Cuvânt și iubire

Cap. IV

Nu-i ușor să te ambalezi într-o nereușită sărind peste cronologia simplă a faptelor și apoi să te întorci în punctul din care a țâșnit, de neoprit, obsedanta sintagmă a lui ”n-a fost să fie”. Trebuia să ajung la capăt căci știam deznodământul de neocolit. Dar să ne întoarcem de unde am întrerupt narațiunea.
În general parcursul meu prin viața de liceu nu a avut parte de incidente grave dacă nu mă opresc, totuși, la disputa survenită între mine și profesorul de religie, preot ortodox, o bună cunoștință a tatălui meu. Invitat să comentez lecția la zi, era vorba de momentul în care Creștinismul s-a ”născut”, am susținut că nu Botezul Lui Iisus a dat startul, chiar așa m-am exprimat, ci totul a devenit Religie Creștină după Moartea pe Cruce și Înviere. Nelăsându-mă convins de o ”variantă” complicată, nu știu de ce, nefiind la acea dată un instruit în problemă, am fost invitat să părăsesc clasa și să mă întorc cu tata de mână. M-am conformat și, fără să fiu lămurit cât de cât asupra subiectului, am simțit o mare satisfacție. Tata îmi luase apărarea de principiu susținând că nu răspunde de educația mea în domeniul religiei, dar are pretenția că răspunde de cea generală, adică de ”cei 7 ani…” cu care se mândrește. Eu, știu că m-am considerat în învingător, iar între Tata și profesor s-a instalat o distanțare pe care am simțit-o ulterior la ora de religie. Mi-au fost aruncate tot felul de ”mici ironii”, gustate de clasă, dar nu și de mine. Înțelepciunea mea s-a consolidat, dovadă că nu am mai avut niciun fel de ”păreri personale”, ca să nu le spun, originale. În rest, nimic deosebit de semnalat.
Lui Tit, cum îi spuneam, i-am purtat aceleași sentimente de admirație până la despărțirea dictată de plecarea la facultate. Pe undeva, în subconștient, purtam influența profesorului Dinu, a cărui prietenie, la vedere, cu elevul Popovici, era un garant.
Viața extrașcolară își continua cursul deja amintit, cu sport, cu plimbări în grup la cimitirul Rulikovski, cu urmăriri, pentru noi ca-n filme, în care eram vânați de pedagogul Mișu, om de încredere al părintelui unit Maxim, încadrat profesor la ambele licee, Gojdu și Oltea Doamna, un înverșunat apărător al românismului din Ardeal, mai prudent în lupta discretă cu ortodoxismul de la Gojdu, Liceu Confesional, ”dedicat” trup și suflet salvării sufletelor noastre fragile, material preferat în propovăduirea ”castității” , noi și castitate!?, niște puști frumoși precum vârsta și sănătoși, gata să dăm împrumut această sănătate celor din jur. Nici nu eram răi cum ne considera, când ajunși pe mâna lui protectoare, ne mângâia pe ceafă, ca să nu spun ”pipăia”, stârnind în noi repulsie în loc de liniște sufletească. Ce ți-e și cu obsesiile acestea izvorâte din frustrare! Mișu, instrumentul lui în lupta cu tineretul pierdut, era pentru noi și o sursă pentru manifestarea umorului, noi îi spuneam, românesc, de fapt era pueril și înțeles numai de noi, și pentru mici acte de răzbunare. Aici ne-au întrecut cei mai mari ca noi care, sătui de munca de detectiv a lui Mișulică, la apus de soare, în cimitir, când nu mai umblau nici paznicii, l-au lăsat gol pușcă, l-au legat de un copac și l-au sfătuit să nu strige decât după lăsarea întunericului. Înspăimântat Mișu i-a ascultat și, în plină noapte a lansat disperat strigătul de SOS, Ajutooor…
Nu a îndrăznit să reclame, nu a mai urmărit perechile din cimitir, n-a mai intrat pâș-pâș prin sălile de cinematograf, lăsându-l pe Maxim fără materie primă. A fost un gest necugetat, Mișu și așa era dus cu pluta pe Bistrița, și ceea ce era mai rău, dar o spun doar la urmă, bomboana de pe colivă, în grupul justițiar mai erau și câteva fete, eleve de la Oltea, care, spuneau post factum, că plecaseră rușinate, dar satisfăcute, zic eu, chiar dacă ceea ce au văzut nu merita ”atenție”. Dar, vorba nu știu cui, ”Misiune asumată, misiune îndeplinită!” Să mai explici cuiva de ce anii de liceu nu se uită niciodată? Căutați în memorie!
