Cuvânt și iubire

Cap. X

Cu sau fără vrere plimbându-mă prin anul 1953, am ocolit, sau chiar omis două din evenimentele care au atras atenția lumii. În plin stalinism, cei avizați s-a spus mai târziu, așteptau cu nerăbdare veștile. A venit pe 5 martie când toate instituțiile au fost anunțate de moartea lui Stalin. O mobilizare ca la carte a scos zeci de mii de oameni la un miting pe aleea dintre catedrala metropolitană și teatru. Din balconul teatrului se auzea comunicatul, repetat cu o mare frecvență, de la difuzoarele enorme instalate special. Ne-am dus și noi, ca oile, dar n-am mai protestat la aflarea veștii. Eram răi, citind după privirile noastre radiind de satisfacțe. Chiar era înghesuială. Studenții adunați pe facultăți, formau un fel de oaze de liniște în mijlocul unei mulțimi impresionate până la lacrimi. Incredibil îmi pare și astăzi, dar am văzut lacrimi și am auzit plânsetul, nu departe de bocet. Atunci părea normal deoarece mulțimea, care ocupase și străzile laterale, venise mânată de ”responsabili”, dintr-aceia care luau și notițe. Da, reușiseră să creeze atmosfera de înmormântare după un scenariu pregătit, parcă, la comandă. La încheierea mitingului de doliu, am luat-o pe grupuri spre parcuri. Trebuia să ne revenim fără a atrage atenția asupra noastră. La un moment dat, cine altul decât veșnicul Teoran, mi-a șoptit ”asta ne mai lipsea!” ”Ce vrei să spui?” ”În foamea generalizată care a cuprins Țara, ne mai trebuia și norul ăsta de tristețe. Să n-ai ce mânca, să n-ai ce bea…”
Da, amicul adusese vorba de un subiect ocolit cu teamă cam de toată lumea. Era anul 1953, anul Festivalului internațional al Tineretului de la Bucurști. Ce ambiție! Cu doi ani înainte începuse adunarea proviziilor alimentare, inclusiv a băuturilor alcoolice, pentru a fi depozitate în capitală. Încet, încet lipsa mărfurilor din toate colțurile devenea acută, supărătoare. Cum Festivalul era pregătit pentru iulie-august 1953, apogeul foamei s-a instalat chiar de la începutul anului. România ajunsese de pomină. Și totuși, bairamul național a avut loc. Pentru noi a fost de prost augur. Conform cutumei, anul IV, la absolvire, urma să facă o excursie tehnică prin centrele industriei chimice și asta în condițiile în care nicăieri nu găseai nimic.
Toată speranța în depășirea stării de spirit create de iminenta despărțire de ceea ce începuserăm să numim ”cei mai frumoși ani”, a fost acceptul de a participa la Marea Excursie a absolvenților. Aveam nevoie de spiritul de gașcă și bine am făcut. Am plecat vreo patruzeci de studenți și trei asistenți coordonatori. Conform obiceiului astfel de excursii tematice erau subvenționate din fondurile facultății. Două vagoane tip Clasa a II-a ne-au fost puse la dispozișie de CFR Timișoara. Acolo dormeam, cum se doarme într-un vagon, în toate pozițiile. Nu eram deranjați de nimeni, din contra, noi deranjam de câte ori opream în vreo gară, alergând pentru a ne dezmorți, vociferând pe toată întinderea peronului. Eram însoțiți de trei asistenți responsabili de reușită. Primul popas a fost la Brașov pentru a cunoaște industria cimentului românesc, cât de cât modernizat. A fost impresionant prin dimensiuni dar și prin aspectul de gigant industrial. Am avut și vreo două zile de răgaz, pentru a vizita orașul, superb printre altele, și împrejurimile. Am format grupuri după preferințe și am luat-o care încotro. Babi s-a dus să-și viziteze rudele la Noua, o suburbie a Brașovului. Un grup mai măricel am atacat