Cuvânt și iubire

“Glorioasa Cetate a lui Dumnezeu și-a urmat pelerinajul de-a lungul timpului și a impietăţii” (Sfântul Augustin).

Vom avea sub un titlu : NOUA CETATE A LUI DUMNEZEU, trei acte: CALEA, ADEVARUL și VIAȚA.

Cele ce le vom spune vor fi o anticipare, ca un sort de profeție.

Că epoca noastră ar fi deschisă profeților și profețiilor, noi am afirmat-o deja în 1906 când nu cunoșteam opera lui Wells iar cele ale .lui Spengler și a lui Keyserling nu existau.

În timpul studiilor noastre la Paris, am prevăzut și am anunțat printre studenții Europei Centrale, aflați la Paris, prăbușirea Austriei și a Turciei și am predicat solidaritatea națiunilor lor în lupta contra acestor două imperii anacronice. Aeastă previziune s-a realizat și acesta fu războiul balcanic din 1912-1913. – În 1914, veni rândul Austro-Ungariei. Indecizia operațiunilor militare, care s-au prelungit până în 1917, apăsa greu în echilibrul destinelor imperiului Habsburgilor, în favoarea sa, și soarta națiunilor oprimate oscila și se întuneca. Ideea solidarității românilor, sârbilor, cehilor și polonezilor ni se impunea și un fericit hazard m-a făcut s-o comunic unor oameni ca MM Benes și Roman Donowski, care, acceptând-o, mi-au mărturisit că au avut aceeași idee și în același timp cu mine. Astfel, în timp ce spiritele realiste din Franța și Anglia ezitau încă în fața dislocării Austro-Ungariei, nevăzând prin ce să înlocuiască solidul și stabilul, noi oferirăm realitatea deja schițată a Micii Antante. La congresul națiunilor oprimate de la Roma (aprilie 1918), noi afirmarăm și pecetluirăm o Mică Antantă avant la lettre, și soarta monarhiei habsburgice fu definitiv tranșată de către Aliați cu această ocazie.

*

AlbertThomas

Sunt multe idei la care eu nu pot subscrie. Nu pot subscrie la critica sa faţă de Democraţie. Nu pot ajunge să înţeleg nici legătura pe care el pretinde a o stabili între ideea Societăţii Naţiunilor şi unele principii teologice. Mi-e teamă că în bucuria sa mistică de a descoperi „Noua Cetate a lui Dumnezeu”, prietenul nostru să nu se fi aservit un pic prea mult urmăririi fidele a dezvoltării vechimii.

Şi totuşi, după ce am citit-o, am simţit mai mult ca niciodată datoria de a-mi ţine promisiunea. Nu numai pentru că Draghicesco este un suflet sincer şi pasionat, unul din acele suflete „care sunt foc”, cum spunea un mare mistic; nu numai pentru că eu mă simt antrenat de valul abundent al gândirii sale! Dar mai ales pentru că lupta pe care el vrea s-o intreprindă, şi ca apostol şi ca profet, în favoarea Societăţii Naţiunilor, este urmare a marii bătălii care ne-a unit în trecut, bătălie pentru dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, bătălie pentru independenţa naţionalităţilor. Prietenul meu reaminteşte în introducerea sa cum, în 1918, la Roma, noi am acţionat împreună pentru libertatea românilor, a sârbilor, a cehilor şi a polonezilor şi pentru antanta lor solidară. Societatea Naţiunilor este astăzi complementul indispensabil al acestei politici. Noi continuăm lupta noastră fraternal. Câteva divergenţe de opinie nu ne pot face să ne renegăm amintirile.

Foarte puternic, Draghicesco preia o idee dragă lui Wells sau lui Ferrero, ideea că toată istoria universală se rezumă într-un efort al rasei umane spre unitatea sa.

Astfel este marea teză a cărţii.

Dar meritul esenţial al acestei opere enorme este că ea este un act de credinţă antrenant.

L-am criticat pe Drăghicescu de a fi fost poate obsedat de marele său model, Sfântul Augustin. Dar cum să nu recunoaştem puterea convingerii şi a speranţei care se degajă din opoziţia dintre „Noua Cetate a lui Dumnezeu”, Societatea Naţiunilor astfel cum a conceput-o prietenul nostru, şi Societatea Naţiunilor empirică zbătându-se mereu în greutăţile ei de după război.

Celor sceptici sau celor realişti, vom răspunde prin admirabilul cuvânt al lui Villiers de l’Isle-Adam: “Îmi place mai mult să am capul în nori decât picioarele în noroi”.

*

Iată câteva din mărturisirile pe care Jacques Riviere le adresa în 1907 lui Paul Claudel: „… o neliniște, o neliniște îngrozitoare, care mă urmărește de-o viață, și mă ridică neîncetat, și neîncetat mă împiedică a mă satisface; o neliniște care mă ridică în transporturi de voluptate, în transporturi de disperare, o neliniște neobosită.” – ”Într-o seară, spiritul sătul de a se fi distrat atâta, am simțit din nou explozia anxietății mele, strigătul interior, chemarea, revolta, pasiunea mea.” – „Vă voi spune cel mai teribil și tot răul meu: această deșteptare, această izbucnire, această revoltă, această dorință, această neliniște, această nemulțumire mă sfâșie, dar le ador” – „Neantul. Iată ce mă otrăvește… În unele momente, îi simt brusc prezența, îi resimt prezența și toată ființa mi se tulbură. Este ceva care nu este și care, deodată, fără un cuvânt, îmi spune: iată-mă. În spatele a ce văd, deodată oribila față a ceea ce nu este. Monstru, formă informă, prezență pe care aș vrea s-o resping și nu pot, nu pot” – „Simt că ‘acesta tot’ este în van, nu are sens, nu vrea nimic, nu tinde spre nimic, e acolo pur și simplu, pus fără intenție, fără scop, fără dorință – e acolo, ba încă de un fason atât de precar, abia acoperind oribila prezență a ceea ce nu este” – „Mă resemnasem demult a nu vedea decât neantul și haosul în fața mea, vanitatea, fără-de-rațiunea în tot; nu vreau să înțeleg, pentru că nu e de înțeles, pentru că acest univers, despre care nu știu măcar cu certitudine dacă el există, este cel mai inutil, cel mai gratuit zadarnic ce se poate visa”.

Pronosticului emis de Benoit XV, în timpul primelor luni de război: „Dumnezeu permite ca națiunile care și-au plasat toate gândurile în lucrurile acestui pământ să se pedepsească unele pe altele, prin carnagii mutuale, pentru disprețul și neglijența cu care ele l-au tratat; alte evenimente li se vor adăuga pentru a constrânge oamenii să se umilească sub puternica mână a lui Dumnezeu.”

Pentru omul pe care nu-l ghidează nicio doctrină religioasă, pentru omul care a putut sufoca în el aspirațiile la o viață transcendentă, viața terestră nu are nicio rațiune de a fi în afară de ea însăși și nu are, în ea însăși, nicio valoare. Ea nu este decât un fenomen natural. Un singur scop: plăcerea; evitarea durerilor și căutarea posesiunilor. Solidaritatea unui asemenea om cu semenii săi nu are altă sancțiune decât interesul său mai mult sau mai puțin imediat; ea nu constituie pentru el o datorie – să zicem mai bine: o înțelepciune – decât în limitele acestui interes, pe care nicio preceptă nu-l invită să-l limiteze. Și de ce interesul altora ar trece în ochii săi înainte de al său? Nu există deci nicio rațiune pentru ca sentimentul solidarității să-l rețină de la urmărirea plăcerii sale în detrimentul celei a celorlalți, pe măsura forțelor sale și până la un punct în care legile țării sale ar risca să-l pedepsească. A nu se scandaliza nici a se mira de această morală: dacă totul se termină cu această viață, nu mai este nimic mai logic decât de a o vrea cât mai plină posibil de toate juisanțele.

Dar natura umană este astfel făcută încât juisanța să se tocească prin repetare. Urmează de aici că în timp ce mijloacele de satisfacție cresc în progresie geometrică juisanța le urmează abia în proporție aritmetică. Bogăția cere totdeauna mai multă bogăție, puterea o putere mereu mai mare în vederea satisfacerii dorințelor cu fiecare zi mai exigente. Și nu numai că nu sunt niciodată satisfăcute, dar curând setea de plăceri și de putere conduc omul la abuz, căci abuzul este termenul inevitabil al juisanței fără restricție.

Abuzul duce la uzură, la oboseală și dezgust. Finalmente, viața popoarelor și a indivizilor este minată de o intoxicare nemiloasă.

*

I se atribuie lui Xenofan a fi spus primul că „oamenii sunt cei care fac zeii și le împrumută veșmintele lor, vocea lor și formele lor” că „dacă boii ar concepe pe Dumnezeu, ei l-ar vedea în imaginea lor”.