În perioada aceasta eu, mă jucam pe ascuns de-a poeții. Scriam, în gând le și trimiteam cu dedicație și ca să nu ajungă cumva pe mâna cuiva, le rupeam. Nu puteam risca să ajung în gura ”prietenilor”. Când Tit m-a întrebat dacă scriu, uimit de capacitatea mea de ascultător-comentator, am negat cu Indiferență. Ceva, totuși, l-a făcut să nu mă creadă și, pentru, orice eventualitate mi-a sugerat un pseudonim, Daris, luând din nume și prenume începutul și sfârșitul. Peste mulți, mulți ani, când, chiar și pentru surprinderea mea, am hotârât să nu mai rup, am adăugat un Basarab la pseudonim. Doritor eram, mânat de nu știu ce din mine eram, orgolios în sinea mea eram, dar păstram marele meu secret cu strășnicie. E adevărat că plasam cu orice ocazie, în relațiile cu prietenele mai vorbărețe, ”citate din gândurile mele ascunse”, uneori chiar scurte versuri. Întrebat asupra autorului, îndrugam și eu câte ceva, nelăsând nicio putință de deconspirare. O singură dată, totuși, cam dus cu gândul la o anumită persoană, i-am arătat unui bun prieten, cititor inveterat, o creație de un sentimentalism, care și mie mi se părea, bolnăvicios. Piscalău, cum îl apelam, crescut sub îndrumarea unui unchi cunoscut pentru excepționala sa bibliotecă, la îndemnul tutorelui său, citea cam tot ce cădea sub mâna lui. Devenit avocat ca și unchiul său, a ajuns de temut în lumea baroului pentru elocința lui. A rămas surprins, m-a lăudat, m-a încurajat și s-a jurat, la cererea mea, să păstreze secretul. Îl admiram și mi-a căzut bine. Și chiar dacă nu i-am spus și lui Titus, am continuat să scriu și să rup. Nici măcar această poezie n-a ajuns la destinatar, dar nici nu ar fi putut ajunge, o pâlpâire stinsă la prima adiere. Un lucru am făcut rău în această activitate tăinuită. Am început să mă feresc să citesc versuri, să le învăț, obsedat de teama că, ceva foarte la modă astăzi, m-ar fi împins în păcatul plagierii. Pentru mine poezia trebuia să fie o muzică care să resune din recitarea, în gând, a propriilor versuri. Cel mai mult mă temeam să nu împrumut, sau copiez chiar, ”cadența” transmisă de alții, alții fiind giganții poeziei. Iubeam poezia, dar mă și temeam de ea. Un mic eseu, o proză scurtă, am încercat și eu, dar am abandonat ideea complexat de admirația, astăzi o consider exagerată, față de geniul lui Tit.
Recunosc, visam să ajung scriitor, dar sărăcia în care se scălda familia mea și pragmatismul vremurilor, m-au împins să urmez lozinca zilei, ”Țara are nevoie de ingineri…”. Așa am trecut la real, așa am intrat în grupul celor nouă, ”băieții mei”, cum cu mândrie pronunța Oșorhan, ridicând degetul mare pentru confirmare. Cercul lui de fizică și chimie activa în afara programului oficial, petreceam după-amieze lungi urmărind demonstrațiile lui, participam direct la experiențele din domeniul chimiei ”distractive”, învățam din mers noțiuni noi de fizică și chimie și câștigam încredere. Gândul la Facultatea de Litere și-a pierdut intensitatea și, când toți se dădeau de capul morții cu pregătirea pentru facultate, noi, băieții lui, am plecat la Timișoara in corpore, adică opt, al noulea s-a dus la Iași și am intrat cu toți cu brio. A mai fost și o colegă de la Oltea, a intrat și ea, dar despre asta este prematur să vorbesc. Nu că nu mi-ar place, dar toate la timpul său. Altfel risc să sar peste timp, ca în lobul lui Gogu Viziru și să mă pomenesc la finele romanului preconizat.
