Olguţa Luncaşu Trifan: În mâna destinului… (4)
Emanuela s-a întors, cu fetiţa în braţe, către „părinţii” acesteia. I-a privit lung, cu inima strânsă, cu neîncredere şi cu durerea celei ce ştia cine şi cum sunt ei. Şi-ar fi dorit din tot sufletul să fi putut aşeza această fetiţă-îngeraş în braţe sigure, în braţe care s-o protejeze, care să-i construiască aripi solide pentru a nu se prăbuşi la prima încercare de zbor… „Cum pot să fac asta, Doamne? Cum pot aşeza copilul în braţele celor care au aruncat-o fără milă?”
Se îndreptă, totuşi, către cei doi şi cu glas stins, rosti:
– Mi-aţi dat un păgân, vă dau un creştin!
– Mi-aţi dat un păgân, vă dau un creştin!
– Mi-aţi dat un păgân, vă dau un creştin!
Aşeză copilul în braţele celor doi, care, spre surprinderea tuturor, au primit-o ca doi străini, neprivind-o măcar. Ba, mai mult, chiar cea care prin naşterea fetiţei se numea “mamă”, a avut o reacţie de neînţeles. Şi-a întors privirea într-o parte, ferindu-se să privească în ochi pe cea care era carne din carnea ei, sânge din sângele ei. Cei prezenţi nu au putut să desluşească pe chipurile lor nicio urmă de sensibilitate, nimic. Nu au schiţat nici un gest, nici atunci când Emanuela le-a luat din nou fetiţa din braţe. Aproape că au răsuflat uşuraţi, grăbindu-se să iasă repede pe hol, unde au scos câte o ţigară dintr-un pachet şi au plecat în balconul de la capătul palierului pentru a fuma.
Simona şi cu Angela au servit pe cei prezenţi cu gustări, prăjituri şi suc. Preotului i s-a oferit un platou, pregătit special şi Emanuela i-a înmânat banii, taxă de botez, după care acesta a plecat, având şi alte obligaţii.
Între timp se făceau pregătiri pentru băiţă. Moaşa, Angela, îşi luă rolul în serios, pregătind cădiţa cu grijă ca temperatura apei să fie potrivită, presără în apă, pe rând, toate cele ce se folosesc conform tradiţiei şi obiceiurilor din bătrâni, aşezând în cădiţă faşa şi un prosop de bumbac pentru ca fetiţa să nu alunece. Au aprins lumânarea, pe care o ţine Ionuţ, băiatul cel mare al Angelei. Emanuela dădu crijma jos de pe finuţa ei şi trecu cu o crenguţă de busuioc pe la ochi, menindu-i „să vadă lucruri bune şi frumoase”, pe la urechi – „să audă numai învăţăminte şi să ia aminte la ele”, pe la gură – „să vorbească cuvinte înţelepte şi să ştie a respecta pe cei din jur”, pe la mânuţe – „să fie harnică si pricepută”, pe piept – „să fie iubitoare şi cu suflet mare”, pe cap – „să fie deşteaptă si luminată”, pe picioare – „să o ducă acolo unde trebuie şi să o aducă mereu acasă, lângă cei dragi”. Apoi, ţinând-o pe un braţ, uşor, începu să o stropească cu apă călduţă, pentru a o obişnui. Era firavă, un copil ce începea să prezente modificări fizice din cauza modului de viaţă şi a mediului nefavorabil în care trăia. Teama Emanuelei dispăru în momentul în care, Daniela-Nela, finuţa ei, a scos un chicotit zgomotos, însoţit de un zâmbet larg, la primul contact cu apa. A aşezat-o uşor în băliuţă şi, după ce a udat-o bine, a şamponat-o uşor pe cap. Nu mică i-a fost surpriza, constatând un strat gros de solzişori pe căpşorul fetiţei. Şocată, Emanuela se uită întrebătoare spre infirmiera cu care se împrietenise. Aceasta îi răspunse privind-o în ochi, neputincioasă:
– Nu. De când este la noi, nu i s-a făcut nicio baie. Nu avem voie. Să nu răcească. Îi mai ştergem cu şerveţele umede, din când în când.
