Cuvânt și iubire

<<E un subiect complet nou, si pentru mine, si pentru dumneavoastra. Intrucat Biserica spera sa fie prezenta si sa se implice puternic in viata spirituala a poporului, fara ca prin aceasta sa se considere ca are vreo obedienta de ordin politic, mi-am zis sa incerc ca, la propunerea ascoristilor, sa meditez asupra acestei teme si sa vad daca voi fi in stare sa trec acest examen; deoarece acesta este un examen la care ma supuneti si la care ma supun.

Si va voi spune imediat de ce: Pentru ca, de la bun inceput, am intampinat imense dificultati. Este foarte adevarat ca in teologie putem vorbi de convertirea unor notiuni, a unor termeni sau concepte in dimensiunea lor spirituala. Suntem foarte obisnuiti, si stim asta de la Sfintii Parinti, sa privim existenta in dubla ei dimensiune. As vrea sa va dau cateva exemple. Cuvantul “Viata”, asa cum este scris in Noul Testament, inseamna pe de o parte viata aceasta, materiala sau materialnica, pe care o traim pe pamant, care are un inceput si un sfarsit, si, pe de alta, viata spirituala sau viata sufletului, care are un inceput, dar nu si un sfarsit. Sfantul Apostol Ioan foloseste intotdeauna cuvantul “viata” numai in intelesul sau spiritual sau duhovnicesc. E vorba numai de viata sufletului.

La alti Evanghelisti intalnim un fel de joc semantic; unul si acelasi cuvant poate sa aiba o semnificatie in prima parte a frazei si alta in cea de a doua parte. O traducere foarte literala si, deci, foarte exacta a textului: “Cel ce va vrea sa-si scape viata O va pierde; iar cel ce-si va pierde viata pentru Mine si Evanghelia Mea, O va castiga” (Mt 16, 25). Asadar, cel ce va vrea sa-si scape viata de acum, acela o va pierde pe cea viitoare; dar cel ce isi va da viata de aici, pentru Mine si Evanghelia Mea, acela o va castiga pe cea de dincolo. Este motivul pentru care, lucrand la noua versiune a Noului Testament, a trebuit sa minusculez si sa majusculez atat substantivul cat si pronumele legate de el, pentru ca sa indic cele doua dimensiuni pe care le-a gandit Evanghelistul.

De asemenea, avem si alti termeni in Noul Testament. Sa zicem, termenul “paine” adica tot ce poate fi mai material. Pe de o parte este vorba de painea obisnuita si, pe de alta, de painea despre care Mantuitorul Hristos a spus: “Eu sunt Painea vietii”. Asa incat, la inmultirea painilor, printr-o exegeza adecvata, este foarte usor de ajuns la painea spirituala, care este Sfanta Euharistie. De asemenea, “apa”; apa obisnuita, pe de o parte, si apa vie sau apa vietii, pe de alta. Va amintiti, desigur, de scena extraordinara a intalnirii Mantuitorului cu femeia samarineanca langa fantana lui Iacob. Aici este vorba de metalimbaj. Vorbind despre aceeasi apa, femeia intelege apa din fantana, iar Iisus vorbeste despre apa vietii. De aceea, cand El ii spune: “Daca ai fi cunoscut (…) cine este Cel Ce-ti zice: Da-mi sa beau!, tu ai fi cerut de la El, si El ti-ar fi dat apa vie”. La care ea, mentinandu-se tot in dimensiunea materiala, spune: “Da-mi, Doamne, aceasta apa, ca sa nu mai insetez si sa nu mai vin aici sa scot”. Ei bine, de abia intr’un tarziu femeia va intelege ca Iisus vorbeste de apa spirituala, de apa vietii, care este si apa Duhului Sfant; cel ce primeste aceasta apa nu numai ca-si potoleste propria-i sete, dar el insusi devine izvor de apa saltatoare, in stare sa potoleasca si setea altora.

Avem si cuvantul “lumina”: lumina fizica, de la soare, dar si lumina spirituala: “Eu sunt Lumina lumii”! Aceasta din urma e mai mult decat o metafora. Aici va rog sa-mi ingaduiti sa va spun la ce lumina s-a gandit Mantuitorul Iisus atunci cand a rostit aceste cuvinte. Primele cuvinte pe care le-a rostit Dumnezeu la Creatie (sau, mai precis, inainte de creatie) au fost: “Sa fie lumina!”; si a fost lumina. Dar, bineinteles, nu este vorba de lumina fizica, intrucat soarele si luminatorii care o emit au fost creati abia in ziua a patra. Asadar, este vorba de lumina increata (sau necreata) a lui Dumnezeu, care salasluia in El, depozitata intr-insul din vecie si pe care El, prin aceste cuvinte, a eliberat-o dintr-insul, pentru ca El sa creeze lumea in lumina, nu in intuneric. Primul gest a fost acela de a alunga intunericul si de a inunda acest haos cu lumina necreata. La aceasta se va referi Mantuitorul Iisus Hristos, si aceasta va fi lumina care va tasni din fiinta Lui in momentul Schimbarii la Fata, pe Muntele Tabor. Nu este vorba de o lumina exterioara, asemenea unui vesmant, cum se spunea pe vremea psalmistului, ci de lumina interioara, care e una si aceeasi cu slava lui Dumnezeu: nu exterioara, ci un dat launtric. Ea este lumina taborica, lumina pe care marii iluminati o vad, de care se impartasesc si care, manifestandu-se ca energii divine, le face posibil accesul la Dumnezeu. Este acea stare de comuniune prin participare, la care au ajuns sfintii in treapta lor ultima, de contemplatie.

Avem si cuvantul “cale”, un drum care este mai lung decat acela pe care se merge cu pasul: calea spirituala: “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata” (In 14,6). Acest cuvant a devenit atat de frecvent in constiinta crestinilor din primele veacuri, incat el era folosit in loc de “Biserica”: cei ce urmau aceasta Cale.

Sa mai vorbim de “foc”. Atunci cand Sfantul Ioan Botezatorul anunta: “Eu va botez cu apa spre pocainta, dar Cel ce vine dupa mine… va va boteza cu Duh Sfant si cu foc”.