Mai sunt atâtea amintiri din anii de liceu încât mă văd silit să fac o mică selecție și să aleg ceva anume. Atmosfera politică.
Anul 1947 a debutat cu presiuni nedisimulate ale ocupanților care nestingherit încercau să se infiltreze în toate domeniile vieții sociale. Ceea ce se întâmpla la vedere în manifestările credincioșilor Întru Hristos, ale ortodocșilor majoritari în special, era acceptat cu murmure în surdină. Le place, sau nu, celor ce ne tot caracterizează de la distanță, suntem un popor credincios din moși strămoși și nici lupta sovieticilor, nu spun comuniștilor deoarece ei, practic, nu aveau nicio ideologie, nici pretențiile uniților, deveniți principalul cult creștin oponent din Ardeal, nici celelalte culte precum romano-catolicii sau reformații proveniți din sânul acestora cu secole în urmă, nici măruntele secte desprinse din ortodoxism, nu se interferau cu noi în lupta pentru supremație, fiind victime ale aceleiași propagande. Credința în Dumnezeu, ca noțiune, trebuia să dispară, sau cel puțin, să se retragă în subteran, acoperită de teamă. Ce s-a întîmplat la nivel instituțional, și aici mă refer la principala instituție religioasă, Episcopia Ortodoxă Română din Oradea, a fost intrinsec legată de persoana Episcopului Nicolae Popovici, care nu mai putea fi tolerat, care trebuia să fie marginalizat și în ultimă instanță, înlăturat și martirizat.
Acest lucru nu putea ocoli învățământul, iar instituția principală, Liceul Confesional Emanuel Gojdu, trebuia să intre pe făgașul noii stări de lucruri. În frunte se afla Preotul Director Catană, om integru, om de cultură, om respectat de întreg orașul. Misiunea lui nu era deloc ușoară. Să fii mereu sub presiune, să ai credința fermă în rolul tău de dascăl, să răspunzi de un tineret pornit pe ”fapte mărețe”, informat din spatele ușilor închise de acasă asupra realității, să nu poți evita eliminarea din școală a unor elevi nevinovați, marcați de statutul ”deconspirat” al părinților, să semnezi destituirea unor profesori explicându-le motivele ”dictate” de considerente politice, toate acestea puteau să-l ducă la capotare. Și anul 1947 a excelat în de toate.
Cel mai îngrijorător era faptul că, cel care scurtase războiul cu cel puțin șase luni prin actul de la 23 august, Regele Mihai I, cel care fusese decorat cu cel mai înalt ordin al Uniunii Sovietice de către Stalin și primise un cadou simbolic, o limuzină Pobeda, cel care mai hrănea sufletele românilor cu speranța utopică, dar tot speranță era, în instalarea unei păci durabile pe pământul Țării, intrase in colimatorul propagandei de denigrare, de denaturare a faptelor, de atribuire armatei sovietice a marilor fapte eroice ale armatei române, săvârșite în luptele de eliberare a României de trupele hitleriste, ale Ardealului de sub ocupația hortistă, ale munților Tatra, a Budapestei, deschzând drumul spre Viena și făcând pârtie liberă ”aliaților sovietici” spre Berlin, pentru a pune steagul cu secera și ciocanul pe Reichstag, într-un moment crucial al semnării păcii, al victoriei.