Tâmpa. Panorama ce se deschidea de sus era copleșitoare, iar caracterul de fost oraș medieval era creionat ca pe o hârtie de desen. Când au început pozele în grup, cine altul decât Teoran, m-a agățat făcându-mi semn să tac. Avea în mână un sul mare de hârtie și m-a tras după el în spatele grupului. Eram printre cei mai sus cocoțați. S-a așezat în dreapta, mi-a dat un capăt al sulului de hârtie, lat cam de un metru și lung de vreo doi. Mi-a arătat să trec în stânga grupului și să ridicăm sus, deasupra grupului, fâșia cu ceva scris cu litere de-o șchioapă. Când am tras cu ochiul la lozincă, era deja prea târziu. De jos, din fața grupului, un fotograf amator din rândurile studenților, imortalizase momentul. ”Măi, Teo, tu te-ai țăcănit? Cum ai putut să scrii așa ceva?!” ”Ăsta-i ”crezul nostru” asupra viitorului, un fel de ni se fâlfâie, însă spus mai pe șleau ”Pi..a Mă…i !”. Hohotul de râs care a izbucnit a confirmat unitatea de vederi a grupului. Am mai desfășurat lozinca și la plecare, între geamurile vagonului, spre nedumerirea, dar și deliciul celor de pe peron. Următorul punct de vizită a fost Combinatul Chimic de la Târnăveni. Enorm, învechit ca aspect, cu zeci de Secții de producție, care mai de care mai poluante, mai înspăimântătoare pentru bieții de noi. Dacă la Zlatna ne-am putut, nu împăca, dar măcar obișnui puțin, aici, în afară de laptele antidot, nimic n-a putut să ne atragă. Doar apropiindu-te de combinat și-ți venea să te întorci la Timișoara. Un miros puternic, grețos, de acetilenă te făcea să crezi că te afli pe un șantier de construcții unde sudura era la ea acasă. De fapt, nu era ceva care se putea și termina. Erau unități industriale de producție a carbidului și a acetilenei. Ca și la Zlatna, poluarea o simțeai în tot orașul, în toată zona. Auzisem lucruri înspăimântătoare despre Târnăveni dar ”zvonurile” trecuseră pe lângă urechile noastre fără să se lipească de noi. Eram la vârsta la care ceea ce nu-ți plăcea, nu te interesa.
Târnăveniul nostru, care suferise tot felul de transformări etnice de-a lungul istoriei, de la ”Târnava-Sân-Martin” la atât de neplăcutul ”Dicsöszentmárton”-ul unguresc, orășel în Județul Mureș, se întinde pe ambele maluri ale râului Târnava mică, la cca. 20 km de Mediaș, vreo 75 de km de Sibiu și 100 km de Cluj, în așa zisul Podiș al Transilvaniei.
Dezvoltarea Industriei Chimice și a celei a Materialelor de construcții s-a datorat în cea mai mare parte prezenței gazului metan în zonă și asta încă din vremuri memorabile. Totul însă, din păcate, fără vreo grijă pentru mediul înconjurător, pentru om. Un conglomerat de unități de producție industrială. Pe lângă principalul produs chimic, carbidul și subprodusul său acetilena, s-a dezvoltat o ramură metalurgică, o industrie a sticlei, ca să nu spun că, din documentația consultată am aflat de existența în timpul primului război mondial a uzinei ”Nitrogen”, producătoare de explozibili și gaze toxice de luptă.
Nu putea fi vorba de o informare tehnică asupra combinatului într-o excursie ca a noastră. Nu era nici timp, nu era nici o preocupare pentru ”perfecționare”. Nu aveam habar de nimic iar impresia primară am exprimat-o simplu, un ”haloimis”. Dar am rămas, totuși, cu ceva: convingerea fermă că nu e de noi. O repartiție la acest combinat ar fi echivalat cu un dezastru. Studenția ne-a instruit în drumul spre libertate, motiv pentru care am rămas visători și după absolvire, Combinatul ne-ar fi tăiat aripile transformându-ne în sclavi.