Uitându-se cu atenţie şi pe la încheieturi, pe la axile, observă că apa, împreună cu şamponelul, săpunul, începuseră să înmoaie acele zone cu depuneri. “Nu se poate aşa ceva!” şopti Emanuela şi spălă fetiţa, cu lacrimi de indignare, de milă şi de revoltă, şiroindu-i pe faţă. Clătea şi iar şampona, cerând să mai fie adusă apă caldă. A început să îi desfacă acei solzişori înmuiaţi frecând uşor cu unghiile. Fetiţa stătea nemişcată. Doar zâmbea, fixându-şi nănuţa drept în ochi, fără să clipească. Cei prezenţi priveau muţi de uimire acest miracol, exclamând din când în când:
– Doamne! Ptiu, să nu fie de deochi! Uite-o cum râde mititica! Alţii o ţin o gură la baie…şi ea…!
– Şi…fără să i se facă o baiţă, şase luni, în spital? Cum este posibil aşa ceva? De neimaginat! Doamne în ce epocă trăim? Biata fetiţă, uite cum stă!
Emanuela curăţă cu grijă, fiecare părticică din corp fiind spălată şi îngrijită cu atenţie. Pe un prosop mare, pufos, din bumbac, alb cu broderie roz şi cu locşor special pentru cap, o scoase din cădiţă înfăşurând-o în el şi şteargând-o uşor pentru a o usca. Moleşită, dar probabil gâdilându-se, fetiţa hohotea fericită. Toţi o priveau uimiţi. După ce a uscat-o bine, Emanuela a trecut-o pe un prosop uscat şi a cerut de la Angela sticluţa cu mir (ulei sfinţit de preot la botez) şi a uns-o peste tot: frunte, ochi, pomeţi, pe după urechi, pe la încheieturi, călcâie, axile, printre degeţele, suflându-i peste tot pentru a avea o piele catifelată şi a mirosi frumos. Apoi a strigat-o pe nume:
– Daniela-Nela!
Fetiţa a tresărit privindu-şi nănuţa drept în ochi. Emanuela a luat-o în braţe a pupat-o, neavând voie până atunci, spunându-se că îi ia mirul. Sunt, doar tradiţii, dar la care bătrânii ţin, le respectă pentru binele copilului. Iar Emanuela, om cu credinţă, dar şi cu respect pentru tradiţii şi conservarea acestora, a dorit să nu încalce nici un aspect legat de acestea. Pe rând, cu fiecare obiect de îmbrăcăminte, a început să-şi gătească finuţa. Întâi pampers-ul, chiloţel, maieuţ, un hamleţel subţire, o rochiţă albă din saten cu broderie roz şi pălăriuţă la fel. Arăta ca o prinţesă, ca o minune! Ceva se schimbase la ea. Totul se schimbase! Era alt copil, o altă viaţă şi…, probabil, un alt destin…
Trecea din mânâ în mână, toţi îi oferindu-i dragoste. O pupau şi îi puneau căte un bănuţ simbolic la rochiţă, iar ea nu uita şi nu obosea să împartă tuturor zâmbete. În acest timp “părinţii” stăteau rezemaţi de tocul uşii fără să scoată un sunet, doar schimbau priviri din când în când. Aproape uitase toată lumea de ei, când, deodată, în momentul în care au observat că cei prezenţi pun bănuţi la rochiţa fetiţei, le-a crescut interesul. Au început să se apropie şi să-şi zâmbească complice unul altuia…
Emanuela, însă, a observat. Le-a făcut semn Simonei şi Angelei să fie atente, iar acestea s-au plasat aproape de uşă. Când fetiţa a ajuns în braţele Cristinei, Costel s-a postat între aceasta şi restul mulţimii iar “mama” fetiţei a încercat să ia fetiţa în braţe de la Cristina, însă mâna căuta sub rochiţă…
– Ţie nu îţi este ruşine deloc? Vouă nu vă este ruşine deloc? Răsună ca un tunet, vocea gravă a Emanuelei? Sunteţi atât de jos! Unde mai vreţi să coborâţi? Mă întreb cât de jos sunt limitele voastre, oameni buni? Cum vă ţine pământul? Emanuela ia fetiţa în braţe, dă instinctiv un pas înapoi, coboară vocea şi cu blândeţe, continuă:
– Uitaţi-vă la ea! Uitaţi-vă si treziţi-vă! Realizaţi ce aţi pierdut! Nu este ea perdanta… Voi sunteţi, dragii mei! Vă promit, astăzi, în faţa ei, că voi lupta cu toate forţele să nu-i mai puteţi face rău niciodată! Şi acum…, vă rog, plecaţi! Plecaţi, până nu chem poliţia. Ea, copila asta curată, vă salvează pielea astăzi…
Cei doi au plecat, vorbind între ei, certându-se reciproc pentru faptul că, lăcomindu-se la puţinii bani de la rochiţa fetei, au pierdut eventualii bani care i-ar fi dat doamna… pentru botez. Toată discuţia a fost auzită şi relatată ulterior de către o asistentă care vorbea la telefonul din holul spitalului.