In aceasta ordine, a metalimbajului, avem (mai cu seama in Vechiul Testament) termenul “adulter”, care insa capata o alta conotatie decat cea obisnuita. Este vorba de adulterul spiritual. Intre Dumnezeu si poporul ales se savarseste un “mariaj divin”, prin legamantul pe care El il da lui Avraam si pe care il innoieste prin Moise: “Eu sunt Dumnezeu vostru, iar voi sunteti poporul Meu”. Cu alte cuvinte, este relatia dintre mire si mireasa, care se va savarsi si se va desavarsi in Iisus Hristos si Biserica, El fiind Mirele, iar Biserica fiind mireasa. Ei bine, poporul evreu s-a indepartat de la legamantul sau fata de Dumnezeu, inchinandu-se la idoli. Dumnezeu a socotit aceasta drept tradare conjugala, iar in limbajul profetilor

Vechiului Testament aceasta incalcare a fidelitatii conjugale sacre dintre Dumnezeu si poporul ales capata termenul de desfrau sau adulter.

Tot in ordinea metalimbajului voi aminti si momentul in care Mantuitorul Iisus Hristos se gaseste cu ucenicii Sai pe corabie. Pornesc de la tarm, intra in larg si, la un moment dat, Domnul le spune: “Feriti-va de aluatul fariseilor!”. Unii incep sa susoteasca intre ei: “Ne zice asa, pentru ca am uitat sa luam paine”. De abia dupa aceea vor intelege ca nu e vorba de aluatul din care se face painea, ci de aluatul fariseilor, adica de ipocrizia lor si de modul lor de a gandi viata din societate.

Asa incat, onorata asistenta, avand in vedere aceste numeroase exemple (si as putea oferi mai multe, de transfigurare semantica), m-am gandit: Cum as putea sa abordez, dupa aceleasi metode si dupa aceleasi principii, tema care mi s-a propus: Coruptia spirituala? Pentru aceasta insa trebuie sa admitem ca exista coruptie materiala.

Ei bine, a trebuit sa recurg la singura carte dupa care ma puteam orienta: Codul penal. Stiti ce am constatat? Coruptia nu exista, ca termen sau ca infractiune, in Codul nostru penal. Veti cauta, ca si mine, degeaba; veti gasi in schimb cateva articole, de la 254 la 257, care mentioneaza: luarea de mita, darea de mita, primirea de foloase necuvenite, traficul de influenta; cu oarecare bunavointa, acestora li se poate asocia falsul intelectual. Nu e cazul sa recurgem la definitii. Din pacate, din nefericire (si aceasta este motivatia pentru care presedintele a lansat campania), coruptia este o racila a societatii noastre; asa a fost mostenita din anii socialismului si asa va trebui sa o ducem in spinare inca multa vreme, pana cand ne vom debarasa de gandul ca ea poate sa existe si ca noi o putem practica. Ea a existat si continua sa existe; o stim bine din viata noastra zilnica. As vrea sa ma opresc un moment asupra faptului ca s-a spus ca se va duce o lupta impotriva coruptiei care exista in sistemul administrativ al Primariei. Pentru aceasta, va interpune un sistem prin care functionarul Primariei va fi izolat de beneficiarul care solicita un serviciu. Am banuit ca respectivul cetatean vine la ghiseu si lasa cererea intr-un recipient; cererea merge undeva la functionarul respectiv, care o rezolva, iar ea se intoarce la ghiseu fara ca functionarul sa-l fi vazut pe cetatean sau cetateanul pe functionar.

Sistemul poate fi un paleativ prin care coruptia este impiedicata, dar nu vindecata. Vindecarea vine numai din interior: sa-l convingi pe functionarul public sa fie corect. Daca vindecarea nu vine din interior, atunci orice fel de instrument care sa faca imposibil contactul dintre cel ce solicita mita si cel ce o ofera ramane ineficient.

Coruptia exista aproape pretutindeni. In invatamant: studentii sau fostii studenti isi amintesc momentele in care au trebuit sa se caute prin buzunare sau prin sacose pentru a trece un examen. In spital: nu departe e vremea cand un pacient murea cu zile daca nu putea plati asistenta medicala sa-i faca injectia cuvenita sau sa-i schimbe pansamentul. Exista, se pare, si in Politie, adica tocmai in institutia care ar trebui sa garanteze eradicarea si inexistenta coruptiei. Fenomenul a existat si exista si in Justitie, si e bine ca noii ministri nu ocolesc acest subiect, nu cauta sa eludeze racila, ci, dimpotriva, se straduiesc sa ia toate masurile pentru starpirea ei. Nu as vrea sa uit Biserica, in care coruptia se numeste “simonie”. In Noul Testament se spune ca Simon Magul a incercat sa cumpere de la Sfintii Apostoli, cu bani, puterea de a vindeca si de a face minuni. Fireste, Apostolii au respins oferta, dar cuvantul a ramas. Simonie este modalitatea prin care cineva obtine hirotonia sau orice alta demnitate bisericeasca prin bani. Ea este condamnata de Sfintele Canoane, incepand cu cele apostolice si terminand cu cele ale Sinodului VII Ecumenic; este inscrisa printre infractiunile pe care le poate face clerul, iar legile bisericesti o pedepsesc ca atare.

Prin urmare, care este corespondentul spiritual al coruptiei? In ordinea materiala ea se numeste luare sau dare de mita, “atentii”, cadouri, bani, bijuterii etc. etc. Dincoace, insa, care ar fi schimbul sau oferta, cererea? Care ar fi mobilul, intentionalitatea, adica acele elemente ce alcatuiesc o infractiune? In Biserica, deci in constiinta legii noastre morale, ea se numeste pacat.

Ei bine, nu am gasit inca un echivalent, o corespondenta; nu am reusit sa gasesc o paralela, asa cum am gasit pentru “viata”, pentru “paine”, pentru “foc”, pentru “apa”. Mai mult, s-ar putea ca multi dintre dumneavoastra sa nu stiti ca in Noul Testament exista o pagina in care coruptia e chiar incurajata, binecuvantata si laudata de Dumnezeu; si anume, intr-o parabola foarte putin citata in tratatele noastre de teologie si sistematic ocolita de exegeti. Ea se gaseste numai in Evanghelia dupa Luca, (16, 1-9) si se numeste: “Parabola iconomului nedrept”.

Se spune ca era un om bogat care avea un iconom (administrator sau intendent) care-i chivernisea averea. La un moment dat, acestui bogat i se aduce la cunostinta ca administratorul sau este incorect in manuirea averii. Stapanul il cheama si-i spune: “Ia toate registrele, toate actele, toate socotelile, si mi le pui pe masa, pentru ca am hotarat sa te concediez”. In fata acestei situatii, iconomul isi pune problema existentei de aici inainte si isi spune:

– Sa sap nu pot, sa fur mi-e rusine. Stiu ce sa fac pentru ca sa ma primeasca datornicii in casele lor dupa ce voi fi dat afara, adica sa beneficiez de adapost si hrana.