Puținul timp care l-am avut la dispoziție ne-a permis, mie și lui Babi, alături de un grup de colegi singuratici, să hoinărim în căutare de atracții, de orice fel, atracții să fie. Și am găsit adevărate monumente ale artei arhitecturale vechi. Ne puneam chiar întrebarea ”Ce caută aceste minuni făcute de mâna omului în acest iad ecologic?!” Mai ales că acest iad nu era de ieri, de astăzi. Spre satisfacția ei, a lui Babi, vreau să spun, bisericile au constituit atracția, prin frumusețe, prin vechime, prin dragostea cu care erau înconjurate. Mai erau și împrejurimile, dar nu puteau intra în vizorul preocupărilor noastre, trimiși nu pentru a admira, ci pentru a învăța, pentru a ne instrui. Doar am tot auzit la absolvire sintagma ”Viitorul este al vostru!” Dar ca să nu rămân dator amintirii lăcașurilor de cult, amintesc din memorie doar câteva superbe realizări. În frunea lor voi pomeni de Biserica romano-catolică Sfântul Martin, patronul orașului Târnăveni, asta pentru a-i face pe plac lui Babi, cu care nu ne-am mulțumit doar la o admirare turistică, de la distanță, din fugă, ci ne-am odihnit în interiorul ei, eu, pe una din băncile primitoare, ea în fața statuii Sfântului Anton cu pruncul, ca în anii studenției la Timișoara, în parcul Unirii, la Dom. Am trecut prin fața Bisericii Unitariene, în stil gotic, amintire a Secolului XIV, declarată monument istoric și păstrată ca atare. Silueta ei nu te lasă să treci fără să te oprești gândind la cum a fost în Evul Mediu European. Și ca să închei și cu apartenența mea la ortodoxismul nostru, amintesc de minunata priveliște oferită de Biserica Ortodoxă Sfântul Gheorghe, cu silueta ei urcând spre Cer prin cele trei turnuri specifice gata parcă să se desprindă, cu monumentala intrare care ne duce cu gândul la atâtea biserici monument ale ortodoxiei românești. Am ales doar trei repere ”specifice” amalgamului de credințe care face din Târnăveni, un adevărat ansamblu ecumenic, parcă, pentru a contracara iadul ecologic. Un amestec de amintiri triste și ademenitoare, marcate, din păcate de teamă, teama de un eventual popas mai prelungit.
Am plecat spre Turda, cu gândul mai mult la Salinele sale monumentale, unice în lume, decât la Industria sa Chimică, bazată pe sare și clor. Și aveam de ce să nu așteptăm cu nerăbdare întâlnirea cu Turda chimiștilor. Dacă la Zlatna am învățat să suportăm mirosul sulfului rezultat din prăjirea metalurgică a minereurilor sulfuroase, iar la Târnăveni să ne stăpânim greața provocată de mirosul de acetilenă, la Turda, am suferit nu mai puțin din cauza clorului înecăcios, penetrant în orice ungher, dar și iritant universal. Ochii, nasul, pielea, erau preferințele acestui agent poluant atât de toxic.
Turdava dacilor, Potaissa romanilor, Turda de azi, a fost prin Secolul XIX, sub unguri, capitala Comitatului Turda-Arieș, sub numele de Torda-Aranyos. Turdanii erau foarte mândri de trecutul lor istoric și nu uitau să menționeze, aproape ostentativ, faptul că în a doua jumătate a Secolului XVI, la Turda a fost dat ”Edictul de la Turda” privind libertatea religioasă, o premieră europeană. Nu este de mirare numărul impresionant de biserici din Turda și împrejurimi dar și diversitatea după diferitele culte ale bisericilor creștine. Alături de cele ortodoxe, la Turda găsești biserici greco-catolice, romano-catolice, reformato-calvine, unitariene, dând semnificație, peste ani, Edictului amintit. Mândria orașului rămâne însă, fără echivoc, Marea Catedrală Ortodoxă cu Hramul Sfinților Mihail și Gavriil. Monumentală prin dimensiune și arhitectură românească, biserica domină partea centrală a orașului, o reală rivală a Catedralei din Alba-Iulia. De fapt a fost singurul lăcaș de cult vizitat de noi, noi doi vreau să spun, pe îndelete.
Pe lângă mirosul clorului atotputernic, Orașul mai avea de înfruntat ceva vizibil, supărător de vizibil, praful de ciment, de la fabrica cu același nume. Orașul era alb. Roșul țiglelor, fabricate ”acasă” de uzinele de materiale de construcții, dispăruse. Aerul îmbâcsit de pulberea micronică invada plămânii nepregătiți ai noilor veniți. Nu că localnicii s-ar fi acomodat, dar, pur și simplu, nu aveau altă cale. Singura soluție, paleativă, era evadarea în timpul liber în afara perimetrului agresiv. Ne-am speriat noi ce ne-am speriat la Zlatna, sau la Târnăveni, dar dezolarea care a pus stăpânire pe sufletele noastre visătoare, a avut un impact descurajant asupra perspectivei inginerului chimist. Industria chimică a României ne chema să construim viitorul devenind eroi, o lozincă la ordinea zilei. Când a început vizita sectoarelor de producție, am înțeles cât de diferită era punerea în practică a cunoștințelor căpătate prin ”idilicele” cursuri teoretice. Timpul scurt de care dispuneam ne-a obligat să ne mulțumim cu puțin, dar a fost de ajuns. Cum principala materie primă era sarea, mai pe scurt Clorura de Sodiu, ne-am oprit la Secția de Electroliză unde se produceau, în instalații de electroliză cu catod metalic, dar din nefericire, și în cele cu catod de mercur, sursa principală a contaminării cu acest element înspăimântător a perimetrului tragicului oraș. Electrolizoarele produceau Clor, cu scăpări importante în atmosferă, hidrogen, acid clorhidric rezultat din sinteza celor două produse amintite, hidroxid de sodiu, soda caustică de toate zilele. O linie paralelă, în care soluțiile de clorură de sodiu erau tratate cu amoniac, scăpat și el cu generozitate în aerul înconjurător, producea bicarbonați și carbonati, ca atare, sau servind obținerii aceleiași sode caustice.