Și a venit ”actul” abdicării impuse de trimisul Moscovei, Vișinski, de la finele anului 1947. Cu toată atmosfera de pregătire, n-a fost explozia unei bombe cu efect întârziat, a fost o explozie cu bombă aruncată în liniștea unui somn de noapte. Așa a resimțit-o întreaga Românie, așa am resimțit-o și cei din Oradea. Consternarea înnăbușită de teamă a adulților n-a fost preluată de puștimea liceului. Vorba aceea, ”atât ne-a trebuit!” Toți ăștia, neastâmpărații, ne-am întrunit pe unde am apucat, la un match, într-un parc mai liniștit, în cimitirul lui Mișu, pe malul Crișului. Planuri, care mai de care mai năstrușnice, deliberări, sâsâituri de atenționare chiar și la auzul frunzelor în adiere, perechi de băieți și fete alergând gălăgios pentru deturnarea atenției unor trecători neaveniți. Spargerea grupului conspirativ se făcea în formații de perechi de îndrăgostiți, sau în grupuri gălăgioase driblând cu o minge închipuită adversari imaginari de pe străzile Orașului.
N-a fost un joc de copii cum ar fi putut părea. S-a hotărât pentru Ajunul Anului Nou, un colind, tradițional de altfel, în curtea liceului Gojdu, la ferestrele Directorului Catană, unde și locuia. Eram la vârsta la care n-ai timp să te gândești la consecințe. Era crezul nostru din tot ce a încăput în sufletele noastre. Și ne-am ținut de cuvânt! N-a fost vorba de cum să intrăm în curtea liceului. Un colind la ferestrele Directorului, iubit, pe bune, vorba noastră, făcea parte din tradiție. Și ne-am adunat în liniște de parcă eram la ora de istorie a lui Dinu. S-a cântat un ”La multi ani cu sănătate”, după care o voce, nesperat de puternică a recitat ”Aho, aho, copii și frați…” Brusc s-a făcut o liniște mormântală, nespecifică nouă, dar intrată în sufletele noastre și păstrată pentru momentele solemne. Eram răi, dar eram și buni! Întotdeauna ieșem cu bine la mal. Cred că de aia ne și iubeau ”zbirii noștri minunați”. La fereastră a apărut chipul omului pe care îl admiram, nu rareori îl înjuram, pe loc ne împăcam și mergeam alături de El înainte. Știam cum să-l luăm, sau el ne lăsa să credem că se lasă, dar îl respectam din inimă, nu de frică.
Făcând un pas înainte, Tit, nici nu putea fi altcineva, a luat cuvântul, liber, liniștit, făcând o scurtă incursiune în istoria regalității în România, în rolul Lui Carol I și Ferdinand în crearea statului român modern, în realizarea Marii Uniri de la 1918, în definirea României Mari, a loculul ei în Europa și în lume. A evocat numele și faptele celor două mari regine, Elisabeta și Maria, l-a pomenit în fugă pe Carol al II-lea și s-a oprit la Regele Mihai I. ”Domnilor, noi, generația mea de actuali adolescenți, am trăit acele vremuri, am fost Străjerii Majestății Sale, am visat să ajungem Cercetași, am jurat Credință și Muncă pentru Țară și Rege. Nu cunoaștem faptele din cărțile de istorie sau de la lecțiile predate la școală. Noi am participat, noi le-am păstrat în suflet, noi vom muri cu ele. Ceea ce se întâmplă calcă în picioare crezul nostru de viață. Noi am fost împinși de istorie să devenim eroi, noi nu vom putea muri decât eroi, luptând pentru Patrie, cu oricine ar deveni dușmanul nostru…”
Discursul curgea lin, într-o liniște deplină, într-o atmosferă de emoție colectivă. În mijlocul nostru, Dinu, dădea din cap a aprobare, printr-o mișcare a capului specifică felului lui de a fi, nu rareori luată în derâdere nevinovată, dar niciodată răuvoitoare.
Tocmai când totul se desfășura ca la carte, Tit, după un minut de întrerupere păstrat pentru ceva încă nedefinit, însoțit de primele murmure de neînțelegere și de brațul ridicat al Directorului, a izbucnit dintr-o voce, voit, sau nu, răgușită un ”Domnule, Director!”
În liniștea restabilită a urmat. ”Noi, tinerii români, credincioși trecutului Țării noastre, încrezători în viitorul Ei, Vă cerem, ca în numele nostru și al corpului profesoral, să Vă adresați Guvernului și Patriarhiei Ortodoxe Române, solicitând întoarcerea imediată a regelui Mihai I pe tronul României. Totodată, în numele Liceului Emanuel Gojdu, să-I fie adresată o scrisoare Majestății Sale, să nu accepte ”abdicarea” impusă de forțele de ocupație sovietice, care din aliați declarați s-au transformat în cotropitori, să restabilească Monarhia Constituțională și să ceară retragerea forțelor armate de ocupație.”