Să ne fie permis a reduce documentarea și aprecierile noastre personale la minimum și să cităm mai curând aprecierile și constatările celor mai autorizați istorici.. Se va înțelege cu ușurință scrupulul nostru: noi am adus probe în favoarea unei teze care se prezintă ca un parti pris; nu vom ști îndeajuns cum să ne dăm de o parte în fața unor autori care n-au avut nicio teză de susținut și a căror imparțialitate nu poate fi pusă la îndoială.

Pentru Gorgias, destinul omului este de a căuta fericirea și el o găsește în putere, adică în „libertatea de a-și pierde dușmanii, de a-i ruina, de a-i izgoni, de a-i fi pedepsit la moarte, în fine de a domina peste tot. Ordinea naturii este ca cei tari să fie stăpâni și cei slabi oprimați. Legile sunt lanțuri forjate pentru cei slabi și pe care cei tari trebuie să le rupă disprețuindu-i pe cei care le-au făcut”.

Puțin mai târziu, Epicur va învăța că binele suveran al omului este „satisfacerea completă a tuturor dorințelor și nevoilor noastre”. „Elementul constitutiv al fericirii este plăcerea, plăcerile sufletului și cele ale stomacului. Virtutea este prudența care rezultă din calcul și din oportunism. Singura regulă a conduitei este căutarea celei mai mari plăceri posibile.”

Înainte de Epicur, sau aproape în același timp, Aristip învățase că „scopul moral al omului este binele și că binele este plăcere”. „Trebuie înainte de orice a căuta plăcerea momentului, plăcerea cea mai ascuțită și cea mai imediată. Suveranul bine ar fi deci juisanța actuală și prezentă în dezvoltarea sensibilității abandonată propriilor sale legi și tuturor capriciilor, într-un cuvânt supunerea pasivă la instinctele naturii noastre.”

Demostene:„Astăzi totul se vinde ca la piață și în locul virtuților de altădată avem un rău importat în Grecia, un rău care o muncește și de care ea moare. Care este acesta? Iubirea aurului. Se râvnește până și salariul trădătorului, se surâde la mărturisirea crimei sale, iertarea este pentru culpabil, ura pentru acuzator; într-un cuvânt, corupția însăși și toate josniciile ei.”

Nu este posibil a nu se vedea în această corupție universală o consecință a concursului unei rare prosperități economice cu ireligiunea. „Atenieni, zicea tot Demostene, sunteți bogați în nave, în soldați, în venituri, în resurse pentru război, în tot ce face forța unui Stat; chiar mai bogați ca niciodată. Dar toată această forță lâncezește, neputincioasă. Atenieni, totul moare la voi pentru că la voi se trafichează totul.”

“Să bem, dragul meu Sicon, să bem fără măsură şi să ne facem veselă viaţa, cât mai e de unde veni… Nimic mai gentil ca burta. Burta ţi-e tată. Burta ţi-e mamă. Virtuţi, ambasade, comandamente, vană glorie şi van zgomot al ţărilor din visuri. Moartea te-o îngheța mâine în ziua însemnată de zei; şi ce-ţi va rămâne? Ce-ai mâncat; nimic mai mult. Restul este pulbere, pulbere de Pericle, de Codrus, de Cimon.“

*

Iată cum comentează Polibiu aspectul vieţii morale la Roma timpului său:. La romani, cei mai mulţi trăiesc într-o stranie dereglare. Tinerii bărbaţi se lasă purtaţi în excesele cele mai ruşinoase. Se dedau spectacolelor, festinurilor, luxului, dezordinii de toate genurile, al căror exemplu este prea evident că l-au luat de la greci, în timpul războiului contra Persiei.” – „Oamenii liberi, care-şi dobândiseră libertatea prin complezenţe, populau casele de desfrâu; când această viaţă avea să-i ucidă,patronul moştenea legal bunurile lor… Femei de condiţie liberă imitau aceată existenţă facilă căci, în anul 114, pentru a readuce pudoarea, Senatul a ordonat construirea unui templu pentru Venus Verticordia, Venus care întoarce inimile spre bine. Dar această Venus nouă a fost mai puţin puternică decât cele ale amorurilor nebune”

Inscripţii : „în Hades, nu se află nici barcă, nici Caron, nici purtătorul Cerber. Noi toţi pe care moartea ne trimite, noi nu suntem decât oseminte și cenuşă.” – „Voi care încă trăiţi, mâncaţi, beţi, veseliţi-vă, apoi veniţi aici” – „Unde, zice o altă inscripţie, nu mai există nici râs nici bucurie.” – „Cât am trăit, am trăit; ce am băut şi am mâncat, numai asta este acum cu mine.”

Cato: „Voi m-aţi auzit repetând că cele două vicii contrare, luxul şi avariţia, minează republica. Aceste flageluri au cauzat ruina tuturor marilor imperii. De aceea, cu cât situaţia devine fericită şi înfloritoare, cu atât mă înspăimânt. Deja noi am pătruns în Grecia, în Asia, ţinuturi atât de pline de seducţii, deja ţinem comorile regilor. Nu trebuie să ne temem că în loc de a fi stăpânii acestor bogăţii, vom deveni sclavii lor? Este spre nenorocirea Romei, puteţi să mă credeţi, că s-au introdus între zidurile sale capodoperele din Siracusa. Eu nu aud ca prea puţini oameni să laude frizele din Atena sau statuile din Corint şi să batjocorească imaginile de argilă ale zeilor noştri. Pentru mine, eu prefer aceşti zei, care ne-au protejat şi ne vor proteja încă, sper, dacă noi îi lăsăm la locul lor.”

Mommsen: „Triumful lui Cezar este triumful poporului, prin el, contra aristocrației organizată în senat și deținătoare a tuturor puterilor republicii. Dar Cezar, în însuși triumful său, s-a forțat să concilieze toate părțile. Semnificația principatului lui Cezar este deci dublă: a fost în același timp triumful democrației și instituției formei constituționale centralizatoare care, singură, convenea Romei, devenită capitala lumii.”

La drept vorbind, politeismul devenise incompatibil cu imperiul. Sau politeismul trebuia să ucidă imperiul – și n-a fost departe -, sau imperiul trebuia să ucidă politeismul, și a reușit, grație creștinilor: Cum umanitatea reunită în sinteza vivantă a imperiului avea viață dură – umanitatea nu putea să moară – rezultatul final a fost că imperiul a ucis politeismul și îndoiala. Din pofunzimile sale organice, noua credință, credința creștină a apărut și l-a salvat. Or, creștinismul este monoteismul sub o formă adaptată civilizației greco-romane. Să fi fost posibil ca umanitatea, în fine concentrată într-un tot organic și centralizat, a fi continuat să adore divinități nenumărate?

Din această excursie în filosofia religioasă și istorică a antichității, noi putem conchide că evoluția religioasă consistă în trecerea credinței prin patru faze și că succesiunea acestor faze constituie legea evoluției religioase. Punctul de plecare al evoluţiei religioase este un monoteism primitiv, care este religia corespunzând cetății ca element istoric primordial, cetatea mai mult sau mai puțin închisă în ea însăși. Acest monoteism ajunge la politeism atunci când istoria depășește faza cetăților închise și dă o fuziune de cetăți în confederații vaste sau în imperii. Atâta timp cât imperiile nu sunt centralizate, politeismul se transformă în scepticism ateu și credința în zei este înlocuită de un sort de succedaneu, precum credința în Patrie, cultul științelor, al artelor. Când imperiile reușesc să dureze, să se organizeze prin centralizarea provinciilor și a cetăților, scepticismul ajunge inevitabil la un politeism conceput pe un plan superior și este forma limită absolută a religiei. Ordinea logică și cronologică a întregii evoluții religioase este deci aceasta: 1 monoteismul cetății; 2 politeism; 3 scepticism-patriotism; politeism universalist. Bineînțeles, aceste diferite faze pot subzista una lângă alta, fie în aceleași sfere sociale, fie, mai adesea încă, în straturi sociale diferite. Dar este suficient ca uneori una, alteori alta să domine în viața religioasă a popoarelor, pentru ca să fie autorizată să țină succesiunea lor drept caracteristică.

*

Boutroux: „În van corpurile care sunt în spațiu se opun dorinței noastre de a gândi și a simți în comun impenetrabilitatea și ireductibilitatea materiei. În această viață, sufletele se caută și se găsesc. Această doctrină a unei comunități originare a sufletelor, de un principiu de viață infinită și perfectă, unde ne putem reuni și aștepta fiecare la plina la dezvoltare, principiu pe care omul îl numește Dumnezeu, această doctrină ne apare ca termenul unde duc toate experiențele și reflexiunile misticilor.”