Dar combinatul Chimic mai producea și alte bazaconii toxice printre care așa numitul HCH, explicitat în termeni ”științifici” ca fiind ”Hexaclorciclohexan”, un insecticid de mare eficacitate, împrăștiat cu o criminală neglijență, prin zonă și în afara ei. În această atmosferă de respingere, tinerii învățăcei, ocoleau incintele secțiilor poluante, mulțumindu-se să consemneze ”totul” în caietele de practică, ca o datorie a instruirii supravegheate de nevinovații noștri asistenți, și ca un ”remember” strict personal, necesar în lupta cu alegerea ”de bună voie” a viitorului.
Peste toate, însă, ce te frapa era ”mândria” turdenilor pentru istoria acestor locuri, ”înțelegerea” pentru acest înfiorător prezent și, nesecata ”speranță” în viitorul de la capătul tunelului. Nu uit ”mândria” cu care un inginer chimist localnic ne-a vorbit de anul 1913, când aici, la Turda, s-a produs Iperita, folosită de Germania în lupta de la Ypres. Da, fiecare cu referire la ”o dată istorică”, nu și la degradarea morală care i-a cucerit și pe alții acoperindu-se cu și mai imoralul ”scopul scuză mijloacele”.
Eram așa de derutați, dezamăgiți puțin spus, încât gândul la celebritatea Salinei, rămas cumva în subsidiar, a rămas estompat de starea de spirit dobândită. Și totuși am inclus salina în ultima zi de ”staționare” la Turda. Acum când scriu aceste rânduri, înarmat cu informațiile legate de prestigiul de care se bucură această străveche exploatare a sării din Europa, mi-e greu să fac apel la amintirile vizitei noastre. Astăzi superlativele agențiilor de turism din lumea întreagă nu se sfiesc să plaseze Salina din Turda pe lista atracțiilor mondiale. Prin 1953 situația nu era deloc atât de roză. Localnicii, care o cunoșteau ca în palmă, ne-au împuiat capul cu toate minunile subterane, reale și înflorite poetic, împingându-ne în adâncurile părăsite încă de prin anii 30, din lipsa unui interes economic. Abia după primul deceniu al noului mileniu, statul s-a pus pe treabă, atrăgând prin amenajările făcute, atenția lumii turismului. Noi am luat-o pe vechiul drum de acces, Galeria Franz Josef, un fel de tunel orizontal de circa un km care pornea din Nord-Estul orașului, folosit la vremea vizitei noastre în prima sa jumătate și ca depozit pentru alimente. Nimic impresionant, doar apăsător. Am mers ce am mers dar ”vocea fetelor” a comandat întoarcerea. Era frustrant gândind la faptul că Turda ne-a atras nu atât, sau deloc, prin Industria sa Chimică, cât prin existența celebrei saline. Știam că în adâncuri aveam să găsim unicate de instalații de exploatare minieră arhaice, păstrate la fața locului, cum era celebrul Crivac, un troliu vertical asigurând transportul prin puț a materialului extras cu instalația amintită. Acest crivac era acționt de cai care prin cele patru brațe, în cruce, era supus mișcării de rotație, asigurându-se extracția propriu zisă. Complicat de imaginat chiar și descifrând pozele din arhivă. Un acces printr-o colivie de puț era de neconceput pentru grupuri mixte de vizitatori cum eram noi. Lucrurile s-au schimbat în timp salina Turda devenind un punct de atracție mondială, una dintre cele mai căutate și recomandate ”minuni” subterane. Am părăsit Galeria Franz Josef cu amărăciunea copilului căruia i s-a promis ceva deosebit și nu s-a ales cu nimic.