De indata merge la unul si-i spune:

– Cat ii datorezi tu stapanului meu?

– O suta de masuri de untdelemn.

– Ia zapisul (adica contractul) si scrie cincizeci; incepand de astazi, nu-i vei mai datora stapanului meu 100 de masuri, ci doar jumatate.

Merge la altul:

– Cat ii datorezi tu stapanului meu?

– O suta de masuri de grau.

– Ia documentul si scrie optzeci.

Opereaza treaba aceasta, probabil, cu toti datornicii sau cu cea mai mare parte din ei, asigurandu-si astfel existenta pentru tot restul zilelor lui. Care este efectul?: Stapanul il lauda! Dar nu pentru incorectitudinea cu care ii administrase averea, fapta pentru care il pedepsise cu concedierea; il lauda pentru abilitatea de a se descurca in situatii limita. E vorba de perspicacitate, de o anumita inteligenta si de un anumit instinct de a reactiona rapid si eficient intr-o problema de viata.

Se zice ca, in realitate, iconomul nu a falsificat acele chitante, ci le-a redus la valoarea lor nominala, pentru ca diferenta era comisionul ce i se cuvenea lui; asadar, reducand restul la jumatate, aceasta era economia pe care el si-o depunea, de fapt, in casa datornicului. Interpretarea pare putin fortata, dar, pana la urma, trebuie sa retinem concluzia: Acelasi Mantuitor Iisus Hristos care a spus: “imparatia lui Dumnezeu se ia cu asalt, iar cei ce o asalteaza o cuceresc”, spune si: “Faceti-va prieteni prin bogatiile nedrepte”.

Dragii mei, “jaful duhovnicesc” este singurul pe care Dumnezeu il admite. Si stiti de ce?: Pentru ca niciodata nu-l jefuiesti pe Dumnezeu de bunatatile Lui, lipsindu-l pe aproapele tau de ele. Dumnezeu, Omul bogat prin excelenta, Vistiernicul nelimitat in bogatiile Lui, intotdeauna va fi gata sa-ti dea tie, sau, daca vrei, sa se lase jefuit de tine, fara ca prin aceasta semenii tai sa fie jefuiti de aceleasi bunuri.

V-am pus in fata acest exemplu dificil pentru ca sa vedeti ca ne aflam intr-o incurcatura si mai mare: dupa toate aparentele, a lucra incorect este o fapta laudata si incurajata de Scriptura.

Gasindu-ne in fata acestui impas, va trebui sa recurgem la altceva, si anume la filologie. Nu pentru ca ar fi un fel de toana a mea (nu sunt filolog de meserie, ci chiar departe de asa ceva), ci pentru ca suntem nevoiti sa apelam la cuvantul original si sa vedem ce ne spune acest termen, cum este el folosit in Sfanta Scriptura.

Cuvantul romanesc “coruptie” vine de la latinescul corrumpo-corrumpere, cu participiul trecut: corruptur, de unde vine substantivul corruptio, care inseamna, dupa toate dictionarele, a distruge, a nimici, a strica, a altera, a deteriora, a descompune, a se descompune si, in ultima instanta, a putrezi. Cu aceste sensuri este folosit in Sfanta Scriptura, si mai ales in Noul Testament. Noi avem acest cuvant, prin limba franceza, din limba latina, aceea in care Fericitul Ieronim ne-a lasat Vulgata. In greaca Noului Testament, corespondentul lui corrumpo este ftheiro, care are exact acelasi sens ca in latina, avand si un compus diaftheiro, cu aceleasi sensuri, dar cu doua mici nuante: ftheiro, pe langa intelesurile comune, are si pe acela de a altera prin amestec, deci nu prin descompunere sau degradare ci de a altera o substanta pura prin amestecul ei cu o substanta, probabil, impura. Iar diaftheiro, pe langa intelesurile lui ftheiro, il are si pe acela de a ucide prin avort si, in ultima instanta, a avorta.

In sensul acesta, in Noul Testament avem o seama de texte din care am extras cateva; am sa vi le prezint, folosind chiar termenul “coruptie” sau “a corupe”. Noi traducem, de obicei, prin “a strica” si “stricaciune”. Asa veti gasi in toate editiile romanesti ale Noului Testament. Termenul poate fi impartit in trei grupe semantice.

Mai intai, omul ca natura. Spune psalmul 15, verset 10 un psalm pe care Sfantul Apostol Petru il va folosi in prima sa predica, la Cincizecime, pentru a dovedi ca el este o profetie la adresa lui Iisus Hristos. Citatul: “Tu, Doamne, nu il vei da pe cel sfant al Tau sa vada coruptia”. In traditia romaneasca: nu-1 vei lasa sa vada “stricaciunea”, prin aceasta intelegandu-se degradarea fizica a trupului, descompunerea, putrezirea. Textul este profetic prin faptul ca nici David si nici alta faptura umana asemenea lui nu a fost scutita de putrezire. Iisus Hristos este singurul care, avand trup omenesc, nu a trecut prin fenomenul putrezirii. Si aceasta, pentru ca la inviere, acolo, in intimitatea mormantului, cand s-a petrecut transfigurarea, cand s-a facut trecerea din material in spiritual, trupul lui Hristos a trecut direct dintr-o stare a materiei in alta stare a materiei, asa cum, in termenii fizicii clasice si moderne, unele cristale au capacitatea de a trece din stare solida direct in stare gazoasa, fara sa mai treaca prin starea intermediara, cea lichida. Cu alte cuvinte, trecerea materiei dintr-un mod de existenta la un alt mod de existenta, dintr-un etaj existential in alt etaj existential. Prin aceasta, trupul lui Iisus se transfigureaza, se indumnezeieste, asa cum spun Sfintii Parinti, si cu acest trup se va ridica Iisus la cer, ridicand cu Sine materia transfigurata. Noi, oamenii, murim, trupul se descompune, putrezeste, si de abia dupa aceea, la invierea cea de obste, avand in fata prototipul lui Iisus Hristos, vom avea si noi trupurile transfigurate, induhovnicite, indumnezeite.

