Gheorghe Constantin Nistoroiu: Poemul Toamnei
POEMUL TOAMNEI
Cu stele-ramuri îmbrăcând
fruntea de nufăr alb surâde,
luna se-nalţă lin şi râde,
de ceruri fruntea rezemând,
aud luceferii plângând
în păpădiile plăpânde.
Se cern ninsori în suflet cald,
se-alină gându-n ploape-nchise,
în cochiliile de vise
Salcâmii Toamnei foşnesc fald
cu zâmbetul luminii dalb
pe purpuriile aprinse.
Pe câte drumuri şi cărări
străbat cu dorul viu-ursită
şi în dorinţa hămesită
se-aştern întinsele mirări
pe-ngălbenitele uitări
urzindu-mi viaţa hărăzită.
Respiră soarele-n ciorchini,
gutuia se mai coace încă,
din pârga ei răsar suspini,
iar păsăretul de pe luncă
în simfonia lui adâncă
e-un ritual ce i te-nchini.
În brazi mai picură smarald,
Stejarii mai veghează dârz
hotare sufletului cald…
Coconul-Soare ca un mânz
cu turmele de nori la prânz
le urcă cerului-herald.
Iarba se ţese a caşmir
prin flori de câmp frumos gătite…
Sunt pline aleele cu mir,
şi-ntre chindiile rumenite
stoluri de berze trec grăbite
cu Toamna nouă într-un chimir.
Și rândunele-n viers ales
de pe la case se adună ,
pe cerul lin ele au purces
să pună zborul lor cunună,
pe Iea Toamnei roadă bună,
prinos al Marelui cules.
Îmbietoare crengi cu nuci
se-apleacă peste oaspeți dragi,
ca-n vremi doinite de haiduci…
Domnițele, parfum de fragi
pe buze pun surâs de magi
peste sublimul cânt de cuci.
Suie vinul foc pe ruguri,
altul spumegă-n ulcior,
sare mustu-n tăvăluguri
jocuri dănţuie-n picior,
răsfrângându-se cu dor,
Fetelor cu sâni de struguri.
Şi-atunci când vii, parcă te duci…
ducându-te, de parcă vii…
cu dorul tău pe unde- apuci,
cu Toamna blândei rapsodii
aduni în tril de ciocârlii,
mireasma sfântă la răscruci.
Cu coloritu-i princiar
toamna se-nalţă mai măreaţă
în legiuni de Murfatlar.
Și-n fiecare dimineaţă,
ca o vestită cântăreaţă,
repetă în cor al vieţii har …
Pe roua dimineţii-arzânde
cad frunze, parc-ar fi ninsori…
Și-n adierile plăpânde
mai bate vântul lin, fiori,
mai sună-un cântec din viori,
mai umblă dorul: unde? unde?
Caleştile Toamnei trec pe rând:
de aur, de-argint şi de-aramă,
mai lasă un nour o năframă…
Pădurea toarce tremurând,
și vântul viei lăcrimând,
brodează a frunzelor maramă.
Când Toamna peste noi se lasă
rostogolită-n mlădieri,
îţi pare viaţa mai aleasă,
trăindu-ţi azi, sublimul ieri
iar viitorului să-i ceri
Cotnarul plin de tămâioasă.
Sublimă Toamnă-curcubeu
de munţi, de roade şi divin,
la nunta ta poftesc şi eu,
în cinstea ta ridic şi-nchin
carafe noi, pline cu vin
din care gustă Dumnezeu.
S-a cuibărit sublim în Ie
tot coloritul sacrului pământ
aşa cum dulcea rapsodie
cuminecându-se-n cuvânt
răsfrânge tainicul ei cânt
peste frumoasa Românie.