Excursia a continuat dar în condiții mai mult decât precare. Baia Mare ne-a primit cu magazinele golite, cu o atmosferă de înmormântare, deloc prielnică unor vizite tehnice. Eram și flămânziți și obosiți. Cocheci a luat inima-n dinți și ne-a făcut o vizită de îmbărbătare. Zona era atât de bogată în obiective tehnice și turistice, iar noi puși pe desăvârșirea chiulului. Și chiul a fost. Industria minieră și cea metalurgică păleau ca importanță în fața industriei chimice , cel puțin după părerea nostră și, ca atare, ne-am mulțumit cu acest mod de gândire. Ar fi multe de povestit, dar starea de spirit care ne-a însoțit până la plecarea spre casă, adică spre Timișoara, estompează, acum, când scormonesc memoria, plăcerea de a mă scălda în amintiri. Totuși, aș fi nedrept dacă n-aș pomeni de surpriza care ne-a pregătit-o Cocheci în ”cârdășie” cu primarul orașului. Cocheci era un nume, un colaborator, o vizită onorantă pentru oraș. În ajun, autobuzul pus la dispoziție ne-a aruncat într-un loc de vis, pentru acel centru al poluării industriale cum ara și Baia Mare, o superbă pădure, cu o grădină restaurant în centru. Totul era pregătit pentru cheful de despărțire. În acea perioadă de lipsuri alimentare, de foame națională, am mâncat pe săturate, nu, pe suprasăturate, fripturi la grătar, stropite cu bere, da, bere, la discreție!
Dacă nu am reținut prea multe din vizita tehnică, episodul răsfățului din pădure a compensat toate neîmplinirile viitorilor ingineri chimiști. Ne-am întors plini de voie bună, la fel de gălăgioși ca la plecarea spre Brașov. Timișoara ne-a primit cu brațele deschise, iar noi doi, ne-am îmbrățișat și sărutat pe unde am apucat.
Logodna buclucașă, odată deconspirată, a adus neliniște în cele două tabere. La Sântana, Dna Grozescu-Kruch, Mami de mai tîrziu, a primit vestea cu emoție dar cu calm. O frământa faptul că Babutzi a ei nu i-a spus nimic, nu i-a cerut părerea. La educația primită de acasă, la cea însușită în primii ani de școală la Nôtre Dame din Timișoara, la supravegerea perioadei de liceu de la Oradea de către Mătușa Mațuș și unchiul Ionel, sau a unchiului Andrei de la Timișoara, Cerberul care avea ce avea cu pletele mele, o astfel de izolare față de propria mamă părea de neînțeles. Auzise de mine, cenzurase scrisorile trimise de mine în vacanță, nu înțelesese nimic concret din stilul meu ”aiurit” de exprimare, dar era la curent și se simțea frustrată. Doamne!, și ce mândră a ajuns să fie de un așa băiat bun, peste ani. Vizita surorii sale la Sântana, mai mult a iritat-o decât s-o liniștească, care nu reținuse nimic altceva decât imaginea unui pletos. Nici nu eram așa de pletos pe cât de exagerat eram prezentat. Babutzi a lor nu s-a legat niciodată de acest aspect ”exotic”, din contra îmi invidia onduleurile de la ceafă. Și, cel mai important, eu așa mă plăceam.
După Sântana a urmat Oradea. Îngrijorata mătușă s-a dus pușcă la ai mei să-i atenționeze că nepoata ei era un element rexcepțional, educată, serioasă, pentru care căsătoria, vorba ei ”Doamne Ferește!”, nu era o joacă cu un tânăr așa cum arăta când l-a văzut la Timișoara. Acest băiat a făcut-o să facă ceva ce n-ar fi făcut niciodată din propria inițiativă. Vorbind repede, agitat, amestecând româna cu maghiara, pe Dumnezeule cu Istenem, a lăsat-o pe mama cu gura căscată. Dar s-a redresat și a dat drumul replicilor pe un ton, civilizat, dar nu și liniștit. ”Doamna Săcal, nici băiatul meu nu este mai prejos. Nici nu-l cunoașteți și vă grăbiți să-l incriminați. Este politicos, credincios, educat, încântat de propria lui persoană, iubit, nu, adorat, de întreaga noastră familie. Ce cusur i-ați găsit fără să-l cunoașteți?! Că poartă plete?! Dar ar trebui să recunoașteți că nici nu-i stă rău. Și elev fiind, găsea cale să-și mascheze pletele, iar fetele îl plăceau. Asta o știu sigur de la sora lui, Ludmi, elevă și ea, la curent cu viața adolescenților…” ”Tocmai asta nu-mi place. Avem și noi informațiile noastre…Babutzi nu este așa, vă asigur…” Ce mai!, un război în toată regula. Pretenții și orgolii! Viitorul avea să demonstreze contrariul. Și Mami, și Tușa Mațuș, și Unchiul Ionel, se luau la întrecere cu ai mei pentru a sta cu noi, la noi, pe șantier, mai ales după apariția Cristinei.