Ca la comandă, au izbucnit urale, s-a strigat ”Trăiască Regele”, nu s-a mai ținut cont de brațul neputincios al Directorului, rămas suspendat în aer. Gesturile speriate ale lui Dinu de a potoli spiritele au rămas fără ecou. Cum să spun?, eram ca scăpați de sub control, o mulțime, limitată ca număr, dar extrem de vocală. Brusc am tăcut cu toții, ca la comandă. De fapt ”comanda” a avut loc. Cu o voce neobișnuit de puternică, Dinu a pronunțat trei cuvinte ”Liniște vă rog!”. În același moment, brațul Directorului a intrat într-o mișcare stânga-dreapta, însoțită de o încercare nereușită de a ni se adresa. ”Vorbiți, Domnule Director!, vorbiți mai tare…”
Și a vorbit, nu ca Director, ci ca un părinte îngrijorat. ”Dragii mei copii,…” au fost primele cuvinte. ”Ceea ce faceți voi acum împreună cu mine, în îmrejurările actuale nu ar putea fi înțeles. O revoltă spontană ca asta va fi strivită, părinții voștri vor prelua ”păcatul” și vor plăti scump, Școala noastră dragă va fi închisă, voi, cu toată vârsta voastră fragedă, veți suporta consecințe greu de prevăzut. Domnule Profesor Dinu, sunteți un înțelept, sunteți iubit, organizați o retragere liniștită a acestor elevi minunați, cât mai resfirați, fără grupuri gălăgioase, într-o atitudine civilizată. Profitați de faptul că sunt Sărbătorile Ajunului de An Nou, și în această atmosferă de bucurie generală, strecurați-vă printre cei ce serbează. Vă rog, pe toți, Vă mulțumesc că m-ați ascultat. Vă doresc un An Nou Fericit!” L-am ascultat pe Director, l-am ascultat pe Dinu și, într-o liniște și ordine desăvârșite, nu și specifice nouă, am luat, fiecare în parte, drumul cel mai scurt spre casă.
Așteptarea primei zile de lucru nu a fost ușoară. Am evitat să ne întâlnim în locurile cunoscute și, în mod deliberat întâlnirile în grup. Perechile erau soluția optimă și plăcută, dacă ne mai ardea de așa ceva. S-au format și perechi ad-hoc, să fie mai activă viața de vacanță, erau destui necuplați, cum ne plăcea să spunem, unele s-au consolidat. Eram tineri, eram în vacanță, trebuia să ne distrăm, trebuia să distragem atenția. Sfântă Naivitate! Pentru cei care informau, ca și pentru cei ce prelucrau informațiile, nu erau zile de odihnă. Și cum informatori s-au găsit întotdeauna, securitatea s-a apucat de puricat dosarele. Cum noi nu aveam, încă, dosare, au luat dosarele părinților. Așa au aflat și ei de năzbâtiile noastre și s-au îngrozit. Așa a aflat și tata și m-a ”chestionat”. Ce era să-i spun când noi, vinovații, nu vedeam nimic rău în ceea ce am făcut. ”Tată, dragă!, n-a fost nimic neobișnuit. În fiecare an colindăm în curtea liceului de Revelion, cântăm, ne bucurăm. Aaaa! Nu le-a plăcut că am adresat colindul nostru și Regelui, la plecarea LUI, fără nicio tentă specială, nu văd pe cine să fi deranjat…” ”Măi, Bob, voi ați pregătit asta, ce mai!?” ”Când era să pregătim, în vacanță când răsuflăm puțin aer liber?! Sport, matchuri, fete, dans. Cine-și dă vacanța pe politică?! Stai liniștit, se face prea mult zgomot pentru nimic, ca în Shakespeare:” ”Zgomot, ca zgomot, dar consecințele pot fi foarte grave!”