Aceasta il face pe Sf. Apostol Pavel sa le spuna Corintenilor (1 Co 15,42) ca, de fapt, prin moarte si prin inviere se seamana trup coruptibil si invie trup incoruptibil, adica se seamana trup care putrezeste si invie trup care nu va putrezi niciodata. Este tot distinctia pe care Sf. Apostol Pavel o face intre Dumnezeul cel incoruptibil, adica cel care nu se descompune, nu se degradeaza sub nici o forma, ci ramane intotdeauna egal cu Sine, si intre omul care este coruptibil, adica stricacios, cel care se poate degrada fizic, dar, dupa cum vom vedea si dupa cum stim, se poate degrada si moral.

Tot de la Sfantul Apostol Pavel, si tot din Epistola catre Romani (8, 21), stim ca natura a cazut odata cu omul, s-a degradat si ea odata cu caderea omului prin pacatul originar, si ca ea insasi, impreuna cu omul, suspina acum si asteapta vremea cand isi va recapata dimensiunile si calitatea dintru inceput. Asadar, natura insasi se va elibera din robia coruptibilitatii, a stricaciunii, din robia a ceea ce ii confera alterarea.

(In privinta aceasta, poate ca e necesar sa va spun, intr-o foarte scurta paranteza, ca Sfantul Grigore de Nyssa are o teologumena- adica o parere teologica, fara ca ea sa fie dogma -: La inceput, Dumnezeu a creat universul transparent si imponderabil; prin pacatul primilor oameni, acest univers a devenit opac si greoi, grosolan; intru sfarsit, prin acel “cer nou si pamant nou”, odata cu restaurarea omului prin inviere, intregul univers, inclusiv pamantul, isi vor recapata transparenta si imponderabilitatea initiala).

Termenul e folosit si cu referire la om, la omul ca moralitate, de nasterea din nou a omului, de nasterea omului duhovnicesc, despre care ne vorbeste Sf. Apostol Petru in prima sa Epistola: oamenii nascuti din nou, nu din samanta coruptibila, stricacioasa, ci incoruptibila, care este cuvantul cel viu al lui Dumnezeu. A te naste din “Logos” este totuna cu a te naste din apa si din Duh, adica din acelasi Duh Sfant; prin aceasta treci intr-o stare de incoruptibilitate, daca, bineinteles, stii sa ti-o pastrezi.

Tot in sensul moral este folosit termenul in doua texte din Apocalipsa: desfranata cea mare, care a corupt pamantul prin coruptia ei (saudesfranareaei). Tot in Apocalipsa, autorul i se adreseaza lui Dumnezeu: “sa prapadesti” (adica sa nimicesti) pe cei ce prapadesc pamantul. Aici e vorba de o dubla dimensiune semantica a aceluiasi cuvant, in acelasi verset: in prima parte, verbul are sensul: a nimici, a distruge, a prapadi; in al doilea: a corupe, a strica, a altera, a abate de la linia normalitatii. Asadar: sa-i nimicesti pe cei ce corup (pe cei ce strica, pe cei ce altereaza moral) pamantul.

Un alt domeniu de folosire a cuvantului este omul ca adevar: ca adevar in singurul adevar care exista, acela al lui Dumnezeu. Sa ne amintim de Petre Tutea care spune ca acolo unde sunt doua adevaruri, de fapt nu exista nici unul si ca singurul adevar, deci si al omului, este adevarul sau in Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel, in Epistola a doua catre Corinteni, spune: “Ma tem ca nu cumva, precum sarpele a amagit-o pe Eva prin viclenia lui, tot asa si gandurile voastre sa se corupa (sa se strice, sa se abata) de la curatia si nevinovatia cea intru Hristos” (2 Co 11, 3). Asadar: “gandurile voastre”, care intru Iisus Hristos nu trebuie sa sufere alterare sau degradare, ci sa-si pastreze puritatea pe care le-o confera adevarul dumnezeiesc.

De asemenea, acelasi Pavel, scriindu-i lui Timotei, foloseste de doua ori acelasi cuvant in aceeasi expresie: oameni “corupti la minte” (sau, daca vreti, cu mintea corupta, cu mintea stalcita). In 1 Timotei 6,5: “oameni corupti la minte si lipsiti de adevar”, deci oamenii carora le lipseste adevarul si, prin aceasta, mintea lor este stricata; in 2 Timotei 2, 8: “oameni corupti (sau stricati) la minte, care stau impotriva adevarului”. Este vorba, deci, de doua categorii: unii care se gasesc in stare pasiva, lipsiti de adevar, pe care adevarul nu-i intereseaza sub nici o forma; altii, care se gasesc intr-o stare de impotrivire asupra adevarului lui Dumnezeu.

De asemenea, in Epistola sa catre Tit, tot Sfantul Pavel vorbeste despre “incoruptibilitate (sau curatie) in invatatura”, deci in deprinderea si predarea adevaratei invataturi a lui Dumnezeu.

Avand in fata aceste exemple, ne vom intreba: Care sunt dimensiunile spirituale ale coruptiei? Si cred ca incepem sa ne luminam. Vom aborda mai intai cate ceva din procesul de evanghelizare, si anume conditiile, principiile si criteriile ei.

As vrea sa va spun aici un lucru care este mai gingas. In definitiile pe care le gasesc in dictionare, atat pentru termenul latinesc cat si pentru cel grecesc, cuvantul “a corupe” este foarte aproape de cel “a seduce”; uneori sunt identice. In vechile texte clasice ale limbii latine (si ma gandesc la Cicero si la alti scriitori asemenea lui) exista pentru “a corupe” chiar termenul “corrumpere”. A corupe pe cineva cu bani este coruptia pe care o stim noi si impotriva careia ne propunem sa luptam. Dar la Suetoniu exista si expresia “corrumpere mulierem”: a seduce o femeie. Aici pot interveni nuantari pe care nu le vom ocoli. Coruptia clasica este aceea a functionarului care, in schimbul unei sume de bani sau a unui altfel de venit care i se ofera, accepta sa ocoleasca, sa intarzie, sa refuze sau sa accelereze executarea unei indatoriri de serviciu pentru care el este platit cu un salariu. Asadar, e vorba de o tranzactie. Seductia insa nu este o tranzactie, ci arta de a atrage in perspectiva unui scop nemarturisit.