Dar până atunci mai sunt multe amintiri de relatat. Se apropia iarna lui 1953/1954, încheierea cursurilor, a examenelor, a predării proiectelor de licență, a planurilor de viitor. Bazați pe intențiile lui Cocheci, ne simțeam în siguranță. Relațiile cu Dom Profesor erau excelente. Babi își vedea liniștită de ale preparatorului, eu încheiam cu brio cercetarea în tema aleasă de Cocheci, un domeniu căruia i-a consacrat o bună parte din activitatea lui științifică.
Examenul de licență fixat penru ianuarie 1954, nu ne provoca nicio emoție. Ne permiteam să hoinărim, parcă în draci, pentru a cunoaște mai bine orașul iubit de pe Bega, oraș în care proiectam ”științific” viitorul nostru ”împreună”. Singurul lucru care ne stăpânea era nostalgia, prematură încă, pentru anii de studenție. Sintagma ”te iubesc” a cucerit teren în vocabularul nostru ceea ce era cumva o noutate pentru noi. Curios, timp de aproape patru ani nu am folosit această adresare, iar și mai interesant este că, pentru prima dată l-a rostit ea, în seara logodnei, la restaurantul de sub podul de pe Bega obligându-mă să-i răspund cu aceeași monedă. Tot atunci s-a împământenit și acel atât de ocolit ”împreună”. Și chiar am rămas.
S-a mai atenuat și teama ei de privirile colegilor și a început să nu mai scoată verigheta la facultate. Au mai fost și alte cupluri, aparent formate pe baza unor afinități evidente, care ne urmăreau cu o ușoară invidie, dar care nu s-au confirmat după anii de studenție. Într-unul din cazuri chiar am rămas dezamăgit. Țineam la amândoi, citeai din privirile cu care scrutau unul în ochii celuilalt mirarea, întrebându-se retoric ”De ce?!” I-am studiat la întâlnirile decadale, apoi cincinale de la Timișoara și București. Cu Vera am rămas în relații de prietenie excelente. Comunicăm telefonic și simțim aceeași căldură nedisimilată a vechii prietenii. Facem parte din grupul din ce în ce mai restrâns al celor rămași în viață. Suntem un fel de veterani. Cu timpul va deveni fanul meu de necontestat, după citirea ”creațiilor” mele literare. Dar mai e până atunci.
Ianuarie a sosit incredibil de repede, într-o atmosferă generală de emoție, plină de întrebări. Pentru Examenul de Licență, în fruntea Comisiei a fost invitat Profesorul Universitar Simionescu de la Iași, somitate recunoscută unanim. De fapt era invitatul obișnuit al Politehnicii din Timișoara. Seria noastră nu avusese încă prlejul să-l întâlnească, de unde și starea de emoție ce pusese stăpânire pe noi. Și a venit și clipa ”mortală”, dovadă a imaturității noastre, încă, din sufletele noastre de tineri ce se pregăteau să fie lansați în neantul vieții reale. Spun ”vieții reale” deoarece studenția aparținea fără echivoc poeziei, visului.