Care este veritabila explicație istorică a disoluţiei ideologiilor clasice? De-un fason general, civilizația antică a continuat să se surpe, chiar după ce Dioclețian și Constantin opriseră căderea imperiului. De ce? „Această întrebare este una din cele mai tulburătoare ale istoriei, și fără îndoială la care este cel mai dificil de răspuns. Este cea mai mare problemă a istoriei.”

Noi credem totuși că propaganda creștină și contra-propaganda păgână explică mai mult utilitatea și dominația retoricii asupra literaturii timpului. Și dacă literatura creștină a secat atât de repede, nu este atât pentru că retorica ar fi ucis-o, cum gândește F. Lot, dar pentru că imperiul roman a fost dislocat. Acest corp social universalist, o dată fiind în ruine, sufletul pe care-l constituiau ideologiile artistice și literare nu putea să-i supraviețuiască.

Spre oroarea morții care înșfăcase conștiințe și le precipita către religii de mistere, doctrina creștină aduse credința în înviere, într-o viață viitoare dincolo. La aspirațiile adânci către o justiție mai bună, la setea ardentă de dreptate, și de pace, creștinismul aduse perspectiva judecății din urmă, realizare a justiției absolute. La problema angoasantă a răului, oferi ca explicație păcatul originar și contra-partea sa, mântuirea, prin moartea lui Iisus pe cruce. La setea de libertate și egalitate care turmenta gloata nenumărabilă de sclavi, aduse fraternitatea creștină. La dezgustul de viață, depravată prin desfrâurile și senzualismul cel mai materialist, credința creștină aduse ca remediu și ca exemplu de imitat, viața simplă, sobră până la ascetism a creștinilor. Și, în fine, la aroganța, la egoismul și setea de a domina, morala creștină substitui blândețea și umilitatea fondatorului său. Dacă creștinii reușiră este totodată pentru că ei au răspuns de acest sort nevoilor timpului lor și pentru că ei erau animați de această credință care este resortul indispensabil al întregii mari opere și care-i lipsise lui Cato și lui August. Se poate spune că doctrina lor a fost un veritabil elixir de viață pentru civilizația greco-romană; ea este cea care a prelungit viața sa timp de încă patru secole, atunci când era pe punctul de a se scufunda, ca toate civilizațiile anterioare: cea a Egiptului, Ninive și Babilon.

Istoricii vorbesc deseori de unele civilizații preistorice, civilizații mai degrabă ipotetice în care se găsesc cioburi ipotetice, datate la lungi secole înaintea războiului Troiei. Epoca homerică, războaiele Troiei ar fi, pentru cei ce cred, pandantul evului nostru mediu. O analogie profundă ar exista între trăsăturile acestei epoci și cele ale epocii cruciadelor noastre. Mormântul Mântuitorului va fi pentru prinții secolului al doisprezecelea al nostru ceeace este frumoasa Elena pentru prinții greci ai lui Homer. De asemenea, s-a vorbit mult în aceste ultime timpuri de civilizația Atlanților. Mai precise sunt noțiunile și datele istorice pe care le avem despre civilizația egeeană și myceniană, care par să fi fost separate între ele de intervale istorice din toate punctele comparabile cu evul nostru mediu. Astfel încât ar părea că ciclul cunoscut de civilizație alternând cu o epocă de anarhie și de barbarie s-a repetat de două sau trei ori în trecutul îndepărtat al umanității. Ceea ce este cert este că umanitatea pe care istoria noastră o cunoaște, a trecut, între al cincisprezecelea și al șaptelea secol înainte de I.H., printr-o perioadă de migrație a popoarelor, de incoerență și instabilitate, în toate punctele de vedere comparabile celor din primele cinci sau șase secole ale evului nostru mediu.

Puterea seniorilor, în fiefurile lor, ducate, comitate etc., a devenit, cu timpul, absolută și cu mult mai reală decât cea a regilor sau împăraților în regatele lor. În teorie, seniorii depindeau de suzeranul căruia îi datorau anumite servicii în caz de război. În fapt, ei erau cu totul independenți și puteau chiar să-i declare război. Forța lor este că donjonurile lor apără ținutul contra invadatorilor, a normanzilor de exemplu, în timp ce puterea depărtată și redusă a suveranilor rămâne ineficace. Aici e toată rațiunea de a fi a regimului feudal. Pe de altă parte, feudalitatea a avut aceste două consecințe remarcabile pentru organizarea socială și economică a acestor timpuri: ea a introdus o anume ordine în raporturile oamenilor, și, prin aceasta, la cimentarea, organizarea vieții provinciilor, dezvoltând o viață istorică locală, până la a înzestra, cu timpul, fiecare provincie cu o fizionomie proprie. Feudalitatea a stabilit astfel o ierarhie a terenurilor posedate de către războinici ridicându-i pe unii și alții la diverse grade și formând un lanț de suverani mai mult sau mai puțini puternici, de la gentilom până la rege. Donjonul regelui le domină pe toate celelalte, în teorie cel puțin; marile fiefuri sunt ridicate de el, după cum fiefurile de ordin secund și arier-fiefurile sunt ridicate de acestea din urmă, și așa mai departe până la simple castele. Seniorii feudali erau duci, baroni, conți, marchizi, urmând faptului că posedau ducate, marchizate, baronii sau comitate. Raporturile nobililor între ei formau un sistem ierarhic destul de complicat și variau după ţară și epocă, legătura dintre ele consistând într-un control al feudalității și asistență reciprocă. Cert, acesta nu a fost un serviciu subțire pe care feudalitatea l-a făcut omenirii acelor timpuri; grație ei organizarea istorico-socială a putut triumfa asupra haosului acestei epoci (1). Ea a contribuit fără îndoială să facă să apară anumite calități ale sufletului și anumite sentimente care vor fi utile și vor fi totdeauna nobile: sentimentul de fidelitate, de loialitate, respectul femeilor și chiar, până la un anume grad, sentimentul libertății individuale și al demnității umane.

Toate nodurile pe care istoria le formase în Europa au fost deznodate în 1919. În acest sens, războiul națiunilor a fost lichidarea istoriei timpurilor moderne. Era absurd ca națiunea poloneză, dotată cu o conștiință națională puternică, să fie obligată a se supune dominației a două imperii vecine. Era un alt scandal istoric că poporul ceh, cel mai conștient dintre popoarele Austriei, să fie dominat de birocrația mecanică a Vienei. Un al treilea popor, sârb, forma deja un regat plin de o viață febrilă și celelalte două treimi se dezagregau sub opresiunea austro-maghiară. La fel, din cincisprezece milioane de români, doar șapte milioane formau un regat conștient de naționalitatea sa și de originile sale italiene, în timp ce opt alte milioane erau aservite imperiilor vecine.

Toate aceste absurdități și aceste scandaluri ale istoriei au putut în fine să fie tăiate net prin Tratatul de la Versailles, în care principiul națiunilor a fost aplicat până la termenul său și prin aceasta chiar epuizat. Atâta timp cât o conștiință națională este oprimată, în fapt, ea este ca un puternic exploziv și pacea lumii zboară în țăndări .

Autorul acestor rânduri, într-un studiu publicat în 1905, de Contemporary review (aprilie), anticipase cu cinsprezece ani asupra deciziilor Conferinţei de Pace de la Versailles. Într-un moment de viziune excepţional lucidă, asupra timpurilor apropiate, el a avut previziunea şi a prezis soarta pe care vor avea-o maghiarii în raport cu sârbii şi cu românii. El a terminat studiul prin această frază, care s-a revelat profetică: „Anvizajând viitorul, sunt fericit de a nu aparţine naţiunii maghiare a cărei megalomanie de astăzi va face viitorul atât de sumbru.” (P. 599.)

Experiența care a avut loc în Austria-Ungaria a provocat explozia războiului din 1914. S-a înțeles în 1919 și s-a făcut totul pentru a evita întoarcerea unei asemenea catastrofe. De aceea, cu această ocazie, care este fără îndoială unică în istoria universală s-a produs o asemenea remaniere a hărții Europei și atâtea schimbări, încât suma lor depășește poate suma tuturor schimbărilor intervenite după evul mediu. Pacea de la Versailles a luat chiar proporțiile pe care le luase marele război al națiunilor. Acest război, ca și pacea care i-a adus termenul, au fost amândouă de talie de a încheia o epocă istorică, cea a constituirii și a luptei națiunilor și de a deschide umanității o vârstă nouă, cea a solidarității și a unirii lor într-un organism unic pentru toată întinderea pământului. În fapt, cu imperiul Habsburgilor, a dispărut până la ultima amintire a imperiului roman germanic universal și era natural și inevitabil să se afirme în chiar acest moment, aceeași idee, aceeași realitate, același imperiu universal sub un nou aspect: cetatea națiunilor, cetatea terrei, ca expresie empirică și materială a cetății ideale, a Cetății lui Dumnezeu.”

