Cuvânt și iubire

MĂRTURIA FILOSOFIEI
ISTORIEI (1)

Care sunt raporturile pe care filosofia germană a istoriei, din ultimele două secole, le concepe între istorie și Dumnezeu? Vom vedea, în aceste pagini, dacă concluziile acestei filosofii confirmă rezultatele deja obținute de sociologie și de analiza istoriei.

Lessing și Herder. – Pornind de la Lessing, ideea apare deja că Dumnezeu acționează ca un educator al genului uman. Prin această idee s-a stabilit o legătură între istorie și religie. „Revelația este, după el, educația rasei umane” (2).

(1) Ne mărginim a da aici tezele filosofilor germani aşa cum ele au fost degajate şi rezumate de Robert Fkint în lucrarea binecunoacută Philosophie de l’Histoire en Allemagne. Din această carte am extras textele citate.

(2) P. 64.

La Herder, această idee rămâne oarecum voalată. Dar ideea ce se înțelege prin umanitate ideală este echivalentul a ceea ce filosofii idealiști înțeleg prin Dumnezeu. Căci, „în om, după el, acționează o putere imortală și viața terestră nu este decât o stare de preparație, omul o tratează de uniune a două lumi: umanitaea prezintă mugurul unei flori viitoare”.

Schelling. – Dar aceste idei ajung la o plină maturitate la Shelling care le formulează cu claritate. – El stabilește un raport strâns de dependență reciprocă între conștiința individuală și istorie. Dacă, într-adevăr, istoria depinde de conștiința individuală, la rândul său, pentru ca această conștiință individuală să fie ceea ce este, toată istoria trecutului este necesară. „Istoria totală este doar o revelație a lui Dumnezeu, și această revelație se împlinește printr-o dezvoltare succesivă. Chiar dacă istoria nu prezintă decât un aspect al destinelor universului, ea nu trebuie privită ca un simplu fragment; ea este realmente simbolul tuturor celorlalte aspecte care se reproduc și se reflectă în ea, în toată integritatea lor. Este o epopee compusă în inteligența lui Dumnezeu”. (3). Căci „țelul

(3) R. FLINT, La Phil. De l’Hist. En  Allemagne, p. 158.

cel mai elevat al oricărei ființe raționale, individ sau specie, este identitatea cu Dumnezeu”.
Schelling atașează de o manieră foarte ingenioasă totalitatea universului, materie și spirit, ordine și haos, bine și rău, la un moment sau altul al vieții divine. „Adevăratul subiect al istoriei, pentru el, nu este omul, ci Dumnezeu; ea este o evoluție pe care absolutul o împlinește pentru el însuși, o manifestare graduală pe care Dumnezeu însuși o face; ea este dezvoltarea sau procesul prin care Dumnezeu să ia conștiință de sine însuși; umanitatea nu este decât un sort de oglindă sau de mască a absolutului”.
Istoria fiind revelația graduală a absolutului, adică a lui Dumnezeu, această revelație nu se face decât prin liberul joc al voințelor libere; acestea sunt deci colaboratoarele sale. Adică Dumnezeu nu se creează și nu se dezvoltă în lume decât prin eforturile oamenilor. Oamenii, în acest sens, sunt mai mult decât colaboratorii divinității. Ei îi împrumută eforturile lor, îi furnizează substanța sa.
Schelling gândește că există trei faze în istorie: „Principiul care se manifestă în prima ca destin, în a doua ca natură, se revelă în cea de-a treia ca Providență. Când va sosi cea de-a treia perioadă? Noi nu știm; dar când ea va fi, Dumnezeu va fi”.

Schlegel. – Foarte aproape de gândirea lui Schelling este cea a lui Schlegel. Acesta din urmă „rejectează ipoteza după care dezvoltarea omului ar fi avut ca punct de plecare o condiție în întregime animală…”. El încearcă să probeze că o revelație primitivă a fost făcută genului uman și caută  să-i urmeze alterațiile succesive, datorate melanjului de erori diverse; dar obiectul acestor eforturi este „de a arăta restaurația progresivă în umanitate a imaginii șterse a lui Dumnezeu, prin grația neîncetat crescătoare în diferite perioade ale lumii, de la revelația primitivă până la revelația mântuirii și iubirii care marchează milieul istoriei, și de la această revelație până la consumarea timpurilor”.
„În istorie, spune el, ca în orice știință, punctul în jurul căruia gravitează totul, problema care decide tot restul, este dacă se va deduce totul despre Dumnezeu, și dacă Dumnezeu însuși va fi considerat ca prima existență și natura ca secundă, chiar ocupând fără contrazicere un loc foarte important, sau dacă invers preeminența va fi dată naturii și dacă, cum se întâmplă atunci invariabil, toate lucrurile vor fi deduse numai din natură, în timo ce Divinitatea, poate nu în termeni expres și formali, ci indirect și în fapt, este lăsată de-o parte, sau cel puțin rămâne necunoscută” (4).

