Aşteptând eternitatea…
Asteptând eternitatea…
O zi de vară, caniculară. Pornisem de dimineaţă pe Valea Jiului, la îndemnul unui prieten de a-mi regăsi “bunicul copilăriei mele”, părintele Adrian Fageţeanu, izolat lângă Sfânta Mânăstire Lainici, la schitul “Locuri rele”.
Jiul curgea liniştit, boarea dimineţii îmi aducea amintiri bucovinene legate de pribegie, de acea lacrimă ce se prelinge pe obrazul tuturor celor dezrădăcinaţi. Eram emoţionată de această întâlnire, aveam o teamă ce mă înfrigura, că poate ajungând “acolo” – nu-l voi mai regăsi. Răsuflasem uşurată în momentul în care un copil cobora pe scările de lemn frecate de vreme, şi c-un zâmbet angelic, mi-a confirmat că părintele Adrian traieşte.
Nu am avut răbdare să mai facem înca 5 kilometrii pe jos, deşi se cuvenea. Am mers pe un drum forestier până la schit. Era dimineaţa, ora la care rugăciunea te mângâia la fiecare freămăt de frunză. N-am avut răbdare să-mi aştept soţul. Am fugit prin iarba udă spre prima căsuţă modestă din incinta schitului. Mă desculţasem să simt roua dimineţii binecuvântată şi să admir peisajul mioritic, care iarăşi mă ducea în gând spre Bucovina. Am fost îndrumată de un călugăr tânăr spre casa părintelui Adrian. O casă aşa cum sunt cele din satele bucovinene. Am urcat scările cu inima tremurândă şi auzind voci înălţătoare, am intrat şi am îngenunchiat împietrită de imaginea preotului modest şi cucernic ce îngenunchiat îşi făcea rugăciunea. Părintele care oficia slujba dimineţii, un tânăr călugăr bucovinean care-l îngrijeşte pe bunul ieromonah, m-a privit pentru o clipă, şi cu aceeaşi evlavie şi-a continuat rugăciunea. Părintele nu-şi ridica ochii. Îngenunchiat, cu inima spre Dumnezeu, cu inima spre iubirea faţă de omenire, îşi lasă cuvântul în rugăciune din tot sufletul. Pentru moment, vocea sa m-a cutremurat, mă facuse să mă simt aproape de cer, aproape de Dumnezeu.
Ochii sai nu mai sunt ca altădată. Aceeaşi sclipire, acelaşi albastru, acceaşi agerime, dar vede mai mult cu sufletul. L-a început nu mă recunoscuse. Am început să-i povestesc de vremuri trecute când corespondam, când îl vizitam pe la mănăstirile unde era obligat să mearga. Evita să-mi pomenească de ceea ce eu atunci sesizasem. Mutat de la o mănăstire la alta, citirea corespondenţei şi altele…
I-am vorbit despre “Rugul aprins”, de poziţia intelectualilor pentru cei care încă mai suferă. Ocolea subiectul – discret, se îmbufnase când i-am spus ca este considerat unul dintre “înţelepţii părinţi” şi “apostol” al bucureştenilor. Mândria nu i se potriveşte. Chiar daca a construit doua mănăstiri, nu vorbeşte prea mult. Legătura sa cu Dumnezeu este ceea ce îl interesează. În profunzime se simte neputincios ca nu poate lupta pentru biserica ortodoxa, împotriva celor care vor destrămarea ei. Nu are altceva de făcut decât să se roage. În momentul în care i-am vorbit de intelectualii din toată lumea, care pledează pentru integritatea bisericii noastre a tresărit uşor şi-a făcut semnul crucii.
Am vorbit despre dulcea Bucovină. O temă caldă şi dragă bunului meu bunic. Ţara Fagilor cu lanuri de in înflorit, cu scoarţe frumoase, cu mirosuri de fructe şi flori de câmp, cu oameni inimosi. Acolo, în odaia sa, m-am simţit acasă. Acasă în Bucovina. Simplitate, aer proaspăt, spiritualitate. Pentru el copiii înseamna foarte mult. Ţine la unitatea familiei, la ceea ce Duhul Sfânt ne dăruieşte. Şugubăţ din fire ne-a vorbit în pilde, aşteapta să se alăture celorlalţi şapte fraţi ce stau la umbra brazilor în curtea bisericii. Am învăţat că apropierea curată de Dumnezeu, ocolirea păcatelor ne face sănatoşi şi eterni. Ne-a mărturist îngrijorat de numărul scăzut al ortodocşilor, de practica unora de a-i convinge pe alţii să treacă la alte religii, nemulţumit pentru cei care consideră că în România sunt “prea multe ciori negre” adică călugări. De ce-i deranjează pe unii faptul că noi avem multe mănăstiri? I-am simţit amărăciunea când ne-a vorbit despre “popi” şi “preoţi”
“Pe vremuri, oamenii aveau cruce de lemn si inima de aur. Acum, au cruce de aur si inima de lemn”. L-am simtit trist o clipa. Rascolisem prea mult si poate nu a fost intelept. Ne-a povestit despre anii studentiei, despre detentie, despre puterea credintei in cele mai cumplite momente. Trecuse pe langa moarte de sapte ori, in inchisoare el a fost cel mai batut, dar credinta si crucea sa de lemn l-au salvat. Dar, fiind “bunicul” meu, dintotdeauna deoarece pe ceilalti nu i-am cunoscut niciodata, am primit la plecare o binecuvantare.
Ar fi dorit sa-mi daruiasca ceva, asa cum se obisnuieste in Bucovina.S-a uitat lung la mine si zambindu-mi duios, mi-a spus ca singurul sau dar este rugaciunea sa pentru mine si familia mea. Un dar minunat pe care il pretuiesc. M-am despartit cu greu de acea parte mirifica de lume. Imi lasasem bunicul trist si abatut. Trist pentru o lume neascultatoare, abatut pentru ceea ce se intampla inlauntrul nostru. Am ajuns acasa obosita, ravasita si totusi alta. Primisem o lectie de viata, o lectie de istorie, o bucata de pace.
Eram fericita, imi vazusem bunicul ! Da, la plecare intrebandu-l ce sa-i aduc cand ma voi intoarce, simplu, mi-a raspuns: O BUCATA DE PACE!
Sf.Mănăstire Lainici, 2006
Mariana Gurza