Cand e vorba de evanghelizare, aceasta se poate face fie prin seductie, fie inlaturand seductia. Aici, practic, aproape ca nu intervine coruptia, ramanandu-ne doar sa facem deosebirea intre seductie si neseductie. Pentru aceasta e necesar sa va spun un lucru esential: Crestinismul propus de Iisus Hristos este departe de a reprezenta o seductie, adica o momeala. Cateva exemple: El spune: “Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie”. Ce poate fi seducator in aceasta oferta? Apostolilor le spune: “Iata, va trimit ca pe niste oi in mijlocul lupilor”. Ce poate fi atragator in aceasta oferta? “Si de toti veti fi urati din pricina numelui Meu”. Ce poate fi atragator in aceasta fagaduinta? Dragii mei, acesta este marele miracol al crestinismului: a castigat lumea fara sa ofere nimic atragator. “Cel ce-si iubeste pe tatal sau ori pe mama sa mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Ce poate fi seducator in avertismentul acesta? Si totusi, apostolii au acceptat sa se lepede de ei insisi, de putinul lor avut, de familiile lor, au primit sa-L urmeze pe Iisus, si toti, fara exceptie, sa moara de moarte martirica, asa cum de moarte martirica vor muri, rostind cu infrigurare numele lui Iisus, miile si zecile de mii de martiri de-a lungul secolelor crestine.

Pe langa aceasta, insa, exista si un alt tip de “evanghelizare”, care foloseste seductia, adica tot ce poate fi mai atragator. Se inscriu aici acele doctrine care ofera comoditatea gandirii. A fi crestin nu este deloc comod, pentru ca trebuie sa te deprinzi cu gandirea antinomica, adica sa admiti ca Dumnezeu este, in acelasi timp, Unul si Trei, ca este, in acelasi timp, transcendent si imanent, comunicabil si incomunicabil, perceptibil si imperceptibil, ca Iisus Hristos a fost, in acelasi timp, Dumnezeu si om, ca Maria a fost, in acelasi timp, mama si fecioara, ca Biserica este, in acelasi timp, institutie cereasca si institutie pamanteasca, ca imparatia lui Dumnezeu a venit si se afla in inimile noastre, dar, totusi va sa vina si o asteptam. Vedeti, acesta este un mod de gandire deloc comod. Mai simplu este sa fii ateu, pentru ca negi, sau mai simplu este sa fii liber-cugetator. Mai simplu este sa elimini fiinta treimica a lui Dumnezeu, s-o reduci la o monada (chiar daca este deschisa), e mai simplu s-o tagaduiesti pe Fecioara Maria, sa-i elimini pe ingeri si pe sfinti, sa elimini treptele desavarsirii, sa elimini asceza si contemplatia, spre a oferi un crestinism comod, dulceag, adus pe tava cu acadele, cu carti frumos colorate, cu excursii si burse in strainatate, cu tot felul de bunatati care le preced sau le insotesc.

As vrea sa va amintesc un fapt esential. Atunci cand Iisus ii trimite pe primii apostoli la propovaduire, le da porunca: “Sa nu aveti nici aur, nici argint, nici bani in cingatorile voastre, nici traista pe drum, nici doua haine”13. Cu alte cuvinte, sa nu aveti nimic in afara cuvantului prin care sa evanghelizati; singura voastra putere, dubla voastra putere de a evangheliza trebuie sa fie aceea a cuvantului si a exemplului personal. In afara acestora, nici un alt mijloc! Deoarece s-ar putea ca tu, cel ce propovaduiesti, sa fii tentat sa scoti un banut sau sa-i oferi cea de-a doua haina sau orice fel de bun material pe care l-ai avea asupra-ti, in sprijinul propovaduirii tale.

Si acum, iubiti ascultatori, va invit sa percepeti singuri diferenta dintre acest mod de a trimite pe cineva la evanghelizare si acela practicat in zilele noastre de asa-zisii evanghelizatori, cei ce mai inainte promit sau ofera bunuri materiale si dupa aceea (sau, uneori, in paralel) induc si cuvantul invataturii care, oricum, e stramb). Care sunt adevaratii apostoli trimisi de Iisus Hristos? aceia care conving prin adevar, sau aceia care conving prin coruptie? Iata, deci, una din fortele spirituale ale coruptiei.

In Sfanta Scriptura, doua mi se par momentele cruciale in care putem vorbi de coruptie, prin cele doua tentative ale diavolului de a corupe: ispitirea Evei si ispitirea lui Iisus. De pe acum e bine sa vedem o stransa legatura, o paralela, intre acestea doua.

In ispitirea Evei, diavolul apare deghizat sub forma sarpelui. E cunoscuta arta diavolului de a se travesti. Poate ca, fiind vorba de o femeie, el apare deghizat sub forma sarpelui. Or, sarpele, se stie, este un animal fascinant. Mie, personal, imi inspira oroare (poate pentru ca in copilarie am citit prea multe povesti cu balauri), dar am cunoscut in tari straine, si in special in Statele Unite, copii care le cer parintilor, cu tot dinadinsul, sa le aduca in casa, drept tovaras dejoaca, un sarpe. E un animal fascinantprin onctuozitatea lui, prin solzii lui, prin sclipirile lui, prin apele cu care se infasoara, prin ochii lui, care sunt teribil de sticlosi si adanci. (Se stie: cand sarpele vrea sa inghita o pasaruica, el incearca sa-i atraga mai intai ochii; in clipa in care pasarea s-a intalnit cu ochii lui, ea nu mai poate scapa; ochii magnetici o atrag cu atata putere incat victima se duce singura, si aproape fericita, in gura lui). Nu e de mirare, deci, ca diavolul i s-a propus Evei sub chipul fascinant al sarpelui.

Pentru a o seduce, diavolul foloseste cuvintele lui Dumnezeu, dar nu in mod brutal, cum vom vedea ca va face mai tarziu, ci cu arta. Ii spune Evei: “Dumnezeu, a zis el oare: Sa nu mancati roade din tot pomul care este in rai?…” si lasa puncte de suspensie. Ar fi putut sa duca fraza pana la capat; dar nu, o lasa neispravita, pentru ca femeia sa o preia si s-o duca mai departe. Ceea ce si face: “Noi putem manca din roada pomilor raiului, dar din roada pomului care este in mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: Din el sa nu mancati si nici sa va atingeti de el, ca sa nu muriti”.