Epoca noastră marchează un echilibru indecis între neant și ființă. În acest sens, noi suntem poate încă în ajunul veritabilei Farsala, și lupta va fi dată la Geneva. Dacă Geneva triumfă, va fi Cezar cel ce va triumfa cu pacea romană, în pacea lumii. Dacă Geneva eșuează, va triumfa Pompei cu republica războaielor civile, până la destrămarea și prăbușirea totală a națiunilor europene.

Astfel este significația și importanța incomparabile ale momentului prezent. Vom ști să facem să se aplece acul balanței spre ființă? Împinge-l-vom spre neant? Aceasta depinde de atâtea condiții. Totul ne face să sperăm că neantul va fi evitat. La aceasta vor fi contribuit mai întâi Sfânta Alianță, apoi dubla coaliție care se constituia pentru a asigura echilibrul politic al Europei: tripla Alianță și tripla Antantă.

Berdiaev

„Democrația se naște atunci când cedează unitatea organică a voinței populare, când societatea se atomizează, când pier credințele populare care unesc poporul într-un singur tot. Democrația este ideologie, proprie unei epoci critice și neorganice a vieții societăților umane… Voința organică a poporului nu poate fi exprimată prin aritmetică, pusă în evidență prin nicio adiție de voce… Democrația este arena luptei claselor, haosul șocului de interese… Ea creează parlamentul care este cea mai puțin organică dintre constituții .”

Dostoievski

„Minimalizez pe Dumnezeu considerându-l un atribut al naționalității? Dimpotrivă, ridic poporul până la Dumnezeu. Și când a fost altfel? Poporul este corpul lui Dumnezeu. O națiune nu merită acest nume decât atâta timp cât are Dumnezeul ei particular și cât ea le respinge obstinat pe toate celelalte. Așa a fost de la începutul secolelor credința tuturor marilor popoare, a tuturor care, cel puțin, au fost în capul umanității… Roma a divinizat poporul în Stat, și ea a legat statul de națiunile moderne.”

Maurice Blondel

„Acțiunea, scrie el, este un sistem de mișcări spontane sau voite, o zguduire a organismului, o întrebuințare determinată de forțele sale vii, în vederea unei plăceri sau a unui interes, sub influența unei nevoi, a unei idei sau a unui vis. Nimic mai mult; niciun dedesubt îngrijorător; toate cad în neant, după cum merge unitatea organică sau sistemul vivant cărora le sunt funcțiune. La ce bun atâta fason pentru a îndepărta o problemă himerică? O francă și brutală negație valorează mai mult decât toate ipocritele ocoliri ale adevărului și toate sofisticațiile gândirii. A gusta moartea în tot ce este perisabil înainte de a fi îngropat pe totdeuna tu însuți, a ști că vei fi aneantizat tu însuți și a vrea să fii, iată pentru spiritele nete, libere și puternice ultimul cuvânt de descătușare, de curaj și certitudine experimentală: la moarte, totul este mort.

„Marea multitudine a oamenilor care se guvernează prin simțuri este suferindă și jalnică; și, totuși, tot ce s-a putut spune de imensitatea durerilor umane nu e nimic poate cu prețul decepțiilor, trădărilor, abjecțiilor plăcerii. Există vieți în care totul pare plin, și în acest plin nu există nimic: fericiții sunt adesea cei mai triști; în abundență se ascunde o stranie mizerie, și cei care au trecut prin multe stări sufletești știu că în bunăstare au simțit poate cea mai subtilă amărăciune, ceea ce nu consolează deloc! Puneți totul mai bine, rana este mai vie. Te obișnuiești cu totul, în afară de a fi bine, te saturi de viață pentru că ea oferă fericire. Fericiți cei ce pot plânge, aceștia nu sunt deloc pesimiștii; nenorocirea nu este atât de rea cum se crede, și de departe este mai neagră decât de aproape, căci îi rămâne speranța și iluzia; voi sunteți cei bogați, săraci avizi și invidioși, pentru că neputând simți vanitatea bunurilor, dorințele voastre li se atașează cu o furioasă asprime. Dar din sațietate și plenitudine, cei care au epuizat încercarea vieții și o știu, nu ies decât dezgust și neant: averi, ambiții, succes, ce însemnă asta? doi câini se bat pe un morman de gunoi, în care învingătorul nu va găsi nimic. Și sunt dezamăgiți… sunt cei mai buni, cei mai încercați, cei mai competenți, oameni de acțiune triumfantă sau gândire ardentă, artiști și delicați care au suferit trăind într-o lume în care nu există nicio linie dreaptă și în care chiar raza de lumină este brizată

Deci ce ar trebui să iasă din această universală experiență a universalei vanități? Aceste două concluzii: dacă viața este atât rea pe cât pare este pentru că i se cere ceva ce n-are deloc să dea, pentru că este luată drept ce nu este și că presând-o se așteaptă de la ea un răspuns desesperant al morții, pe când ea pronunță o senină și consolantă parolă de neant. Viața va fi atât de bună cât poate fi, când, liberându-se de toată himerica pretenție asupra ei, și persuadată că nu ea nu face niciodată bancrută pentru că nu ne ia și nu ne dă nimic se va anvizaja pacific așa cum este: este brutala realitate, este de asemenea adevărata dezrobire; nu există nimic în actele noastre, nu există nimic dincolo: neant.”

„Neant al vieții și al actelor umane era concluzia simțurilor clarvăzătoare și ale experienței; și e la fel cea a științei.”

„Pentru că progresul cunoașterii analizează și reduce în abstracție subiectul său, pentru că reflexiunea distruge instinctele şi înclinațiile naturale, pentru că ea creează nevoi mai iuți pe care nu le poate satisface. Dacă viața simțurilor lasă o lașitate infinită, cercetarea științifică ajunge la un vid și mai profund, la un faliment fără remediu: a cunoaște în van este dureros, pentru că cunoașterea pune în evidență o dorință nepotolită și inexplicabilă, de necunoscut și vanitatea sufletului uman. Prin dezvoltarea sa înăși, știința multiplică contactele noastre cu misterul, precum o sferă crescătoare atinge în mai multe puncte vidul în care plonjează… În van i s-ar cere rațiuni de a acționa, o regulă pentru a concerta actele, o explicație completă a dinamismului uman, o lege a plăcerii, a interesului și a fericirii; ea n-ar ști să furnizeze un singur motiv de acțiune nici să dea seamă de un singur… în domeniul în care ea este competentă, ea nu vede în acțiune decât neant, ea nu vede în ea însăși decât neant.”

„Dacă analiza ştiinţifică a actelor umane, fără a fi încheiată, le-a descompus unitatea organică… este destul pentru ca certitudinea pacifiantă a unui adevăr care nu este nici trist nici vesel, dar el este ceea ce este, calmează şi înseninează conştiinţele. Pentru a se face iluzie asupra neantului omului, se consideră neantul ştiinţei; trebuie dimpotrivă exaltată ştiinţa pentru că ea demonstrează omului că neantul este termenul a ceea ce el numeşte persoana sa, viaţa sa, actele sale şi destinul său. Şi în loc de a considera neantul obiectului, în loc să ne întristăm de neantul nostru personal, trebuie, indiferent de iluzia efemeră a ceea ce trece şi fuge în noi, să ne bucurăm, în eternitaea a ceea ce rămâne în afara noastră, consimţind la extincţia violenţei individuale.”

„Aici încă, aici mai ales, câte prejudecăţi a briza, pentru a avea acces la beatitudine a neantului, astfel cum pesimismul îl oferă dorinţelor noastre!” Şi el îşi propunesă „să amintească pe scurt progresul acestei filosofii a acţiunii de la punctul în care ea începe prin a dispera omul pentru a-l purifica de falsul său ataşament faţă de viaţă, până la termenul în care voinţa convertită în ultimele sale profunzimi aspiră la nefiinţă şi să se abiseze.”

„Tristeţile durerii şi înşelăciunile mai dezgustătoare ale voluptăţii nu justifică niciodată prin ele însele pesimismul şi nu sunt suficiente pentru a trezi omul din fanaticul său amor de a trăi. Vedeţi cun experienţa vieţii în care claritatea ştiinţelor îndepărtează puţin iluziile, deoarece se suferă pentru a le pierde, şi fiincă trezindu-ne aproape asupra ceea ce suntem, ele lasă să subziste în noi, ca un regret şi o ranchiună a ceea ce nu suntem. Originea iluziei este mai radicală: mai radicală trebuie să fie cura de voinţă…”

„Din ziua în care critica a îmbucătăţit unitatea fecundă a acţiunii, pesimismul, care nu fusese încă decât o dispoziţie a sufletului la câte unii, a reîmbrăcat forma unui sistem şi a putut cânta imnul metafizic al neantului. Ce importă mizeriile sensibile; ce importă suicidul corporal? El probeayă întotdeauna un ataşament de a fi ca cei care se ucid pentru că ei găsesc viaţa prea scurtă: simplă petiţie de principiu… Fără îndoială, oboseala incurabilă a voluptăţii, decepţiile cunoaşterii şi strigătoarea imoralitate a lumii contribuie, în noi, la o operă interioară de deposesiune; dar din voinţa intimă şi numai din ea vor apărea tăgăduirea şi liberarea fiinţei.”

