Boris David: Toamnă tristă
Toamnă tristă
Că spectacolul de aur
Ce-l dau frunzele-n cădere
Este sursa ce mă-mpinge
La visare, am mai spus-o
Căci tristețea ce mă-ncinge
E-o tristețe creatoare
De iubire disperată
De-o utopică visare
La ce-n jurul meu se-arată
Chit că-i soare, chit că-i umbră
Într-un joc de-a du-te, vino
Luminând sau ascunzându-ți
Chipul tău, iubită fată.
Și-atunci văd un chip de zână
Și-aleg vorbe-nflăcărate
Și-aștept zâmbetu-ți s-arate
Un răspuns la-a mea chemare
Iar de-ntârzie simt lacrimi
Care sufletul ’l-îneacă
Și o iau din nou cu vorba
Și mă leg de chipu-ți gingaș
De privirea-ți însetată
De-al tău mers plutind pe ape
Ce mă cheamă, mă îndeamnă
Să întind brațu a chemare
Să-mi răspunzi ca altădată.
Dar cu ce se-ntâmplă-afară
Când în pom frunza-i tot verde
Când nici vântul nu o smulge
Și nici ploaia n-o stârnește
Cum să guști acea tristețe
Care naște-a mea visare
Ce de dragoste-mi vorbește
Unde ruginiul toamnei
Chiar în suflet poposește
Și-n culori de curcubee
Labirintu-l luminează
Și privirea mi-o stârnește
Înspre ce n-a fost vreodată…
Boris David
23 octombrie 2014