Babi a fost prima care a intrat în foc. Degeaba era ultrapregătită, dacă emoția făcea parte intrinsecă din ființa ei. La ea totul era să scoată primul cuvânt după care, n-o mai pueai opri. Greu de stârnit. Între noi nu s-a manifestat niciodată această latură. Eu trebuia să fiu motorul, veșnic pe post de narator. Și a turuit Babi fără să-i lase comisiei loc de întrebări. Totuși, Simionescu, conștient de rolul Președintelui Comisiei, a ridicat două degete: ”Domnișoara Kruch, ai o temă generoasă și de interes pentru Timișoara – Purificarea chimică a apelor din Bega în vederea potabilizării acestora. Documentarea făcută te onorează. Dar, spune-mi și mie, ai citit ceva despre Gange și discuțiile care se duc pe linie de tratare a apelor sale?” ”Da, am citit ceva legat de folosirea Radiațiilor Ultraviolete…” ”Mulțumesc dragă…Bravo pentru lucrare și pentru atât de agreabila prezență printre noi!” Dacă ar fi fost Cristina de mai târziu în locul ei, ar fi replicat simplu cu un ”Ce-ați spus Domnule Profesor?!” Nu puteai să-i faci un compliment fără a fi rugat să-l repeți. Nevinovat, bineînțeles! Nemaifiind întrebări, Babi a țâșnit îmbujorată și m-a pupat pe obraz. Eu nu participasem la expunere ca să nu-i distrag atenția. În schimb ea s-a așezat în ultimul rând al asistenței. Când mi-a venit rândul, am tras o dușcă mare de aer în piept și m-am postat în fața juriului. După o scurtă prezentare a profesorului Cocheci, am făcut la rândul meu rezumatul cercetării. Simionescu dădea aprobativ din cap și la un moment dat m-a oprit. ”Ai foarte multe date de laborator bine reprezentate și-mi place interpretarea lor. Spune-mi și mie, sunt observații de laborator făcute și în regim de 24/24 ore. Cum ai făcut să urmărești toți parametrii? Ai avut ajutor? Doar nu dormeai pe scaun lângă instalație?!” ”Eu am urmărit totul personal având condițiile oferite de Domnul Profesor Cocheci. Stăteam în laborator cât era necesar măsurătorilor și mă relaxam în Cabinetul Domnului Profesor. Aveam cheile Cabinetului a cărui ușă dădea în laboratorul de cercetare și la nevoie și dormeam pe o canapea foarte comodă, cu un deșteptător alături. Nu am lăsat supravegherea pe mâna altuia…” ”Măi Vasile, ăștia sunt viitorul cercetării, cu plete cu tot.” Am ieșit val-vârtej, Babi după mine, m-a mai pupat o dată și a adăugat: ”Să mergem la castane cu frișcă, mi-e foame…” Și am plecat în Fabric, la cofetăria noastră, felicitându-ne reciproc pe drum.
A doua zi Cocheci ne-a chemat la el să ne spună că a înaintat propunerea pentru repartizarea noastră la Catedră, pe post de asistent. De bucurie am sărutat-o în fața lui obținând un zâmbet și un ”Bravo!”. Au mai fost și alți colegi aleși de profesorii lor, dar totul s-a făcut cu calm, cu încetinitorul, și poate că așa a fost mai bine.
Am început să dăm zilnic târcoale Catedrei lui Cocheci cu o nerăbdare nedisimulată, în așteparea confirmării. N-a venit cum așteptam. În referatul cadrelor, cum am mai amintit mai sus, tov. Ijac, șeful necruțător al Serviciului de Cadre al Institutului, a consemnat respingerea, la amândoi. Sus, în dreapta referatului, a adăugat de mână, o ”lămurire” imbecilă pentru Șeful Catedrei: ”Amândoi au câte ceva negru la dosar!” Cocheci a sărit în aer. L-a sunat pe Ijac, i-a ascultat argumentele și i-a replicat că va rezolva pe altă cale. Argumentele erau cele știute: eu fugit din Basarabia, ea cu tatăl plecat în 1943 cu nemții pe front și stabilit în Germania după un prizonierat în Franța. Cocheci se baza pe Asul lui din mânecă. Academicianul Murgulescu, savant recunoscut pe plan mondial în domeniul Chimiei Fizice, Ministru al Învățământultu îi era naș. L-a sunat și a rămas stupefiat.
”Vasile dragă, orice în afară de cadre! Nimeni nu poate trece peste Cadre!…” Restul au fost schimburi de amabilități între naș și fin…
”Copii, nu pot face nimic! Sunt bulversat…Poate apare ceva schimbare în sistem…E absurd ce se întâmplă…Să țineți legătura cu mine…” Ne-a îmbrățișat la plecare.
Au urmat zile cu multă amărăciune. Visul clădit pe intențiile unui profesor universitar s-a prăbușit ex abrupto. Trebuia să luăm drumul celorlalți colegi și să mergem la București, la Ministerul Chimiei, pentru repartiții. Ce să cerem, ce ni se va da?! Erau întrebările obsedante. Știam că vom rămâne ”împreună”, cu orice preț, dar unde?