„Căci nu se trăieşte şi nu este decât printr-o iluzie, se vrea a fi, atunci când nu se poate fi; trebuie vindecat răul, durerea inexplicabilă, absurditatea pură. Nu fiinţa este răul, ci conştiinţa de a fi, voinţa de a fi, iluzia de a fi… Pesimismul în întregime consecvent este deci un optimism radcal. În faţa răutăţii totului, pare el să spună, nu mai există subtilitate care să ţină: neantul este binele, el este; fiinţa este răul, ea nu este… Toată imensa opresiune a inimilor se naște, nu pentru că acei care suferă sunt, ci pentru că cei care , nefiind, se gândesc și vor să fie. Răul și ființa, nu-i așa, în fapt, frica de neant, în timp ce adevărul și binele sunt dorința, voința de a nu fi?”

„De asemenea, fiindcă voința de a fi nu reușește să fie și că aici este durerea supremă; fiindcă dorința de a nu fi, reintrând în adevăr, a făcut infinită ușurarea sufletelor, ceea ce trebuie este, deci, a ucide în sine nu ființa care este , ci voința himerică de a fi, a consimți non-ființa persoanei umane, a omorâ până la ultimele rădăcini dorința și toată iubirea de viață: a devoala șiretlicurile instinctului de conservare și ale supraviețuirii, înseamnă a procura umanității și lumii salvarea în neant, acest neant care să definească absența voinței.”

„Originalitatea pesimismului și forța sa este de a considera că suicidul sensibilității și al gândirii este în întregime insuficient sau chiar contrar desenului său, dacă nu se trezește voința din somnul atașamentului la eroarea de a fi și dacă nu se obține de la ea abdicarea supremă care singură suprimă în cauza lor răul și suferința, deschizându-l, făcându-l să dorească și să iubească neantul.”

În aceste pasaje, M. Blondel distilează chintesența otrăvii care începu cu îndoiala metodică a lui Decartes, ajunsă în secolul al VIII-lea la criticismul lui Kant și la Faust al lui Goethe, pentru a da fructul său în filosofia lui Schopenhauer.

„Iată deci perspectiva care mi se oferă: nu a reușit a mă face să simt, să-mi demonstreze, să-mi facă amabil neantul, să mă facă să-l vreau ca o beatitudine insondabilă… dacă deci voința mea cea mai sinceră și cea mai profundă aspiră la aneantizare ca la un refugiu asigurat… cine așadar va ști să bareze ruta și să-mi spună fără absurditate: Nu se trece, trebuie să fii!”

Shakespeare / Hamlet

„La ce uzanţe josnice ne putem întoarce, Horatio! De ce n-ar putea imaginaţia să dea de urma nobilei ţărâne a lui Alexandru până ce o va găsi astupând o gaură de cep?… Trebuie doar s-o urmezi cu destulă discreţie şi probabilitate pentru a deduce astfel, de exemplu: Alexandru este mort; Alexandru este îngropat, Alexandru s-a întors în ţărână, ţărâna este pământ; din pământ facem argilă; şi de ce această argilă, în care el s-a mutat, n-ar putea astupa un ţap de bere?”

Imperialul Cezar mort se-ntoarce în argilă

El poate-nchide un zăgaz la orice vânt;

Ah! cest nămol ţinând boltirea imobilă

Petec la zidul vechi sub viformânt.

„A fi sau a nu fi, aceasta-i chestiunea. Să fie suflet mai nobil a suferi loviturile şi săgețile sorţii jignitoare sau să ia arma contra unui ocean de dureri şi, revoltat, să le sfârşească? Murire… dormire, nimic mai mult. Şi o dormire se spune că este finele angoasei inimii, a miei de zduncinuri naturale care carnea înrobesc, e o consumaţie dorită cu evlavie.”

„Sunt destul de cinstit şi, totuşi, aş putea să m-acuz de asemenea lucruri că mai bine mama nu m-ar fi născut. Sunt foarte mândru, vindicativ, ambiţios, cu mai multe crime la mână încât n-am gânduri să-le încapă, nu imaginaţie să le dea formă, nu timp să le realizez. Ce au de făcut oameni ca mine ca să se târască între cer şi pământ: suntem bandiţii bandiţilor…”

Goethe / Faust

„Filosofie, drept, medicină şi, vai, teologie! Am studiat totul afund cu ardent efort! şi iată-mă, biet nebun, la fel de înţelept ca mai nainte… şi văd că nu putem nimic cunoaşte… nicio îndoială nici scrupul nu mă chinuie, n-am frică nici de infern nici de diavol. Dar, în shimb, la fel, toată bucuria m-a lăsat. Un câine n-ar vrea să trăiască aşa mult timp. De aceea m-am dedat magiei…”

„Cum să nu dispară orice speranţă din aceste biete capete… care caută comori cu o mână avidă şi sunt fericite dacă descoperă viermi ai pământului… Cine mă va instrui?Ce va trebui să evit?… Vai! Chiar acţiunile ca şi suferinţele noastre împiedică marşul vieţii… când parvenim la bunurile acestei lumi, atunci cel mai bun se cheamă minciună şi iluzie… Atunci când imaginaţia, în zbor îndrăzneţ şi plin de speranţă, se avântă de obicei foarte departe până la lucrurile eterne, este suficient, în prezent, un spatiu mic pentru ca toată fericirea să naufragieze în abisul timpului. Grija, atunci, se amestecă repede în afundul inimii, îi dă dureri secrete, o balansează, îngrijorător, tulburând bucuria şi odihna; fără încetare ia alte măşti; îmbracă toate aparenţele: casă, bogăţie, soţie şi copii, foc, apă, pumnal, otravă… tu tremuri în faţa miilor de pericole care nu te ating şi te fac să plângi fără oprire după bunurile pe care nu le pierzi.”

„Eu nu sunt deloc asemeni zeilor, o simt prea profund, sunt asemeni viermelui ce cercetează ţărâna în care trăieşte şi se hrăneşte, pe care pasul călătorului îl striveşte şi fuge.”

„Ce-mi spune insinuarea ta, craniu vid, dacă acesta nu-i decât creierul tău, tulburat nu de mult ca şi al meu, căuta ziua uşoară şi pură şi, în apăsătorul amurg, rătăcea lamentabil aspirând la adevăr…”

„Fericit cel ce-şi păstrează speranţa de a ieşi din acest ocean al erorilor! Ceea ce nu se ştie este tocmai ce ne-ar trebui, şi ce se ştie nu are ce face.”

„Nu mă trezesc, dimineaţa, decât cu oroare; aş vrea să plâng cu lacrimi amare la vederea zilei care, în cursul ei, nu va împlini vreuna din dorinţele mele, care tulbură deja presentimentul oricărei bucurii prin critica denigrantă şi obstinată care împiedică elanul creator din inima mea ardentă prin mii de contrarietăţi grimasante ale vieţii. Apoi, când se lasă noaptea, trebuie să mă lungesc cu spaimă în culcuş… vise dezordonate mă umplu de groază… Şi astfel existenţa mi-e povară, moartea dorită, viaţa odioasă…”

„Fericit cel căruia, în fulgerul victoriei, moartea îi pune în jurul tâmplelor însângerată coroană de lauri, sau cel ce se găseşte, la ieşirea din nestăpânitul dans, în braţele iubitei sale.”

„Eu blestem tot ce încinge sufletul într-o reţea de amăgeli şi ficţiuni şi îl reţin în această cavernă de dureri prin flatante iluzii. Blestemată fie, mai întâi, înalta opinie după care Spiritul se anturează însuşi. Blestemată iluzia care ni se impune simţurilor… Blestemată suprema bucurie a amorului. Blestemată fie speranţa. Blestemată credinţa şi blestemată mai ales răbdarea.”

Renouvier

„Fiinţele organizate ies dintr-o stare germinativă potenţială, pentru a atinge grade mai mult sau mai puţin ridicate de juisanţă ale facultăţilor caracteristice ale vieţii; şi o lege inversă a fenomenelor vitale aduce aceste fiinţe la dezorganizare, şi facultăţile lor vitate, dacă aceasta nu este aneantizare, la o involuţie a cărei ieşire este ignorată. Acest destin, singurul vizibil, nu poate fi aplicaţia unui plan prim şi normal al creaţiei. Viaţa mărginită a trebuit normal să se implice în viaţa care nu se sfârşeşte… Regimul universal al morţii pare să fie rezultatul unei perturbări profude.

