Vasilica Grigoraş