Emanuela se aşeză extenuată pe pat, cu fetiţa în braţe, tremurând de nervi.
Ca şi cum ar fi înţeles ce se întâmplă, Daniela-Nela a prins-o pe nănuţa ei de nas stârnind râsul celor din salon, dar şi al Emanuelei, destinzând atmosfera. A început să râdă şi ea, iar Emanuela a înţeles că nu trebuie să permită ca aceşti oameni să le strice ziua. S-a mai jucat puţin timp cu fetiţa, privind-o ca pe o păpuşă. Nu putea să nu-şi amintească de cei ce o abandonaseră fără să se gândească… Era gândul ce o chinuia cel mai mult. Gata! Se va ocupa de problema asta, dar nu acum. Infirmiera intră pe uşă cu o sticluţă cu lapte. Era ora mesei pentru finuţa ei şi vor împărţi acest moment, doar ele. Luă sticla cu lapte de la infirmieră şi îi fixă tetina între buze. Fetiţa prinse biberonul şi începu să sugă, cu poftă, conţinutul din sticlă. Baia îi făcuse poftă de mâncare, dar şi somn. Când mai avea vreo două degete de lapte în sticlă, ochişorii ei grei s-au lipit într-un somn profund. Emanuela o privea cu atâta dragoste, cu atâta duioşie, încât, în acel moment, te gândeai că sunt una. A mai stat câteva minute cu ea în braţe, cât a mai schimbat impresii cu personalul spitalului – reprezentat de două asistente şi două infirmiere, cu privire la modul în care a decurs botezul, despre felul minunat în care a reacţionat fetiţa, doctoriţa Străinu şi funcţionarul de la registratură fiind plecaţi chiar din timpul botezului. Emanuela şi-a aşezat finuţa, cu dragoste şi grijă, în pătuţ, mângâind-o uşor. Fetiţa a răspuns mângâierii cu un zâmbet leneş, continuându-şi somnul.
Deşi Angela şi Simona au încercat să o sfătuiască pe Emanuela că nu e bine să lase toate lucruşoarele pentru fetiţă la spital şi nici tot pachetul de pamperşi, aceasta s-a încăpăţânat să o facă, motivând că finuţa ei nu trebuie să mai ducă lipsă de nimic, cu atât mai mult cu cât fusese asigurată de personalul spitalului, prezent acolo, că le vor folosi doar pentru fetiţă. Astfel, Emanuela a început să aranjeze toate hăinuţele în dulăpiorul fetiţei: costumaşe, rochiţe, hamleţei, chiloţei, maieuri, soseţele, prosoape, jucării…, toate cele de trebuinţă pentru un bebeluş şi chiar mai mult. Emanuela fusese mai mult decât generoasă, din multe motive: ea nu avea copii, povestea fetiţei îi trezise atât simţurile materne, dar şi mila, neputinţa, revolta. În viziunea ei, un copil reprezintă un miracol şi de miracole nu poţi să-ţi baţi joc.
După ce termină de aranjat lucruşoarele, cu sufletul îndoit de tristeţe şi păreri de rău pentru că trebuia să plece, merse lângă pătuţ şi îşi privi îndelung fina care dormea profund, liniştită, având chipul unui îngeraş senin, precum gândi Emanuela că poate fi şi datorită faptului că primise botezul… Se aplecă, îi sărută mânuţa şi apoi fruntea şi rosti:
– Dormi liniştită, draga mea! De acum înainte, nănuţa îţi va fi alături, va fi bine!