ADEVĂR ȘI REVELAȚIE

Ni s-a părut că, pentru a atinge o credință nouă, care să inspire o nouă ideologie, să ridice nivelul moravurilor și să creeze o stare de suflet în armonie cu internaționalismul contemporan, există o problemă capitală care nu trebuie neglijată, căci este poate cheia situației actuale. Această problemă este Problema lui Dumnezeu, titlu sugestiv al unei cărți recent apărute. Este de asemenea obiectul propriului nostru studiu.

Se poate răspunde acestei probleme după declarația unui Laplace: că ipoteza existenței lui Dumnezeu este superfluă fiindcă, în Sistemul său, el nu i-a găsit nicăieri urma. Or, în același timp, același Laplace, a imaginat un supraom, dotat cu omnisciență, pentru care nimic nu va fi nesigur în viitor ca și în trecut. În timp ce-l nega pe Dumnezeu, îl afirma.

Globul terestru este ca un ou imens în care Dumnezeu ar fi conținut în germen în substanța vie a umanității.

Metafora oului ar putea fi reluată şi dezvoltată mai mult; ea este revelatoare şi fecundă. Într-adevăr, celelalte planete, ca şi pământul însuşi, după cosmogonia curentă, sunt, ca să zicem aşa, plodite de soare. Această imensă pasăre celestă îşi cloceşte ouăle prin căldura pe care le-o transmite. Pentru a primi razele calde şi luminoase, planetele se învârtesc mecanic în jurul lor însele şi în jurul soarelui, după o mişcare ritmică ce distribuie ciclurile anotimpurilor, zilele şi nopţile (Dacă, din pământ, trebuia scos Iehova, ce vor da celelalte planete? Conţine oare mitologia păgână vreo sugestie pe acest subiect?)

„Fiindcă noi suntem copiii tăi, soarta acordându-ne să fim ecoul tău. Trăznetul focului, graţie lui tu dirijezi raţiunea universală care circulă prin orice lucru”. „Fără puterea ta divină, nimic nu se face pe pământ, nici în bolta sacră a cerului nici în ocean, în afară de ceea ce răii împlinesc în nebunia lor… Dar tu ştii perfect să faci just injustul, să pui ordine în dezordine…” (Imn către Zeus)

Concepția lui Renouvier ne dispensează de a căuta o explicație a existenței pe pământ a germenului divin; ea economisește o ipoteză. Căci, într-adevăr, germenele unei forme vivante, oul, de exemplu, provine dintr-o pasăre reală. Dumnezeul care se va realiza în umanitate, la sfârșitul evoluției sale, presupune un Dumnezeu care a preexistat apariției umanității. Cum oare un Dumnezeu deplin realizat, deplin Dumnezeu, a putut deveni un germene, în scopul de a traversa ciclul unei noi dezvoltări? Ipoteza căderii, pe care Renouvier o adoptă, poate singură da soluția. Renouvier admite, în fapt, că germenii umanității primitive, perfectă și omnipotentă, s-au conservat prin peripețiile cosmice ale sistemului solar și că ei nu fac decât să germineze și să se dezvolte în starea de natură în care noi ne găsim. De această manieră, rezultă în același timp și chestiunea finală și chetiunea originii.

„Aruncăm o privire în urmă asupra nenumăratelor milioane de ani şi vedem marea voinţă de a fi, luptând pentru a ieşi din nămolurile primitive, zbătându-se din formă în formă şi din putinţă în putinţă, târându-se apoi mergând cu încerdere pe sol, combătând generaţie după generaţie pentru cucerirea aerului şi descinderea în tenebrele profunzimilor. O vedem apropiindu-se de noi, se desfăşoară, se elaborează, îşi urmăreşte scopul inconceptibil şi implacabil, până în fine ea ne atinge, şi este ea, această voinţă de a trăi care bate în creierele şi în arterele noastre, răsuflet şi tunet în navele noastre, hohot în cetăţille noastre, cânt în muzica noastră şi înflorire în artele noastre…

Ca omul să nu fie final, aşa este marea trăsătură tulburătoare, insondabilă sau inexplorabilă care ni se impune şi, după mine, cel puţin, chestiunea de a şti ce va veni după om este cea mai obstinant fascinantă şi cea mai insolubilă din cele pe care le oferă lumea”. „Fără a mai vorbi că noi nu putem să-i dăm niciun răspuns. Imaginaţia pe care o posedăm refuză să se eleveze la înălţimea acestei sarcini”. (Wells)

Se poate considera sistemul nostru solar ca un imens ceasornic. Acest orologiu ceresc a fost remontat la originea sa, o dată pentru toate; de atunci, tensiunea se derulează în extensie, aşa cum arcul întins al orologiului derulează şi cheltuie timp de zile, săptămâni sau luni tensiunea care i s-a imprimat remontându-l. Timpul cosmic nu este în sumă decât extensia, cheltuiala, în mişcarea sistemului planetar, a unei energii primordiale acumulate. Când arcul orologiului care este sistemul solar va fi complet destins, timpul va fi revolut; teoria presupune o cădere şi o reconstituire a nebuloasei primordiale care din nou va reîncepe d’al capo al fine să-şi deruleze fazele şi mişcările sale periodice şi regulare pe care orologiile noastre le reproduc într-o miniatură de ordinul infinitului mic conform nevoilor vieţii noastre. Grandoarea timpurilor şi a corpurilor este în proporţie de corpurilr însele. Astfel, mărimea timpului nostru este în raport cu grandoarea terrei noastre. Mişcarea terrei în jurul soarelui, anul, cele patru anotimpuri ale sale. Mişcarea ei în jurul ei înseşi ne dă bucuria luminii zilei sau sumbra tristeţe a nopţii; mişcarea lunii în jurul terrei ne dă lunile: deci timpul nostru este fasonat la talia terrei, unităţile noastre de măsură a timpului sunt mişcările însele ale terrei. Ani, luni, săptămâni, zile şi nopţi scandează mişcările terrei în jurul soarelui şi în jurul ei înseşi şi mişcarea lunii cu fazele sale. Acestea determină ritmul şi intermitenţa energiei noastre vitale şi în limitele acestui ritm stau diviziuni convenţionale în ore, minute şi secunde, care sunt dictate de ritmul energiei noastre conştiente: Timpul este deci derularea a două mecanisme, mecanismul cosmic şi mecanismul organic, impresia este cea care produce în noi derularea.

Și întrucât ideea de Dumnezeu nu este în fond decât ideea de om, ale cărui aspirații și dorințe, în ceea ce au infinit, vor fi realizate, cel puțin aproximativ, la sfârșitul procesului său evolutiv. Nimic mai logic și mai evident decât, în această idee și în revelațiile esențiale ale religiei creștine, să fie conținute previziunile mai mult sau mai puțin exacte asupra destinului uman, adică imagini anticipate a ceea ce trebuie să fie omul la termenul final al evoluției lor. După Vinet, „A spune ce este Dumnezeu înseamnă a spune ce trebuie să fie omul”.

Prin anamneză, Dumnezeul omniscient se creează în noi și pentru noi, ca și cum și-ar aminti progresiv și ne-ar sugera descoperirile și invențiile, cunoștințele pe care le-a avut într-o manifestare cândva deplin realizată, în care el era de asemenea omniscient și atotputernic.

Descoperirea verității este – repetăm – precum nașterea unui organism vivant: aici trebuie un germen și acolo o veritate ghicită sau revelată, adică o reminiscență prezentându-se ca o ipoteză. Inducția și analiza vor interveni apoi pentru înflorirea ipotezei într-o veritate, așa cum condițiile de căldură, umiditate, intervin pentru determinarea germinației seminței. Cum nici factorii fizico-chimici nu pot explica unitatea planului de dezvoltare a germenului și progresele embrionului, așa nici analiza rațională și inducția logică, singure, nu pot da descoperiri științifice, tehnice, morale, estetice și religioase.

„Metafizicienii și misticii au vorbit egalmente de acest fond divin al ființei; și ei au avut sentimentul că inteligența este Dumnezeu în noi… noi suntem ființe în Ființă, inteligențe în Inteligență. Nimic ce să nu fi primit; dar nimic ce să nu fi avut a ratifica, a vrea, a crea din nou; pasivi lui Dumnezeu, dar de asemenea autori în noi ai lui Dumnezeu. Prin aceasta în fine apare caracterul cel mai profund și adesea cel mai necunoscut al inteligenței. În ea și prin ea nu există numai o realitate recunoscută, reflectată, calchiată pe preexistent. Fără a pierde în noi caracterul de dependență pe care ea îl păstrează cu privire la Obiectul ei suprem, ea participă la ceea ce există în acest Obiect de activitate suverană și de inițiativă creatoare. Ea face operă divină” (Blondel)

Noi nu avem de a face cu un Dumnezeu exterior comunicând verbal cu oamenii, ci cu un Dumnezeu cu totul interior, identic inconștientului cel mai profund al omului, și se manifestă prin sugestiile pe care acesta le proiectează în conștiința clară. Aceste sugestii sunt ceea ce noi numim revelație și inconștientul care le proiectează, cum vom avea ocazia de a face să se vadă, este totdeauna de origine colectivă și se găsește totdeauna exprimată simbolic în ideea de Dumnezeu. Și de aceea aceste revelații sunt prezumate divine și venind sirect de la Dumnezeu.