Cand Dumnezeu daduse aceasta porunca, Eva nu era de fata, pentru ca ea inca nu fusese creata. Era numai Adam. Ea o cunostea nu direct de la Dumnezeu, ci prin intermediul lui Adam. Asadar, ar fi putut sa spuna: Nu stiu, n-am auzit, sau n-am inteles bine de la barbatul meu… Aici intervine viclenia sarpelui: o obliga sa preia fraza, sa o reproduca, pentru ca ea niciodata sa nu se poata dezvinovati prin aceea ca nu a stiut sau nu a inteles; asadar sa devina responsabila. -Nu veti muri, insinueaza sarpele, ci veti fi ca niste Dumnezei. Ei bine, ce poate fi mai tentant, ce poate fi mai seducator decat oferta indumnezeirii? Tentatia reuseste, omul cade, prabusirea se produce. De ce? Pentru faptul ca seductia strecoara indoiala in adevarul spuselor lui Dumnezeu: El a spus asa; Dar daca e altfel?…

A doua ispitire, aceea a lui Iisus, se petrece in pustiul Qarantaniei, inainte ca El sa-si fi inceput propovaduirea, la scurta vreme dupa Botez. Iisus se pregateste prin post si rugaciune, nu mananca nimic timp de patruzeci de zile si patruzeci de nopti. In cele din urma, flamanzeste. Si iata ca i se arata diavolul; de data aceasta, nedeghizat.

Diavolul ii face lui Iisus o oferta directa, brutala; am zice ca, intr-un fel, dupa trecerea a mii de ani, diavolul devine mai prost; oricum, el procedeaza cu mai putina arta decat o facuse ispitind femeia.

Stiind ca Omul-Iisus, avand trup si supus fiind slabiciunilor noastre, este flamand dupa atata post, ii spune: “Zi ca pietrele acestea sa se faca paini!” La care Iisus ii raspunde: “Scris este: Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu”.

Al doilea moment al ispitirii: il duce pe aripa templului si il invita sa se arunce jos. Aici, diavolul, asa cum o facuse si cu Eva, citeaza din cuvantul lui Dumnezeu, si anume din Sfanta Scriptura: “Arunca-Te jos, caci scris este (in cartea Psalmilor): “ingerilor Sai le va porunci pentru tine si te vor ridica pe maini, ca nu cumva piciorul tau sa ti-1 izbesti de piatra”. La care Iisus ii raspunde tot printr-un citat (de unde se vede ca nu numai Iisus cunostea Scriptura, ci si diavolul): Dar mai este scris: Sa nu-L ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau”.

(Aici as vrea sa fac o paranteza, pentru cei care eventual nu stiti ca termenul “ispita” nu are sensul pe care noi i-1 atribuim de obicei si care ridica enorme semne de intrebare asupra Rugaciunii Domnesti: “Si nu ne duce pe noi in ispita!” Cum, adica, daca ispita este pacat, Dumnezeu ne duce pe noi in el?… Nu, ispita nu este pacat; ispita este o incercare. Ea este examenul pe care poti sa-1 treci sau sa nu-1 treci. Daca reusesti, nu intri in pacat; daca nu reusesti, cazi in pacat. Asa incat noi il rugam pe Dumnezeu sa nu ne puna la incercare, daca se poate, sa evite circumstanta de a fi incercati, pentru ca nu cumva, slabi fiind, sa cadem. Este ceea ce Iisus insusi, in virtutea omenitatii, ii va cere Parintelui ceresc in gradina Ghetsimani: “Daca se poate, Parinte, treaca pe-alaturi de Mine paharul acesta. Dar nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu”. E un moment de sovaiala; indata insa el e depasit si vointa lui Iisus se acorda cu ceea a Tatalui. Tot astfel si cu rugaciunea “Tatal nostru”: daca se poate, Parinte, nu ne pune in imprejurarea de a fi incercati, fiindca s-ar putea ca incercarea aceasta sa fie mai puternica decat propriile noastre puteri; dar daca Tu vrei, atunci va trebui s-o acceptam. inchid paranteza.) Asadar diavolul ii cere lui Iisus sa-L puna la incercare pe Parintele Sau, o ispita pe care Iisus o respinge.

Al treilea moment: il duce diavolul pe un varf de munte, ii arata toate bogatiile lumii si ii spune “Pe acestea toate ti le voi da tie daca vei cadea inaintea mea si mi te vei inchina”. La care Iisus, de data aceasta mai rezolut, ii da o porunca, asemenea lui Dumnezeu: “Mergi inapoia Mea, satano, ca scris este: Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si numai Lui sa-I slujesti-!”

Acestea sunt cele trei momente ale ispitirii lui Iisus.

Acum, in locul oricarei exegeze de circumstanta, as vrea sa va pun in fata pagina extraordinara pe care a scris-o Dostoievski in celebrul sau roman Fratii Karamazov, si anume legenda Marelui Inchizitor. Dostoievski plaseaza actiunea in secolul 15, in Spania, tara in care a functionat inchizitia, si anume a doua zi dupa ce marele inchizitor arsese pe rug o suta de eretici ad majorem gloriam Dei.

Pe una din strazile orasului Sevilla apare din multime un barbat in care nu este greu de recunoscut insusi Iisus, revenit astfel pe pamant, printre oameni. La un moment dat, marele inchizitor se gaseste fata in fata cu Iisus. Si de aici incepe etraordinara viziune a acestui mare scriitor ortodox care a fost Dostoievski. Inchizitorul ii spune: De ce-ai venit? Ca sa-mi aduci aminte ca ai respins tot ceea ce Ti s-a oferit si ca rau ai facut? Ti s-a spus, atunci, in pustie: Prefa aceste pietre in paini! Nu pentru Tine s-a spus, ci pentru intreaga omenire; pentru ca Tu, facandu-te om, intruchipai intreaga omenire si intreaga ei istorie. Era vorba nu de painile cu care sa Te saturi Tu; pentru aceasta nu era nevoie sa transformi in paine o multime de pietre, ci una singura, spre a-Ti potoli foamea. Nu, era vorba de painea pe care Tu erai invitat sa le-o dai multimilor, pentru ca ele sa se sature. N-ai facut-o. Ai plecat dintre noi fara sa raspunzi acestei poftiri, si nici celor doua care au urmat. Si pentru ca n-ai raspuns

Tu, am raspuns noi, cei care ti-am luat locul, si le-am oferit multimilor paine. Oferindu-le paine, i-am lipsit de libertate. Tu nu le-ai dat oamenilor paine, pentru a le salva libertatea. Dar trebuie sa stii ca omul nu are ce face cu libertatea, mai ales atunci cand o are si nu stie cum s-o foloseasca. Prima grija a oamenilor, atunci cand sunt liberi, e aceea de a-si gasi un stapan caruia sa i se supuna. Oamenii nu pot trai liberi, pentru ca nu sunt deprinsi cu liberatea si pentru ca, atunci cand au libertatea, nu stiu sa-si imparta painea intre ei…

(Onorata asistenta, vad in sala pe cativa dintre colegii mei din inchisoare; acestia stiu ca noi, in general, evitam sa vorbim despre exeperientele dure prin care am trecut, pentru ca nu cumva sa para ca ne laudam cu ele sau ca am vrea sa pozam in eroi. Eu, personal, nu o fac decat atunci cand trebuie sa demonstrez ceva; aici as face o paranteza pentru ca sa va spun ca, in acest context, se poate vorbi de situatiile-limita ale omului, ale omenirii.