(4) PP. 293, 294, 295

.

”El rejectează ipoteza ca omul să fi ieșit din maimuță și susține că el a fost stabilit senior și stăpân al terrei pentru că el a primit un principiu divin, verbul interior al lui Dumnezeu care este lumina conștiinței superioare, rădăcina gândirii și a limbii, legătura care unește, puterea ce dirijează toate perfecțiunile caracteristice naturii umane. El afirmă că condiția primitivă a omului a fost o condiție a inocenței; că el era dotat cu înalte facultăți; că starea sălbatică este o stare de decadență și de degradare; că în consecință el marchează, nu prima ci secunda fază a istoriei umane”(5).

(5). P. 206.

Schlegel a avut, foarte ascuțit, sentimentul vieții naționale a tuturor popoarelor, care au suferit profund impulsiunea dată de Reformă, avea un caracter maladiv anti-creștin.

Hegel. – La Hegel, găsim aproape aceleași vederi asupra istoriei și raporturile cu religia ca la Schelling. „Istoria este creșterea în conștiința sinelui, a ideii, a ceva straniu care este egal cu neantul, dar posedă puterea de a deveni altceva”… „Acestă idee, sau Dumnezeu, sau ideea în marș pentru a deveni Dumnezeu, sau Dumnezeu traversând fazele ideii pentru a parveni la cunoașterea de sine sau a ideii, trebuie să ia caracterul finitului din oameni, sau din marii oameni – Socrate, Pericle, Cezar, Luther – și din națiuni, sau mai curând din națiunile celebre – China, India, Grecia și germanii -; și istoria sa este unicul subiect al filosofiei istoriei”.
Ca la Herder și Kant, găsim la Hegel dorința reunirii tuturor popoarelor într-o vastă organizație unică. Numai în Europa vedem „aurora unei istorii superioare celei a indivizilor sau a popoarelor, a unei istorii cu adevărat umană, cuprinzând mai multe națiuni unite prin legăturile fraternității și împlinind un destin comun. Există rațiuni cu toate acestea pentru a crede că toate națiunile vor fi unite împreună și chemate să contribuie pentru partea lor la dezvoltatrea rasei și la binele tuturor membrilor săi. Cursul întreg al evenimentelor tinde manifest spre acest scop și i se apropie”. „Eu nu pot înțelege de ce umanitatea singură n-ar reuși să împlinească opera la care ea este destinată prin constituția sa și prin caracterul dezvoltării sale”… „Un om a cărui aruncătură de ochi poate socoti exact natura și tendințele mișcărilor religioase, sociale și politice ale prezentului și îmbrățișa
totodată trecutul și principiile care au dirijat dezvoltarea, ar putea să observe foarte net că viața umană se va manifesta în viitor sub forma unității și a universalității ” (6).

(6) PP. 325-326 (sublinierile noastre).

Bunsen. – Un sentiment la fel de ascuțit al prezenței lui Dumnezeu în umanitate și în istorie se găsrște la filosoful Bunsen. Pentru a descoperi cum trăiește și operează Dumnezeu în umanitate, nimic nu e mai pripriu decât filosofia și istoria, care arată că „principiul progresului umanității își are necesarmente rădăcina în legea manifestării spontane a divinului. A descoperi și a formula această lege, iată obiectul suprem al teoriei filosofice a genului uman”. „Legile evoluției trebuie să fie căutate în fenomenele istorice care sunt în fața ochilor noștri și care trebuie degajate printr-un procedeu gradual de analiză și sinteză; dar ele nu pot fi esențial și în ele însele decât o aplicație a rațiunii și a conștiinței lui Dumnezeu la acesre mari fapte universale care mărturisesc conștiința pe care omul o are despre prezența lui Dumnezeu în istorie”.
„Conștiința pe care o are omul despre Dumnezeu este forța motrice esențială și constantă în istoria națiunilor, suflul vital al progresului care poartă rasa umană spre veritate și justiție, instinct originar al umanității, care, dezvoltându-se progresiv de la inconștiență la conștiință, dă naștere limbajului, formelor de organizare politică, la civilizație. Umanitatea nu este simplu un agregat de indivizi, căci ea are un principiu al evoluției care îi aparține în propriu, și ea avansează conform ideii plasate în sânul ei de Dumnezeu însuși” (7).