Și consecințele nu au întârziat să se arate. Nici autoritățile nu aveau nevoie de zgomot. Au anchetat în surdină, l-au interogat pe Director, l-au interogat pe Dinu, l-au interogat pe portar. Nu s-a făcut caz la școală, nici măcar la orele de diriginție. Totuși, absența de la școală după revenirea din vacanță a doi colegi de clasă, unul din Oradea, celălalt dintr-un sat mai răsărit, Aleșd, a ridicat semne de întrebare. La încercările de comunicare cu rudele s-a răspuns printr-o tăcere alarmantă. Nu putea să rămână așa și, ca în multe alte situații tenebroase, ”sursele”, cele mai protejate mijloace de informare, ca și în zilele noastre de altfel, au divulgat secretul. Gusti But, neamț de etnie și Miron Baciu, fiu de popă, au fost ”săltați” într-o noapte și duși. La vârsta lor de nici 17 ani, au fot judecați, condamnați și închiși. Niște copii condamnați pentru ”subminarea siguranței statului”!? Aflând adevărul, pe surse, am înțeles că ”sursele” au acționat deliberat. Ni s-a transmis un avertisment, și nouă, și părinților. Ceva, totuși, nu înțelegeam. Capul răutăților, Tit, a fost lăsat în pace!? În șoaptă am aflat că statutul de CFR-ist al tatălui său, l-a salvat.
Noi, cei norocoși, am început să ne simțim, cumva, într-o postură de eroi. Nu ni se spunea, cine ar fi îndrăznit?!, dar o simțeam din privirile multora și ale fetelor în special.
Un lucru totuși preocupa ”mulțimea” elevilor neimplicați. ”Cum de n-au participat cei din clasele superioare, doar erau încă două deasupra noastră, a mucoșilor băgăreți?!” Nu era un subiect de atacat, nu puteam întreba, nu ne puteau răspunde. Cel mult prin deja cunoscutul refren ”vă băgați unde nu vă fierbe oala”. Noi aveam o altă părere, se gândeau la ”viitorul” lor, erau mai aproape decât noi. Noi mai aveam doi ani și idei peste poate, dar și o durere în suflet care ne chinui, și ne-a chinuit și peste ani. Șapte ani de viața au fost răpiți unor copii. N-am reușit să-i contactăm, nici mai târziu, după eliberare, când s-au luptat pentru a recupera ceva din timpul răpit. Nu se lăsau abordați, ca pentru a ne scuti pe noi de durerea revederii. Ca să fim drepți, nici noi n-am făcut ceea ce ar fi trebuit să facem, să insistăm. Eram niște ”vinovați fără vină” pentru ”soarta lor”, sau, cel puțin, încercam să ne debarasăm de vina de a nu fi protestat la momentul respectiv, nu câte unul, ci în formația în care am îndrăznit să ne expunem și să-i expunem pe cei care ne îndrumau, și nu în ultimul rând, pe frații și părinții noștri. Ne-am împrăștiat prin toate colțurile Țării, am obținut diplome și un statut, cât de cât decent de viață și am acceptat, parcă cu ușurare, refuzul lor de a se lăsa găsiți.
Da, anul 1947 a marcat într-o manieră dură sufletele noastre de copii, lovind nemilos în ce era mai sfânt în noi, trecutul apropiat din care făcuserăm parte, amintirile unei copilării luminoase, educația primită. A fost o lovitură dată și părinților noștri, puși în fața unui fapt insolubil, neștiind cum să ne mai apere, cum să contrazică cu bună știință averea cu care au umplut adâncurile sufletului nostru. Să-ți contrazici credința, să renegi principiile care ți-au călăuzit viața, să accepți minciuna ”minciuna unor vremuri noi” și să-ți lași pruncii în voia unei reeducări comandate. Nu le-a fost ușor să se ”acomodeze”, ca să nu spun, ”reprofileze.

Și uite așa, gândind la ”acțiunea noastră patriotică”, izvorâtă din sufletele noastre de copii ”răzvrătiți” cu aere de maturitate, mă duce, pentru a câta oară, la sintagma ne-mplinirii, la ”N-a fost să fie”, la speranța unui nou vis.

~ Va urma ~

 Daris Basarab alias Boris David

București

16 decembrie 2014