Se ridică încet, o lacrimă şiroindu-i pe obraz. După ce toţi cei prezenţi au mai trecut o dată să o privească, în semn de rămas bun, au luat bagajele şi, cu ele în mână, au salutat personalul spitalului, plecând. Emanuela i-a anunţat pe aceştia că va veni să o viziteze pe fetiţă şi să-i facă băiţă, personal, de câte ori va fi nevoie, după care a plecat şi ea, suspinând.
Pe drumul către casă, cele trei femei discutau intrigate atitudinea celor ce veniseră… în calitate de părinţi…? Cine mai ştie?
– Ai avut răbdare cu ei, Emanuela! rosti cu indignare Angela. Eu am avut o dorinţă nebună de a-i scoate afară de-o aripă, încă din momentul în care i-am zărit că au apărut. In primul rând, pentru ce ştiam că au făcut cu acest copil. Cum să-l abandonezi fără urmă de regret? Apoi, toate minciunile tatălui, în legătură cu sănătatea ei… Doamne, Dumnezeule! Cu astfel de lucruri nu se glumeşte. Nu poţi provoca soarta în acest fel… Apoi, cum să vii astfel îmbrăcat, ştiind că este botezul copilului tău, că va fi prezent un preot? Nu! Aceşti oameni, clar, nu aveau ce căuta aici!
– Pe mine, interveni Simona, m-a oripilat reacţia ei, a “mamei”, în momentul în care i-ai pus copila în braţe şi nu i-am înţeles gestul… Iniţial, mi-a fost milă de ea gândindu-mă, ca mamă ce sunt, că a întors capul ferindu-şi privirea dintr-un sentiment de vină, de ruşine faţă de cea pe care o abandonase, neavând puterea de a o privi în ochi. Apoi, analizându-i mai bine expresia feţei, am citit o repulsie, ceva ce m-a durut, un ceva despre care, niciodată, nu am crezut că poate exista, că voi putea vedea pe chipul unei femei ce-şi ţine în braţe pruncul. Era nerăbdătoare ca totul să se termine mai repede. Femeia asta nu are nimic matern în sufletul ei… şi mă întreb ceva, ce cred că se întrebau şi ei până la un punct: ce căutau ei, în acest film??
– Baniiii! strigară în cor copiii de pe bancheta din spate, care până acum stătuseră cuminţi şi ascultau discuţiile celor trei femei, fără a părea interesaţi de subiect.
Surprinse de perspicacitatea şi logica fără cusur de care au dat dovadă copiii, cele trei femei s-au privit cu subînţeles, apoi i-au privit pe ei cu admiraţie, ca pe cei trei înţelepţi.
– Bravo, copii! rosti Emanuela, după care, privindu-şi din nou sora şi prietena, continuă să vorbească, explicându-se. Am dorit să fie totul bine, am dorit ca acest botez să fie făcut sub auspiciile iertării, a înţelegerii, cu inima curată. Am dorit, de asemenea, să le dau o şansă să-şi îndrepte greşeala, să vadă ce au pierdut, să înţeleagă ce au. Am şi sperat, de ce să nu recunosc? Dar, am vrut să mă şi conving de anumite lucruri, să fiu sigură că nu greşesc, că nu voi face o nedreptate în deciziile pe care le voi lua. Nu vreau să fiu orbită şi să am sentimentul că fac ceva mânată de ambiţii prosteşti. Acum, ştiu că voi lupta să ţin aceste personaje la distanţă de fetiţă, pe bună dreptate. Şi nici măcar Dumnezeu nu mă va condamna, ba, mai mult, sunt convinsă că mă va sprijini şi îmi va fi alături.
În maşină s-a instalat liniştea. Restul drumului, până acasă la Emanuela, l-au parcurs fără să mai spună nimeni nimic. Fiecare rămăsese cu gândurile şi privirile rătăcite în vacarmul străzii, obosiţi de evenimentul care, iniţial, părea o formalitate, dar care, aşa cum s-a petrecut într-un spital, s-a dovedit a avea un consum energetic copleşitor, cauzat de o încărcătură emoţională extraordinară. Singurele care nu-şi permiteau relaxarea totală erau Angela, care trebuia să fie atentă la trafic, precum şi Emanuela, care, era deja în cercetarea şi căutarea de soluţii pentru Daniela-Nela…
~ Va urma ~
Olguţa Luncaşu Trifan
Februarie -07 – 2015
Iaşi