(7) PP, 362-363 (sublinierile noastre).

Conștiința religioasă lui îi pare doar una oarecare din numeroasele forțe istorice a căror acțiune se coordonează și se combină, dar „principiul esențial, regulator și chiar creator al istoriei, și veritatea obiectivă care-i corespunde nu este nimic mai puțin, după el, că divinitatea se maifestă și se incarnează ea însăși în umanitate”. „Dezvoltarea conștiinței religioase, adică credința în prezența divină în lume, într-o ordine morală, efectul acestei prezențe, conține necesarmente progresul în toate celelalte sfere”.

Ernest Lasauls dă, în plus, câteva precizări foarte prețioase. El prevede „apariția apropiată a unei noi perioade a vieții sociale, fondată pe religie, perioadă în care regatele acestei lumi vor deveni regatul lui Dumnezeu și în care triumful principiului divin asupra terrei va fi eclatant și universal”. El afirmă că istoria are principiul său și scopul său în unitatea iubirii creatoare a lui Dumnezeu și că, „în viața umană, lucrul principal este de a lua pe Dumnezeu ca punct de plecare, de a-l considera ca acel care este primul și natura cea care este secunda… După el, filosofia ia naștere în religie și prin îndoială ajunge fie o disperare subiectivă, fie la o conciliere obiectivă cu religia”. El a văzut bine de asemenea că istoria Europei moderne oferă în liniile generale ale vieții națiunilor o reală analogie cu cea a națiunilor antice.

Aceste vederi sunt de-o exactitudine care se verifică deja sub
ochii noștri.

Krause. -Vederi foarte analoge celor ale lui Bunsen și Schelling se găsesc expuse în operele lui Lotze și Lazarus. Dar la Krause găsim noi punctul de vedere cel mai curajos și cel mai original, care se apropie sensibil de ceea ce am expus noi înșine în această carte. „Lumea nu este identică lui Dumnezeu, nici separată de el; ea îi este expresia și imagine finită… viața este fondată pe atributele esențiale ale naturii divine; ea implică toate atributele; prin urmare ea este, chiar în Dumnezeu, un tot organic… Viața lui Dumnezeu este realizarea esenței sale, care este binele, binele unic și absolut, care pentru om nu este decât țelul spre care aspiră”… „el (omul) este astfel sinteza cea mai completă a universului precum și imaginea cea mai fidelă a lui Dumnezeu”… „Fiecare individ are drept misiune de a realiza la fasonul său ideea totală a omului; fiecare este în sine un scop; toți sunt esențial egali.

Cu toate acestea, individul nu poate intra în posesiunea veritabilului său eu și își împlinește destinul decât prin asocierea și comerțul cu semenii săi.”Pe de altă parte, societatea întreagă a genului uman trebuie să fie considerată ca un individ, și fiecare societate mai restrânsă, ca un individ mai mic. „Țelul acestor societăți, persoane morale colective, este de a dezvolta, de a cultiva toate elementele naturii umane și de a realiza toate aspirațiile vieții umane cu ordine și armonie. Toate națiunile globului vor sfârși prin a fi legate între ele prin legături strânse ale asocierii și ale Federației” (8).

(8) Pp. 235-236-237.

Krause distinge și el trei vârste în umanitate, din care cea mai importană este natural ultima. „A treia vârstă a omenirii (Das Reifalter) este cea în care toate puterile sale sunt în întregime și armonios dezvoltate, în care ea exersează o dominație completă asupra naturii fizice și asupra ei înseși, în care toate societățile care o compun se unesc pentru a forma o castă individualitate colectivă a organizației complexe; … totalitatea genului uman pe terra nu va mai forma decât un Stat pacific prosper. Oamenii nu vor lua doar plina conștiință a unității lor întru Dumnezeu și în umanitate; ei o vor realiza practic și exterior în fiecare din sferele vieții: sfere morale, politice, industriale, estetice, științifice și religioase. Știința și arta, religia și morala, jurisprudența și politica vor deveni cosmopolite când ele își vor fi atins maturitatea și vor contribui la legarea strânsă, la unirea rasei noastre terestre, care va forma o cetate, un regat al lui Dumnezeu” (9).