Știința, religia și arta sunt precizamente modalitățile pe care le ia reacția omului contra obstacolelor pe care lumea le opune infinitei sale voințe de putere. Prin magie, omul a exersat mult timp atot putere iluzorie asupra lumii exterioare. Când iluzia s-a disipat, știința și tehnica științifică, de-o parte, și de alta religia, s-au substituit progresiv activității magice. Dar știința și religia nu au epuizat complet activitatea magică. A rămas din ea o bună parte care a continuat sub forma activității artistice și literare. Dacă arta este o viziune a realității așa cum am vrea noi să fie ea, atunci este mai ales sub forma sa literară o simplă prelungire a mentalității magice, adică, pentru om, o manieră de a manifesta irepresibila sa voință de putere. Și de aceea, alături de știință și tehnică, și deasupra tehnicii, arta este o manifestare a unei puteri creatoare asemănătoare celei a divinității.

Arta are divin în ea pentru că este creatoare, ca Dumnezeu. Dar dacă arta este creație și artistul este creator prin excelență, arta continuă opera divină și artistul supleează pe Dumnezeu. De aici decurge fără îndoială afinitatea artei cu religia și de aceea estetica duce direct la religie. Dumnezeu fiind înainte de toate sublimarea și simbolul forței creatoare a umanității, artistul este vicarul lui Dumnezeu în lume și arta o activitate care continuă opera creatoare a lui Dumnezeu.

Primii creștini afirmă a fi văzut, cunoscut, un Om-Dumnezeu, fiul lui Dumnezeu, și în același timp fiul Omului, care era autor de miracole și de maxime morale cele mai nobile și exemplul concret al unei vieți perfecte, cu adevărat divine. A presupune chiar, cu negatorii ireductibili, că un Crist istoric n-a existat niciodată, este cert – și aceasta ei n-o pot nega – că, precizamente, în epoca lui Iisus, s-au cunoscut exemplare umane a căror conduită se apropie, de departe poate, dar se apropie totuși, de cea a lui Iisus. Thraseaii, Demetriusii, Epictetii, anumite trăsături ale lui Cezar și August, dar peste aceștia de Traian, dacă apologia lui Pliniu cel Tânăr e adevărată, cele ale lui Marc Aureliu – dacă maximele sale sunt sincere – aveau anume reflex al idealului personalității lui Iisus. Persoana lui Iisus era ca o sinteză a trăsăturilor umane împrăștiate în mai multe nobile persoane ale acestui timp.

Isaia (XXXI și LXV):

„Dumnezeu va veni el însuși și vă va salva. Atunci orbii vor vedea lumina zilei și urechile surzilor vor fi deschise. Șchipul va sări precum cerbul și limba mută va fi dezlegată…Căci eu voi crea noi ceruri și o nouă terra; și tot ce fusese creat înainte se va efața din memorie; și nu se vor mai auzi voci lamentabile nici triste strigăye. Nu se va mai vedea copil care să trăiască decât câteva zile, nici bătrân care să nu-și împlinească timpul vieții. Aleșii mei nu vor mai munci în van și femeile nu vor mai naște în dureri. Se va vedea că înainte ca ei să strige spre mine eu îi voi mulțumi… Ei vor construi case și le vor locui, vor planta vii și le vor mânca fructul… Lupul și mielul vor merge la păscut împreună, leul și boul vor mânca paie… viața poporului meu va egala pe cea a marilot arbori și operele mâinilor lor vor fi de lungă durată…”

Ezechiel (XXXVII)

„Mâna Domnului fu asupra mea; și purtându-mă afară prin spiritul Domnului, ea mă lăsă în mijlocul unui câmp ce era plin de oase. Și el m-a condus jur-împrejurul acestor oase; exista o foarte mare cantitate de oase care erau pe fața pământului, și extrem de uscate… Și el mi-a zis: Profetizează asupra acestor oase; și le-a zis lor: Voi, oase uscate, ascultați cuvântul Domnului. Iată ce le-a zis Domnul Dumnezeu acestor oase: Eu voi trimite spiritul în voi și voi veți trăi. Voi face să se nască nervi în voi; voi forma cărnuri; voi întinde piele pe deasupra, și vă voi da spirit, și voi veți trăi; și veți ști că eu sunt Domnul… și pe când eu profetizam, s-a auzit un zgomot, și îndată s-a făcut o zguduire printre aceste oase; se apropiau unele de altele, și fiecare se plasa în încheietuea sa. Și am văzut, și iată că se formară nervi pe aceste oase, cărni le înconjurară, și pielea se întindea pe deasupra; dar spirit în ele deloc nu era… și i-a zis spiritului: Iată ce spune Domnul Dumnezeu: Spirit, vino din patru vânturi, și suflă asupra acestor morți pentru ca ei să retrăiască. Eu profetizam așadar cun Domnul îmi comandase; și în același timp spiritul intra în aceste oase; ei deveniră vivanți și animați; se ținură pe picioarele lor, și se formă o foarte mare armată…”

II

„Adevăratul Dumnezeu traversează lumea, precum goarnele, tamburele şi drapelele, recrutând voluntari de-a lungul străzilor. Trebuie să ne aliem lui, să-i acceptăm disciplina şi să ne livrăm luptelor sale”. „El este căpitanul nostru, a-l cunoaşte înseamnă a avea de acum înainte pe cineva care ne dirijează viaţa. El simte prezenţa noastră şi ne cunoaşte; el eate ajutat şi se bucură prin noi. El speră şi intreprinde”. „El este pretutindeni imediat la îndemâna noastră, întocmai cum ar fi o a patra dimensiune.Este o fiinţă care face parte din spiritul oamenilor şi îi locuieşte. El este în contact direct cu cei care-l sesizează. Dar religia modernă afirmă că, chiar dacă Dumnezeu nu există nici în materie, nici în spaţiu, el există în timp, absolut cum îl poate face un curent de gândire; ea afirmă că el se transformă şi creşte, cum o fac desenele unui om, pe măsură ce el ia conştiinţă; care-a avut un început, pe undeva, în zorii umanităţii, şi care a crescut cu umanitatea. Prin ochii noştri a privit universul, pe care l-a invadat; l-a capturat servindu-se de mâinile noastre. Toată veritatea noastră, toate intenţiile noastre, toate actele noastre el le absoarbe în el. El este imortala memorie umană, voinţa umană ce păşeşte crescând.”

Am scris aceste rânduri la Paris, la Biblioteca Naţională. Eh bine, când văd cataloagele în care sunt consemnate operele apărute în infinitatea ramurilor ştiinţei şi ale tehnicii, şi reflectez, contemplând grandioasa grămadă de cărţi care conţin ştiinţa şi eforturile ştiinţifice umane, simt trezindu-se în mine sentimentul omniscienţei care este virtual în vasta bibliotecă şi deja parţial achiesată, pentru că ea este la dispoziţia mea cu condiţia să am timp pentru a mi-o apropria. Şi când, seara, părăsesc biblioteca şi merg pe străzi, prelungesc prin contemplaţie şi imaginaţie drumul meu în toate direcţiile şi în toate împrejurimile oraşului, unde se produce vasta şi intensa trudă industrială, şi am ca un vertij al atot-puterniciei umane pe care o văd progresând sub ochii mei.

„Există o certitudine rezonabilă, spune egalmente WELLS, că sistemul nostru solar se consumă şi se îndreaptă către extincţia sa: aceasta cel puţin trebuie să se întâmple… într-o zi terra noastră fără maree şi aproape imobilă va fi moartă şi congelată şi tot ce va fi trăit pe ea va fi de asemenea îngheţat şi pe totdeauna suprimat. Cu siguranţă omul va sfârşi… Şi totuşi, asta nu se crede. Eu mai puţin, eu nu cred asta.”, „Şi aceasta, pentru că am ajuns să cred în coerenţa şi în logica universului şi în grandoarea destinului uman. Lumea poate să se răcească şi sorii să se stingă, dar este vorba de a menţine înăuntrul nostru ceva ce nu poate pieri. Nu este numai durere că lumea a împietrit, sunt şi promisiuni şi speranţă… Lunga ascendenţă a trecutului dă dezminţirea disperării noatre. Ştim acum că tot sângele şi pasiunea existenţei noastre au fost reprezentate în perioada carboniferă prin ceva – ceva cu sânge rece şi cu piele vâscoasă, care se ascundea între aer şi apă şi fugeau din faţa giganticelor amfibii ale epocii… Este posibil de a crede că tot ceea ce spiritul uman a desăvârşit vreodată nu este decât visul dinaintea trezirii”. (G. H. WELLS)

Imanență și transcendență. – Dacă Dumnezeu nu este decât om ale cărui atribute sunt proiectate pe planul infinitului, al perfectului, adică al absolutului – și am văzut că dorințele și aspirațiile sale infinite sunt în om expresia lui Dumnezeu virtual care este în el și care înflorește în cursul evoluției individuale și sociale încă departe de termenul său final – Dumnezeu nu poate fi conceptibil decât sub formă umană. Dumneazeu va fi om și uman sau el nu va fi nimic. Toți cei care au vrut să-l dezantropomorfizeze pe Dumnezeu, crezând astfel a servi cauza religiei, sau rătăcit grav, și M. Rd. Le. Roy este dintre aceștia. Inerent naturii umane, Dumnezeu este deci așa cum îl concep imanentiștii, dar transcendența divină este afirmată cu tot atâta rațiune. Poate el fi, fără contradicție, totodată imanent și transcendent?

