Cu ţara în suflet…
“Dacă fiecare din noi va face tot ceea ce poate în binele Bisericii, patriei şi omenirii, nu va pieri cetatea noastră” (Mitropolit Veniamin Costache).
Cu ţara în suflet
Zilele trecute am ascultat, la un post de radio, părerilor unor români despre motivaţia şi dorinţa lor de a pleca din ţară.
Am fost bulversată de răspunsurile românilor, de dorinţa lor în număr cât mai mare, de a pleca pe meleaguri străine, pentru a trăi mai bine, pentru a se realiza.
Moderatorul insistând cu întrebările, nu a reuşit să-i determine să raspundă clar ce şi-ar lua cu ei, “ca amintire”, de “neam” şi de “loc”.
Oare să ne fie ruşine să spunem răspicat că suntem iubitori şi legaţi de glie? Sunt eu prea conservatoare şi nu înţeleg fenomenul globalizarii? Personal, m-aş simţi ca un copac smuls de pe plaiul meu mioritic, care ar muri pe alte tărâmuri, neavând seva şi rădăcinile de ani.
Nu înţeleg generaţia, care prin libertate, a renunţat la sentimental naţional. Este perimat să afirmi că-ţi iubeşti ţara cu bune şi rele? Poţi să fi indiferent la frumuseţile “Tainicei Românii”? Câţi dintre cei plecaţi sau care doresc să plece cunosc munţii, apele noastre, izvoarele şi ciripitul păsărelelor din lunci? Ce fac ei pentru a îndrepta răul sau pentru conservarea valorilor tradiţionale? Puterea unei naţii stă în fiecare individ. De noi depinde dacă vrem să schimbăm ceva. Ne este necesară “iubirea cea mare”!
Avem nevoie de o curăţenie interioară, de a judeca demn, în frică de Dumnezeu ce am făcut, ce trebuie schimbat, ce putem face pentru “a grădinari”, la noi “acasă” , pentru a ne întări
cetatea zilei de mâine.
Avem poate o responsabilitate. Să trezim conştiinţe, să insuflam aşa cum s-a făcut din veacuri, dragostea de ţară.
Da, îmi iubesc tara ! Un sentiment înalţător ! Îmi iubesc neamul ! Îmi sunt dragi munţii, apele, pădurile şi oamenii. Avem o ţară minunata şi refuzăm să o vedem dincolo de aparenţe.
Dumnezeu este Român. Aşa îl simt. Dumnezeu ne va ţine de mână, aşa cum a făcut-o de ani. Nu ne va lăsa să ne risipim istoria, tradiţia, credinţa noastră ortodoxă.
Încă avem sfinţi părinţi care lucrează pentru Biserica adevărată.
Dragostea Părintelui Justin Pârvu se exercită la nivelul unei ţări întregi şi chiar dincolo de hotare.
“Dragostea mea se exercită la nivelul unei parohii, dragostea părintelui Iustin se exercita la nivelul unei ţări întregi şi chiar şi dincolo de hotare, dacă mă gândesc la numărul imens de persoane din Vest care-l cunosc.” (Pr. Gheorghe Calciu)
Iata un fragment din “Dragoste prin fapte, patriotism fara lozinci”
“Dumnezeu a dăruit ţării, pe vremea persecuţiei comuniste, parinţi spirituali şi duhovnicii cei mai mari din istoria Bisericii noastre. Aceştia au menţinut credinţa în inimile românilor prin cuvântul lor tare. Atunci când ierarhia se plia şi când cuvântul ierarhilor era ambiguu, aceşti parinţi spirituali au ţinut sus inima românească în nădejdea că Dumnezeu ne ne-a părăsit. Cine ar putea înşira numele lor scris cu litere de foc în conştiinţă. Slăvit să fie Domnul Dumnezeu nostru că nu ne-a lăsat în mâinile vrăjmaşilor noştri ca să-şi râdă de noi şi să spună: bine, bine….Aceşti monahi crescuţi în închisori, batjocoriţi, umiliţi, dar niciodată frânţi, au învăţat acolo că adevărată dragoste de neam nu are nici o legatură cu noţiunea de naţionalism practicată de socialismul ştiinţific si nici dragostea de patrie nu are nimic de a face cu discursul patriotard de partid.
Acolo am înţeles şi am trăit această dragoste…ne-am iubit Biserica, patria şi neamul de care eram despărţiţi prin violenţă şi crimă, cu toate fibrele inimii noastre, aşa cum şi-au iubit evreii patria (dăruită târziu, nu aparută odată cu neamul în ea dintru început, ca la noi) şi am suspinat cu inima frântă văzând cum ticurile verbale erau preluate (fara nici o rezistenţă, măcar intelectuală) de unii reprezentanţi ai bisericii şi de o parte din elita ţării noastre. Acolo am învătat să ne iubim patria cu ardoarea şi cu nădejdea cu care evreii au facut-o în timpul robiei; acolo am învătat cât de sfânta este noţiunea de neam, cât de cristică este ea, şi nici un cuvânt de dispreţ, cum era pentru comunişti şi cum este astazi pentru masonii şi ereticii din Vest (şi de la noi) care ne batjocoresc sufletul şi iubirile cele mari”
Mariana Gurza , 2008