(9) P. 243. (sublinierile noastre).

Recapitulare. – Se constată analizând aceste diferite sisteme ale istoriei trei puncte esențiale comune: 1) identificarea spiritului omului cu Dumnezeu; 2) istoria este consdierată ca o revelație, o manifestare și o dezvoltare reală a lui Dumnezeu în umanitate; 3) reușita istoriei este societatea universală a umanității, federația tuturor popoarelor, în fine universalismul, care este ca o contra-parte, sau chiar condiția principală, după noi, a realizării lui Dumnezeu. Pentru acești filosofi, popoarele sunt ca tot atâtea bucăți de umanitate, decupate nu demult, nu se știe când și cum, și care, animate de un sort de reminiscență, aspirând să se reunească, să reconstituie unirea distrusă, și la care să parvină prin mijloace variate, de la cele mai violente până la cele mai raționale și umane. S-ar spune că în această tendință a unității se manifestă puseul însuși al Divinității, creșterea și efortul său de a se realiza din plin.

Sensul istoriei și ideea de Dumnezeu. –    Toate aceste concepții, toate aceste sisteme de filosofie a istoriei n-ar avea sens dacă n-ar presupune că Dumnezeu se găsește, de la origine, cum am presupus noi, în germene, sau în toată puterea în umanitate. Căci cum să se conceapă că un organism poate să apară, să crească și să se dezvolte fără un germen prealabil; cum să se recolteze ce nu s-a semănat? Dacă o providență divină pare să guverneze istoria umanității, este pentru că aceasta a creat în măsura dezvoltării sale care seamănă în oarecare fason divinității, manifestă un plan, un plan, un finalism, al cărei reușită este sau aproape echivalentă cu ideea de Dumnezeu. Deci nu Dumnezeu este cel care a creat istoria, ci istoria l-a creat pe Dumnezeu, și de aceea pare că Dumnezeu a creat istoria. Şi într-un caz și în altul, termenii sunt aceiași, dar raporturile sunt inversate. Este aici o veritabilă

prefaţă la concepția pe care autorii bibliei și-au făcut-o despre raporturile între om și Dumnezeu.
Dar trebuie făcută această dreptate tot așa și filosofiei istoriei, precum bibliei, că omul a conceput ideea de Dumnezeu pentru că el a găsit în el însuși germenii atributelor divine (aspirațiile sale infinite) și dacă istoria universală este efectiv revelația și manifestarea lui Dumnezeu în timp, este pentru că evoluția istorică a umanității spre federalismul universal este condiția indispensabilă a realizării acestor aspirații infinite și, prin urmare, a dezvoltătii divinului în umanitate.

Dacă deci Dumnezeu se revelă şi se manifestă în istoria umanității, aceasta nu este pentru că un Dumnezeu real, dat, existent pe undeva, precum ceva gata făcut, ar determina sensul istoriei și peripețiile sale, ca și cum evenimentele istorice n-ar face decât să execute deciziile sale unilaterale. Astfel era fără îndoială concepția „poporului ales” după cum și cea a teologiei, și filosofiile pe care tocmai le-am citat au rămas încă, în oarecare fason și de o manieră confuză, chiar la acest punct de vedere. Dar fără să o degajeze complet de această eroare, se poate spune că ei au observat-o vag.

Istoria constituie revelația și manifestarea lui Dumnezeu, nu pentru că un Dumnezeu exterior a făcut ceea ce ea este în măsură să se facă, ci pentru că Dumnezeu însuși se face, se creează, prin istorie, prin devenirea sa, în fazele sale succesive. Dumnezeu este deci imanent la istorie, în timp ce se creează progresiv prin istorie și va fi real, dat, numai la sfârșitul timpului, adică atunci când istoria, ciclul evoluției umane va fi închis. Așa cum tulpina grâului dă un bob asemănător celui care îi este origine, istoria umanității va da divinul care trebuie să-i fi fost origine.