Dumnezeu este imanent la om, adică este tot ce există în el mai profund și interior, mai intim: el este mai aproape de noi decât noi înșine; dar în același timp, prin infinita lui superioritate, el este transcendent, adică infinit îndepărtat, deasupra omului. El nu poate fi altfel, căci existând în om în potență, în germen, Dumnezeu este identic cu ceea ce este cel mai profund, mai intim, în suflet: intimior intimio meo. Dar dacă se anvizajează cauza care provoacă înflorirea germenului divin în om, adică societatea, Dumnezeu transcende triplu umanitatea actuală: 1) așa cum societatea transcende individul; 2) așa cum omul sfârșitului evoluției va depăși, va transcende, omul actual. Această transcendență este deci chestiune de timp, de asemenea – timpul care cere dezvoltarea divinului în uman. 3). Dar cum acțiunea socială asupra individului se condensează și descinde în inconștient, de unde țâșnesc intuițiile, revelațiile transcendente și sentimentele religioase, transcendența exprimă de asemenea această profunditate a inconștientului care transcende conștiința. Dar în timp ce inconștientul sosește, sub forma simbolurilor mistice, până la conștiință, inconștientul transcendent devine imanent. El este cu atât mai mult imanent cu cât este mai profund și prin urmare mai transcendent: intimior intimo meo.

S-a spus despre Dumnezeu: in deo vivimum movemur et summus. Dar se poate tot atât de bine spune: Dumnezeu trăiește, se transformă – adică evouluează – și există în oameni. Căci Dumnezeu nu mai mult decât societatea nu există decât în oameni, fiind dat ca oamenii să nu poată exista și trăi decât în societate, și care nu sunt cu adevărat umani decât întrucât există în ei spiritul și o dispoziție latentă de a realiza divinul.

Dumnezeu și existența răului. – Unul din argumentele cele mai abrupte și care se invocă cel mai des contra existenței lui Dumnezeu este fără îndoială prezența răului în lume. Dacă Dumnezeu este creatorul atotputernic al universului, el este autorul tuturor suferințelor și nenorocirilor care chinuiesc oamenii. Aceasta probează atot-puternicia sa, dar nu bunătatea sa și perfecțiunea sa.

Trebuie să recunoaștem că obiecția bate absolut contra ideii tradiționale de Dumnezeu, dar că ideea nouă de Dumnezeu pare a fi concepută expres pentru a răspunde la această obiecție. Ideea de Dumnezeu care se face progresiv cu și prin oameni, care nu devin atotputernici, omniscienți și perfecți decât prin progresele științei, ale potenței și ale perfecțiunii oamenilor, poate coexista fără contradicție cu răul, dar în măsura în care el nu există decât parțial, căci, în fond, Dumnezeu este fructul însuși al acestei suferințe. Dar pe măsură ce el îi este fruct și se realizează, suferința și răul trebuie să dispară. Dumnezeu, așa cum îl concepem, va fi real în ziua în care omul va fi triumfat asupra răului, asupra tuturor suferințelor, asupra lui însuși și asupra universului. Când Dumnezeu va fi, răul nu va mai fi. Răul nu este decât expresia deficitului de Dumnezeu, și este, în consecință, realmente incompatibil cu existența lui Dumnezeu real și vivant.

„În Iisus Hristos, omul absolut supus direcţiei divine a Verbului, care îl elevează la sine, nu are decât gânduri şi mişcări divine. Tot ce gândeşte el, tot ce spune este animat de Verb, condus de Verb, demn de Verb. Există două voinţe în Crist şi voinţa umană nu este în el în mâinile voinţei divine un instrument pasiv şi inanimat; ea are o mişcare proprie pentru că cele două voinţe umană şi divină după natura lor şi după operarea lor au fost unite inseparabiliter… unire care este incarnarea însăşi” „În fond, la cel mai umili dintre creştini, coborârea grației reproduce în vreo manieră incarnarea Fiului lui Dumnezeu; … Prin graţie începe în noi în prezent această transformare a omului în Dumnezeu care va fi consumarea sa în glorie. Prin ea, divinitatea se revarsă în sufletul nostru, se răspândeşte, umple orice parte, animă întocmai cum sufletul noastru ne animă membrele… Prin ea noi trăim în Dumnezeu şi el trăieşte în noi”. „Voinţa noastră, când ea acţionează bine, adică atunci când ea acţionează prin graţie, nu există nimic să nu trăiască în Dumnezeu, noi nu avansăm decât atât cât ne împinge el, nu ne dăm consimţământul decât când el îl trage din noi. Dumnezeu se roagă în noi, Dumnezeu acţionează în noi”. ( BOSSUET)

Ceea ce noi am văzut în acest studiu, rostul inteligenței, al magiei și al religiei este, altfel, util și pozitiv pretutindeni în viața umanității. Inteligența este produsul cel mai eminent și mai eficace al elanului vital, căci ea este cea care, concepând infinitul, intensifică și lărgește infinit aspirațiile sufletului și manifestările vieții. Dacă ea semnalează eșecurile elanului vital, și dezminte că realitatea se opune apirațiilor noastre, ea este egalmente cea care furnizează vieții mijlocul de a le învinge. Pentru a le învinge, nu trebuie mai întâi să fie constatate și studiate? Cum am putut constata, acesta este scopul în care a conceput mai întâi magia, apoi religia și artele și, finalmente, știința și aplicațiile sale tehnice. Magia, religia și știința nu sunt deci simple și pure ficțiuni, ci creații mai mult sau mai puțin pozitive, a căror eficacitate crește, mergând de la magia propriu-zisă – trecând prin religie și știință – până la tehnica științelor aplicate, această neo-magie a cărei eficacitate și pozitivitate sunt în afara oricărei îndoieli.

Dacă Dumnezeu este conținut ca putere în natura umană, el va fi ceea ce omul îl va fi făcut în timpul evoluției societăților umane de-a lungul istoriei, sau nu va fi. Într-un cuvânt, el va fi ceea ce îl vor face oamenii.

Credinciosul în noua idee de Dumnezeu va avea de învins anumite ostilități pe care le-au întâmpinat și primii creștini. El va fi ateu în ochii credinței tradiționale, cum fuseră primii creștini în ochii păgânilor, pentru că el nu va mai crede în Dumnezeul credinței tradiționale, real, concret, existând actualmente ca o realitate desăvârșită, așa cum primii creștini încetară să creadă în zeii de marmoră, în care mitologia întâlnea istoria. Neo-creștinismul va crede într-un Dumnezeu care se realizează în oameni și care nu poate să se realizeze decât prin credința și activitatea umane. Adevărații credincioși vor fi de acum cei care vor avea credință într-un ideal divin de realizat, în misiunea divină a umanității, și care își vor proba credința forțându-se să efectueze acest ideal.Ateii nu vor fi de acum decât cei ce nu cred în nimic, sau în nimic altceva decât în interesul lor egoist, care nu se efortează decât în vederea bună-stării lor: toți egoiștii sceptici sau indiferenți, toți juisorii leneși, lipsiți de aspirații ideale, căutându-și prosperitatea strâmtă și încercând s-o obțină cu prețul celui mai mic efort, în detrimentul intereselor apropiaților lor sau ale comunității.

Concluzia la care noi am ajuns în acest studiu este că: 1 ideea de Dumnezeu este expresia celui mai înalt ideal al sufletului uman și Cetatea lui Dumnezeu forma cea mai ideală a societății umane și că: 2 evoluția istorică a omului și a societăților umane trebuie să reușească realizarea acestor idealuri supreme care, de altfel, răspund, incarnându-le, celor mai înalte și mai nobile aspirații ale omului. Or, activitatea oamenilor și a popoarelor va tinde totdeauna și trebuie să tindă la realizarea acestor idealuri, căci aspirațiile pe care le rezumă și le incarnează sunt infinite, permanente, incoercibile și insațiabile.

George Anca