Plecarea la București, la Ministerul Chimiei, s-a soldat cu un eșec. După zile de deliberări, zile în care Babi a stat la o prietenă, iar eu, confortabil la Gara de Nord, la Clasa a II-a, am ajuns și în fața sbirului, ministrul adjunct Sorin. Fără menajamente ne-a pus în față listele cu repartițiile și ne-a luat pe rând la munca de lămurire. ”Sunteți tineri ingineri chimiști, țara are nevoie de voi acolo unde sunt probleme. Industria chimică este în plină dezvoltare, veți învăța, veți prelua de la cei mai în vârstă. Locurile nu se negociază. Întrebări?” ”Bla, bla, bla…” ”Ce anume?!” răsunase vocea lui Teoran. ”Păi, tovarășe ministru, pe noi nu ne întrebați? Și dacă nu acceptăm repartiția?…ce ne faceți?!, Domnule…” ”Fără repartiție nu vă angajează nimeni și nu mai aveți ce face cu diplomele! Punct! Treceți pe la secretariat și vă luați repartițiile. În trei luni vă prezentați la locurile de muncă!” De la rozul studențesc am trecut brusc la negrul ingineresc. Ne-am învârtit prin cartier, am luat-o pe Dionisie Lupu și ne-am așazat pe băncile unui părculeț de pe lângă Biserica Evanghelică. Ne uitam unii la alții și nu deschideam gura. Un mare semn de întrebare atârna deasupra capetelor noastre, ceva în genul sabiei lui Damocles. Ne-am întors la Timișoara dar, poate pentru prima dată, ”împreună” al nostru a intrat într-un fel de criză de stare. Întrebările fără răspuns generau alte întrebări fără răspuns. ”Mă gândesc să merg la Arad să văd ce pot face rudele, în special vărul meu Titi, inginer la Vagoane Arad.” ”Eu merg la Oradea să văd dacă nu pot aranja ceva la Combinatul de Alumină. Relații n-am…” Am plecat dărâmați. Nu concepeam o despărțire, nici măcar temporară. N-am primit nicio veste de la Arad, nici eu nu aveam ce să-i transmit. Într-o zi ne-am pomenit cu Dima al nostru. Venea de la Sovromul de la Petru Groza, Șteiul de astăzi, unde era angajat pe post de interpret. ”Bob, vino la ”Kvarțit”, angajează tot felul de tineri specialiști, au laboratoare, se construiește, se fac locuințe…numai că, dacă vrei, trebuie să mergi la București, La centrala Sovromkvarțitului.” Am scris la Arad și am plecat la București. Aveam inima cât un purice, am sunat la centrală, pe Dionisie Lupu 68, și am intrat la Directorul General, Tarasov.
”Cu ce te pot ajuta, maladeț?” Și am început să mă prezint, adică să mă bâlbâi. ”Baris, vorbești bine rusește. Vrei să lucrezi la noi? Avem nevoie de chimiști.” Recunosc, am înviat. M-a servit cu o cafea mare, fierbinte, de care nu m-am atins decât la plecare. Când am vrut să iau ceașca, mâna a tremurat ca un perforator cu repetiție. Am retras mâna discret, nu destul de discret ca să nu-mi dau seama că zâmbise și el, tot discret. ”Și care-i problema? Batem palma?” Atunci i-am relatat povestea cu repartițiile de la Ministerul Chimiel subliniind atitudinea ministrului Sorin. ”Stai așa,…Olga dă-mi ministerul chimiei, cere-l pe tovarășul ministru Sorin.” Olga era secretară și interpretă. În clipa acea am ridicat mâna, un fel de ”stați!” ”Ce-i te-ai răzgândit?!” ”Nu dar sunt logodit cu o colegă, tot inginer chimist…ce fac?” ”Dă-mi numele fetei…cum?!, ce nume e ăsta?” ”Este nemțoaică, din România…” ”Dacă vă angajez, mă chemați la nuntă!” Ascultând convorbirea, siguranța șefului sovietic pe de o parte și presupusa supunere a ministrului român, am înțeles care era adevărata relație dintre ”stăpân” și ”supus”. ”Baris, mergeți pe șantier, vor primi numirile voastre și fiți sănătoși…este multă treabă de făcut!” O strângere de mână, nu înainte de a-mi fi băut cafeaua, fără să vărs nicio picătură. O telegramă cu ”Vino la Timișoara” ne-a adus în orașul iubit pe care ne-am grăbit să-l considerăm orașul viitorului nostru. Trebuia să ne despărțim de orașul unui vis împlinit, dar întrerupt de nedreptate. De data aceasta sintagma buclucașă a unchiului Alex, cea cu ”N-a fost să fie” a avut un efect deprimant asupra noastră. Porneam în viață cu încrederea sfârtecată.

~ Va urma ~

Daris Basarab alias Boris David

București

5  februarie 2015