In anii ’60 ma gaseam in inchisoarea Aiud, in sectia a cincea, unde erau camere mai mari. Noi, cei mai multi, eram bolnavi, suferinzi; ne gaseam cam douazeci in aceeasi camera, cu paruri suprapuse. Ratia de paine era de 100 de grame pe zi. La o anumita ora, gardianul vara pe vizeta doua paini rotunde, de cate un kilogram, care veneau deja stantate, adica deja impartite in cate zece felii. Coaja de paine nu era taiata, pentru ca feliile sa se poata tine intre ele.

Era o regula a noastra, sa avem in fiecare zi un coleg de serviciu. In camera exista o bancheta si scotea de undeva, din ascuns, de sub saltea, o fosta potcoava de bocanc, care, prin indelungata frecare de ciment, devenise cutitas. Se stie ca orice obiecte ascutite erau interzise. Ce facea colegul?: intre doua felii de paine umbla cu acest cutitas ca sa taie si coaja de dedesubt, care le tinea impreunate, si sa desprinda astfel feliile, sa le individualizeze. Dupa aceea le insira pe toate de-a lungul bancii si ne invita pe noi, colegii, sa venim, in ordine alfabetica, cu urmatoarea regula: fiecare se uita la cele douazeci de felii si-si alege pe cea care crede el ca e mai mare. Ei, va inchipuiti, o suta de grame, cat poate fi diferenta! Si, totusi, ochiul spune ca nu pot fi toate perfect egale, pentru ca nici stanta aceea nu era foarte egala, pentru ca si painea insasi era mai crescuta, mai putin crescuta, mai coapta, mai putin coapta, coaja mai groasa, mai subtire, si asa mai departe. Asadar, ochiul spune ca aceasta felie este mai mare. Si o ia. Vine urmatorul; din cele nouasprezece o alege pe cea mai mare; urmatorul, din cele optsprezece, si asa mai departe; se presupune ca ultimul trebuie sa se multumeasca cu cea mai mica, iar cel de serviciu avea dreptul sa stranga faramiturile si sa le manance; acesta era un mare privilegiu. A doua zi, urmatorul, si asa, prin rotatie, la douazeci de zile fiecaruia ii venea dreptul la felia socotita cea mai mare si la felia ramasa cea mai mica.

Am fost martor si partas la acest ritual pana cand, intr-o zi le-am spus: “Fratilor, si asa oamenii acestia ne-au privat de libertate si cauta sa ne animalizcze. Mie mi se pare ca prin acest procedeu noi insine contribuim la propria noastra animalizare, adica la egoism: a lua felia cea mai mare in detrimentul urmatorului, care o ia pe cea mai mica. Propun sa inversam situatia. Primul sa ia felia pe care ochiul sau ii spune ca e cea mai mica, si tot asa, prin rotatie, ultimului revenindu-i privilegiul de a lua felia cea mai mare. In felul acesta nu se schimba nimic, pentru ca la douazeci de zile vor fi aceleasi situatii, numai ca inversam, spre a face un exercitiu spiritual, un exercitiu moral.”

Propunerea mea a fost acceptata cu foarte multa bucurie. S-a procedat asa vreme de o saptamana. Trebuie sa mentionez ca aproape toti eram intelectuali. Dupa acest timp au venit cativa la mine si mi-au spus: “Parinte, hai sa renuntam! Asemenea Apostolului Pavel, care si-a recunoscut slabiciunea spunand: “Nu fac binele pe care-l vreau, ci raul pe care nu-l vreau, pe acela il savarsesc” (Rm 7,19), si eu ma surprind ca, atunci cand intind mana sa iau felia cea mai mica, ochiul ma trimite la cea mai mare; in felul acesta mi se pare ca ma insel pe mine insumi, il insel pe Dumnezeu in numele Caruia ai vorbit dumneata, si ii insel pe camarazii mei”. Si am zis: “Bine! Revenim.” Dar toata viata voi tine minte situatia-limita in care impartirea unei felii de paine devine o problema de viata sau de moarte. inchid paranteza.)

Diavolul, se pare, stia ce spune (in speta, inchizitorul, pentru ca acesta vorbea in numele diavolului), stia ce spune afirmand ca oamenii in stare de libertate nu stiu sa-si imparta painea si ca au nevoie de un stapan, de acela care le-a rapit libertatea si care sa le-o imparta. Rapindu-le libertatea si dominandu-le instinctele, va fi usor sa le domine si cugetele; in felul acesta, omul va fi si va continua sa ramana o faptura subjugata.

Referindu-se la al doilea moment al ispitirii, marele inchizitor spune: “Rau ai facut ca ai respins minunea; sa stii ca trei sunt elementele prin care a vrut el, diavolul, sa lucreze si pe care Tu le-ai refuzat: painea, careia i se asociaza libertatea sau lipsa de libertate; miracolul sau minunea; si autoritatea”. Marele inchizitor ii spune: Sa stii ca omul e dispus sa creada nu atat in Dumnezeu, cat in minunile pe care le face, sau pe care omul le asteapta de la El. Un Dumnezeu care nu face minuni, pentru om, aproape ca nu e Dumnezeu.