Istoria și ideea de providență care o dirijează. – Această veritate ideologică, mai mult sau mai puțin confuz, este fondul diferitelor concepții germane ale filosofiei istoriei. Dumnezeu, ideea de Dumenzeu și religiile (care au tradus această idee de maniere diferite și au materializat-o și organizat-o în sisteme diferite) au fost, de o manieră generală, în viața umanității, exact ce este, după Claude Bernard, principiul vital, acest principiu metafizic care, neputând fi sesizat și exprimat după un mod fizico-chimic, există totuși și se manifestă dând direcția, determinând succesiunea fenomenelor fizico-chimice în dezvoltarea unui embrion.
Acest principiu metafizic trasează în dezvoltarea unui embrion planul ființei vivante și al organelor sale. Dacă marele fiziologist numește acest principiu vital un principiu metafizic, este pentru că el scapă oricărei determinări fizico-chimice, este imponderabil și insesizabil, dar real prin acțiunea directoare pe care o exersează asupra înlănțuirii operațiunilor fizico-chimice în embrion (10). Ni se pare că este absolut la fel și ideea de Dumnezeu, de Dumnezeu și de Religie, în evoluția

(10) Vezi LOSSKI, Intuition, vie, matière, p. 125, 145 etc.

istorică a umanității. Imponderabil și insesizabil, Dumnezeu pare acest principiu metafizic care marchează direcția dezvoltării istorice a umanității și desenează liniile esențiale ale evoluției sale (11). Fără îndoială pentru filosofii germani, ca pentru Sfântul Augustin și Bossuet, cursul istoriei

(11) „Eu văd prin istorie necesitatea manifestă a unei autorităţi divine şi vizibile pentru dezvoltarea vieţii genului uman”. Aug. Thierry, citat de BAINVEL: La foi et l’acte de Foi, p. 116.

antice și moderne este reglat nu de hazard, ci de o providență divină. Numai că această providență este produsul istoriei; ideea acestei providențe divine a fost degajată sau în oarecare sort sugerată de analiza reflexivă asupra istoriei, mai ales a celei antice greco-romane. Este inevitabil atunci ca cursul acestei istorii să nu poată fi decât reglat de providența divină, pentru că precizamente ideea acestei providențe a fost trasă din ea. O lege fizică este trasă din observarea faptelor pentru că ea le este imanentă; ea determină și reglează faptele cărora le este imanentă, din care ea fost trasă printr-o muncă de analiză și de sinteză raționale. Liniile generale convergând spre o direcție unică, ce se poate discerne în istoria umanității, schițează trăsăturile caracteristice ale lui Dumnezeu. Chestiunea ar fi de a ști dacă istoria schițează și creează progresiv ideea și realitatea lui Dumnezeu, sau dacă Dumnezeu, real, existând de vreo manieră insesizabilă pentru noi, creează și dirijează istoria. Sentimentul nostru este că dezvoltarea istorică schițează mai întâi și creează apoi ideea de Dumnezeu, prin care aceasta, clar concepută, devine o idee forță care va fi concretizată printr-un ansamblu de instituții dominând și dirijând istoria fazelor ulterioare ale evoluției umane. Nu este oare aici explicația rolului de prim ordin pe care sociologia contemporană îl recunoaște religiilor și instituțiilor religioase pe care ea le studiază cu anumită predilecție?

Nu hazardul guvernează istoria, și dacă se exclude hazardul, nu mai este decât Dumnezeu. Or, guvernarea lui Dumnezeu în istorie este ceea ce se numește Providență. Când Origene spune că acesta nu este hazard ci Dumnezeu care a reunit toate națiunile sub legea Romei, pentru a facilita propagarea creștinismului, trebuie presupus că cuceritorii au făcut voința și opera lui Dumnezeu fără a se îndoi. Despre aceasta, profeții lui Israel au avut o intuiție puternică și netă. Ei au văzut în maii cuceritori ai Asiriei și ai Persiei instrumentele de executare a intențiilor voinței lui Dumnezeu. Cert, profețiile lor au fost făcute retrospectiv, căci, sensul operei împlinite nu se revelează decât mai târziu: finalismul este totdeauna viziune retrospectivă. Providența este realmente viziunea a ceea ce este finalitate, ordine logică în istorie.
Se recunoaște într-adevăr că mecanismul fenomenelor fizico-chimice ale vieții nu exclude, dimpotrivă, finalismul. Căci aranjamentul molecular primordial al germenului conține precis în putere dezvoltarea și derularea fenomenelor-fizico-chimice ulterioare (12). În alți termeni,

(12) HUXLEY, cité par Marcel HÉBERT: Le Divin, p. 73.

finalismul se explică prin aranjamentul mecanic al moleculelor germenului. În realitate, forma finală nu face decât să reediteze forma inițială, care ea însăși este produsul unui proces identic sau cel puțin asemănător celui căreia ea îi va fi origine.

