Valentina Teclici – Poezii
De la imposibil la posibil
E imposibil să zbor cu tine, ai şoptit.
Doreşti prea mult albastru,
Mult prea intens şi prea departe,
Şi nu pot prinde luna de pe cer
Ca mânzul, de căpăstru.
Inimile noastre locuiesc
În emisfere separate.
Eşti prea învăluită în mister.
Orice-i posibil, am şoptit
Primind ecou din patru zări.
Zburând pe-un mânz albastru,
Am plantat un fir de nufăr, în deşert.
Nisipul roşu, pârguit de aşteptări,
A lăcrimat adânc şi-a ferecat
Eternitatea în găoacea unei oaze.
Ca o candelă, nufărul alb,
Prin desferecate raze
Luminează potecile inimii
De la imposibil la posibil.
Sus, pe cer în albastru căpăstru,
Luna, nebunatic mânz, dansează.
Pretutindeni şi nicăieri
Poteca pe care visez
E presărată cu pulberea lunii.
Calul pe care zbor
Mănâncă jar din palma soarelui.
Dragostea cu care te-nvălui
E vie ca respiraţia pământului.
Dragostea cu care mă ocroteşti
E adâncă precum rădăcina oceanului.
Port praf de lună
Pe palme, tălpi şi-n suflet.
Tot ce ating e idee şi formă.
Hăţurile calului meu
Devin flăcări în mâinile mele.
Respiraţia mea e pretutindeni
Jar şi cenuşă,
Aripă albastră de fluture
Atingând infinitul.
Fiecare din noi e pretutindeni
Şi pretutindeni e în fiecare din noi.
Nicăieri e doar un cuvânt
Similar cu aici, acum şi pretutindeni
Sau poate că este ochiul conexiunii
Din ţesătura Universului
În care suntem îngemănaţi.
Caii singurătăţii
Lasă-mă să-ncălzesc inima
Lângă tăcerea mâinilor tale!
În suflet aud
Caii singurătăţii venind…
Lasă-i să tânjească
Lângă nelinişte,
Să meargă domol
Pe poteci solitare
Adulmecând timpul bolnav
De neîntoarcere.
Valentina Teclici