Referindu-se la al treilea moment, cel in care lui Iisus I s-au oferit imparatiile lumii, cu toate bogatiile ei, inchizitorul reproseaza: “De fapt, ai respins supremul principiu al acestei lumi: autoritatea. Bogatia iti confera putere, iar puterea iti confera autoritate. Noi am luat autoritatea pe care Tu ai refuzat-o, ne-am intarit-o, si prin ea stapanim omenirea. Rau ai facut ca ai venit. De ce-ai venit? Sa ne tulburi? Du-te in lumea Ta, si altadata sa nu mai vii! Pentru ca, daca nu pleci, maine te voi urca pe rug si vei vedea ca acestia care acum iti aclama numele vor fi primii care sa ia vreascuri uscate pe care le vor aprinde si cu care vor intretine focul. Du-te si ispaseste acum ceea ce ai respins atunci; lumea aceasta nu e facuta pentru Tine, ci pentru noi. Si acum, am sa-ti spun un secret, ultimul si marele secret: Noi suntem de partea “lui”, nu de partea Ta, cel care ai respins intreita oferta!…” Iisus tace tot timpul; in cele din urma il saruta pe marele inchizitor si pleaca. Aceasta splendida pagina este istorisita de Ivan Karamazov intr-o convorbire cu fratele sau Aliosa, la sfarsitul careia acesta, vazand pervertirea – coruptia – interioara de care insusi fratele sau fusese cuprins, imita gestul lui Iisus si isi saruta fratele pe gura, prefigurandu-i, intr-un fel, destinul tragic.

Iubitii mei, Dostoievski plaseaza actiunea in secolul 15, in Spania. Dostoievski insa a fost un vizionar. Aliosa ii reproseaza lui Ivan ca o pune pe seama catolicismului, si anume pe seama a ceea ce catolicismul a avut mai rau in el, inchizitia. Dar eu cred ca Dostoievski a mers mai departe, adica mai aproape, prefigurand comunismul. Ce oare a facut comunismul decat sa preia oferta facuta de diavol si sa o treaca pe seama lui, sa confiste painea pe seama statului si, prin aceata, sa-i rapeasca omului libertatea? Pe de alta parte, i-a oferit omului “miracolul” transformarii prin socialism: electricitatea, agricultura, belsugul, “raiul pe pamant” (si aici Mircea Eliade are dreptate cand spune ca comunismul face parte din marile mituri; orice sistem politic din lumea aceasta nu se pretinde perfect, in afara de comunism, care se credea perfect, ca el adica reprezinta treapta ultima in evolutia politica a omenirii). Pe de alta parte, acumularea de averi iti confera putere, iar puterea iti confera autoritatea. Ce a insemnat autoritatea comunismului, o stim cu totii pe propria noastra piele. Dar n-as vrea sa raman aici. Am meditat mai adanc, gandindu-ma la vremurile noastre, daca nu cumva procesul se prelungeste, daca nu cumva viziunea dostoievskiana a mers dincolo de comunism. Dumnezeu ne-a ajutat si am scapat de povara comunismului, prin jertfele din Decembrie ’89, intrand intr-o alta era. Iata insa ca avem o alta perspectiva: daca ne-am confruntat cu Rasaritul bolsevic, de data aceasta ne indreptam cu fata catre Occidentul european (care se autodefineste drept Europa insasi si ne invita sa intram in ea, ca si cum noi n-am fi fost niciodata europeni!). Or, pentru noi, Europa este sinteza gandirii elene, a spiritualitatii crestine si a civilizatiei romane. Este singura Europa pe care o recunoastem, dar si singura Europa care ni se refuza. Ni se propune, in schimb, o Europa construita eminamente pe economie si politica; nici cea mai mica adiere de cultura, ca de religie nici nu mai vorbim.

Ce ni se propune?: Economicul – painea. De aici, un atentat la libertate, prin pretentiile aberante care ni se pun in fata pentru a fi “acceptati” in aceasta Europa: homosexualitate, viciu, avort, desfrau, sexualitate, pornografie, adica tot ceea ce poate fi mai rau in viata unei societati, niste rele pe care noi, ca popor, in frunte cu Biserica si, din fericire, in frunte cu tineretul nostru crestin ortodox, le respingem cu toata fermitatea; pentru ca nu vrem ca, cu pretul “intrarii” noastre in Europa, sa ne pierdem sanatatea noastra morala si, prin aceasta, identitatea nationala.

In al doilea rand: miracolul! Nici vorba de vreun miracol in numele lui Dumnezeu, asa cum incerca, cel putin, marele inchizitor. Nu, ci miracolul zborului cosmic, al calculatorului, al ingineriei genetice; un miracol perpetuu, pe care, fascinati, va trebui sa-l acceptam in locul minunilor lui Dumnezeu.

Si, in al treilea rand, tot prin economic: puterea; si, prin putere, autoritatea: aceea a asa-ziselor “Mari Puteri”, indrituite sa hotarasca pentru popoarele mici. E de trebuinta, insa o precizare: Pronuntandu-ne impotriva unor racile ale Occidentului nu inseamna catusi de putin ca am fi anti-occidentali, dupa cum rezervele unui catolic fata de inchizitie nu fac din el un anti-catolic… Dar sa mergem mai departe. Verbul “a corupe”, in acceptia termenului grecesc, inseamna a altera nu numai prin descompunere, ci si prin amestec. Toate formele de sincretism religios care ni se propun astazi, incepand cu New Age si terminand cu tot felul de combinatii intre diferite secte neoprotestante care alcatuiesc federatii evanghelice si evanghelizatoare si care cauta sa ne ameteasca prin oferte comode, deseori seducatoare, toate acestea sunt forme si manifestari ale coruptiei spirituale. Cu toate aceste, ni se recomanda – ni se impune – sa fim toleranti. Ca noi, romanii, prin fire suntem toleranti, o stie toata lumea. Eu insa as pune o intrebare: Daca pentru formele de coruptie prevazute de Codul Penal nu se recomanda toleranta, de ce ni se impune ea cand e vorba de formele coruptiei spirituale?… Pentru acestea din urma nu vrem un cod penal, dar putem apela la un cod moral: Daca cineva isi revendica libertatea si dreptul de a agresa, e normal ca agresatul sa aiba libertatea si dreptul de a se apara. Ei bine, aceasta libertate si acest drept nu inseamna intoleranta. in fata abuzului, toleranta inceteaza. Unii spun ca aceasta s-ar numi fundamentalism; e un termen care nu are ce cauta in profilul Bisericii Ortodoxe si al poporului roman. Dar daca, de dragul demonstratiei, l-am adopta, ne vom aminti ca Domnul Hristos insusi a fost primul mare fundamentalist: “inapoia Mea, Satano!”>>

 

Bartolomeu Anania

(Conferinta rostita la 13 februarie 1997 la “Casa Studentilor” din Bucuresti, la invitatia ASCOR)

http://www.crestinortodox.ro/