Identitate şi valoare
Identitate şi valoare
Parcă nu aş mai vrea să tac. Nu aş dori să rămân doar un biet spectator într-un teatru românesc, în care actorii şi regizorii caută gâlceava zilei de maine.
Poate suntem puţini, poate nici nu ştiu alţii ce mulţi suntem, noi spectatorii nedefiniţi într-un univers tainic al tărâmului dacic.
Am decis să ies pentru o clipă din carapacea mea fragilă, bătută de valurile vremii, şi a spune răspicat; îmi doresc o Românie frumoasă şi curată!
Nimic nou pentru o fiică de bucovineni născuţi în România, deşi cerificatele mâzgălite de iţele istoriei indica locul de naştere URSS. Poate ar trebui să mă tem, de cei care încă suspicioşi, intră în miezul fiecărui cuvânt fără a pricepe însă sensul.
Am învăţat să gândesc ca un om liber, să mă mişc liber într-o societate în care libertatea a fost de cele mai multe ori prost înţeleasă.
Gândind liber, mişcându-ne liberi, în numele Celui care ne-a creat, nu avem de ce sa ne temem decât de proprile noastre neputinţe.
Noi, românii, am păstrat ceva sfios în fiinţa noastră. Ne obişnuim repede cu fiecare “schimbare de climă”, deşi uneori, poate fi păguboasă. Oare avem dreptul la opinie acum? Din punctul meu de vedere , da, din al altora tot ceea ce este “bine clădit” , irită. De ce? Pentru că încă se mai crede în naivitatea celui ce-şi iubeşte neamul. Este mult mai simplu să “pălmuieşti” decât să mângâi, în special când istoria ţi-a dat de furcă la orele de clasă.
De ce este nevoie mereu să plătim poliţe? Oare un blestem străbun? Ce s-a câştigat prin raportul “Tismăneanu”, raport plin de erori şi subiectivism? O divizare a celor din lumea intelectuală? Vom învăţa vreodată să identificăm valorile? Mereu să aşteptăm timpul să cearnă bobul de neghină?
Da, adevărul poate fi deranjant pentru mulţi.
Navigând prin pagini de istorie, am constatat cu stupoare cum embleme româneşti sunt terfelite făra nici un suport real. Nici veşnicia nu-i scapă pe unii de injurii şi neştiinţa…
M-aş bucura dacă s-ar face o disociere între “preoţi” şi “popi”, aşa cum de multe ori a explicat părintele Adrian Fageţeanu. Despre mişcarea “Rugul aprins”, se cunosc puţine şi nici nu se doreşte restabilirea adevărului. În biserici şi mănăstiri s-a dus o luptă adevarată împotriva comunismului. Mulţi au făcut confuzii şi nu au înţeles sensul acestei mişcări religioase. Pornind de la ultimul Mitropolit al Bucovinei şi pâna la cei care mai sunt în viaţă, drumul adevărului a rămas încă luminat de flacăra “rugului aprins”.
Dar oare la noi chiar a fost comunism? Care dintre marxişti ne avertiza să ne ferim de “burghzia proletară”? Întrebări la care se pot da răspunsuri fără patos şi fără încrâncenări. La noi întotdeauna a fost “altfel”, mereu împotriva curentului. Nici tu socialism, nici tu comunism, nici tu democraţie adevărată. Fiecare face ce vrea şi cum vrea. Am rămas tot băţoşi şi la prima atenţionare, o luăm la goană de frica seismului străin. Doar hazardul, ne ajută, cum afirma Dobrogeanu Gherea, şi pentru cei care au credinţa, în Cel de sus.
Şi se mai găseşte un “neica nimeni” citând un mare înţelept, să ne dea lecţii de morală, de etică. Halal ţară ce nu-şi respectă valorile!
Cu toate frământăriele mele cred în unitatea Neamului Românesc. Aşa cum afirma în 1936 unchiul meu Vasile Plăvan, “istoria se repetă”, voi putea în curând să merg să caut locurile de veci ale străbunilor…
Mariana Gurza
2008