Adevărul este că dezvoltarea istoriei nu face decât să ofere embrionului divin, care se găsește în om, substanța și condițiile propice înfloririi sale. Dar cum nici mama nu concepe și nu naște fără un germen prealabil, la fel istoria nu va concepe și nu va manifesta pe Dumnezeu dacă divinitatea n-ar fi fost în germene sau în putere în umanitate.

La Schelling, găsim la fel, o precizare pe care teza noastră o justifică: aceasta este că oamenii sunt colaboratori ai lui Dumnezeu, căci, în fond, prin ei, prin eforturile lor se realizează Dumnezeu în istorie. Krause a avut dreptate gândind că atunci când totalitatea oamenilor de pe tera nu va forma decât un mare Stat pacific și prosper, „oamenii nu vor lua doar plina conștiință a unității lor în Dumnezeu și umanitate; ei o vor realiza practic și exterior în fiecare sferă a vieții”.

Națiunile, universalismul internațional (S.N.) și individualismul absolut (Dumnezeu). – Despre ceea ce este a treia idee comună a tuturor concepțiilor filosofice ale istoriei, anume viziunea unității și a unificării sau a federalizării tuturor națiunilor într-o organizație unică, trebuie să remarcăm, ceea ce am spus în altă parte: unificarea și organizarea tuturor popoarelor într-o societate unică nu implică și nu cere deloc dispariția sau eclipsarea diferențelor naționale. Chiar dimpotrivă, internaționalismul trebuie să aibă ca misiune de a asigura totdeauna existența națiunilor, libertatea lor, libera lor dezvoltare, așa cum misiunea Statului este de a asigura existența, libertatea, libera dezvoltare a indivizilor. Așa cum indivizii au dobândit prin societate calități pe care nu le-ar fi posedat niciodată, izolați, reduși doar la resursele lor, la fel ni se pare că națiunile solidarizate, federate, reunite într-o asociație universală, ar putea realiza progrese care le sunt inaccesibile în stare izolată. Societatea Națiunilor singură va putea oferi națiunilor mijlocul de a manifesta toate virtualitățile, pe care ele le conțin în putere, și pe cale de consecință să determine indirect o dezvoltare infinit mai amplă a indivizilor.
Vine de la sine că în măsura în care națiunea își va fi dezvoltat toate virtualitățile, ea va oferi indivizilor posibilități mult mai ample de dezvoltare, Universalismul cel mai complet realizat va determina naționalismul cel mai larg și cel mai bogat, care, la rândul său, va procura cele mai bogate resurse dezvoltării individualismului (13). Universalismul este și va fi corelativ

(13) Cum se conciliază independenţa naţiunilor cu unitatea? „ … Această chestiune este una din feţele redutabilei probleme care agită lumea modernă… Care este relaţia dintre finit şi infinit? dintre om şi Dumnezeu? dintre naţiune şi umanitate? Viitotul umanităţii este angajat în soluţia acestei probleme. Ea nu poate fi dată decât printr-o concepţie generală a lui Dumnezeu, a omului şi a umanităţii. Cum se va opera această conciliere? Este secretul lui Dumnezeu. … trebuie ca doctrina viitorului să ţină seamă totodată de om şi de Dumnezeu, de naţiuni şi de umanitate…” (F. LAURENT, Etudes, I. IV, p. 15). Într-adevăr, S.N. A furnizat deja secretul concilierii Naţiunilor şi a umanităţii. Deci, acest secret a fost deja smuls lui Dumnezeu. Rămane să-i smulgem secretul concilierii omului cu Dumnezeu, este problema care se vrea tratată aici.

Individualismului. Umanitatea întreagă va fi inserată în fiecare om și îi va dilata indefinit personalitatea, augmentându-i la infinit știința și puterea sa. De acest fason se va realiza divinul în uman. Universalismul istoriei va crea noțiunea absolută de Dumnezeu și în același timp va realiza în om ceva care trebuie să se apropie de acest absolut, tot așa cum realitatea, dusă la maximum, se poate apropia de ideal.

Tr.: George Anca