George Anca: Secretul lui Adrian
George Anca
SECRETUL LUI ADRIAN
Adrian George Sahlean, Migălosul cronofag. Traducând din Eminescu
Mașina de scris, București, 2014
Parcă am auzit prima oară Luceafărul, i-a spus Sergiu Al-George în Delhi doamnei Urmila Rani Trikha, după ce audiase versiunea sa sanscrită Divygrahah. La fel i-am spus și eu lui Adrain Sahlean în Biblioteca Națională din București, pe 6 mai, după recitarea din versiuea sa The Legend of the Evening Star, la lansarea cărții sale Migălosul cronofag. Traducând din Eminescu. Caiete de atelier.
Când Dimitrie Cuclin mi-a dăruit volumul său de traduceri din Eminescu, mi-a luat întâi ochii prefața reginei Maria. Și traducerea lui Adrian a fost rostită de alteța sa Radu Duda, dar numele traducătorului nu e menționat în afiș, cum i s-a întâmplat lui Florian Popescu vs. Brenda Walker și mai tuturor traducătorilor români acoperiți de vorbitori nativi ai limbii țintă, fie și traducători de ocazie, contractuali.
Ce era circulat oficial – iată că Eminescu al lui Sahlean avea să facă figură de samizadat – se primea politicos. Margaret Chaterjee a consultat pe Pankhurst, Grimm, Hastie. Studenții indieni și chiar Urmila au petrecut intermediul Corneliu M. Popescu. Ca și, în București, profesorul Tiwari, după ce, totuși, fusese fascinat religios de rezonanța cosmică a mulsorii în Zburătorul lui Heliade. Să ne întoarcem însă din India în America traducerii sahleaniene.
Robert Bly, citind traducerea din Eminescu a lui Sahlean, a mărturisit o impresie de secol 19, ceea ce traducărorului i-a convenit, cu gandul la Poe, dar izbindu-se de americăneasca zicere – cine-l mai citește azi pe Poe? Cât că Bly a semnat o elegie versiune din Nichita, cu omisiunea lui Ivasiuc, dar câte recreații din clasici lumești.
Florence Hetzler privea în gol căutând un reper, și așa a dat de Brâncuși. Adrian Sahlean, de un revelion, aflat în divorț, asistând și la scandalul dintre soții-gazdă, fiindu-i și dor de acasă, s-a retras în altă cameră și a tradus, ca în transă, a se mântui, prima și ultima strofă din Luceafărul. Gheorghe Dinu, rămas fără revelion, trăsese la o locantă la șosea, unde cânta, pe versurile lui Baudelaire, o rusoaică.
Ani de zile și nopți a continuat traducătorul psihanalist, în pas cu americanizarea proprie, tentativa de eminescianizare a angloamericanei. Glossa i-a luat numai șase luni. Terapia se putea extinde începând din anii 90, încă în secolul 20. Am lansat și eu la Biblioteca Pedagogică Națională prima ediție din acel revelion luciferic, în prezența lui Victor Săhleanu, a Brendei Walker, a atașatului cultural american. Cred că am xeroxat exemplare și pentru Casele Coepului Didactic din județe, că doar nu numai din Lupta continuă de Ilie Ilașcu (exemplar smuls de la Ioan Alexandru, când să-l ducă, bulk, în America). Mai apoi la Sala Oglinzilor avea să-l lanseze Sorin Alexandrescu, cu o ediția apărută la Cartea românească. Piratizările au explodat mai ales virtual, contabilizate tentativ de migălosul cronofag. Adică traductofagie depistată divulgativ, americănește, legalist (ei, și?)
Om de spectacol, a recitat în New York sau la Institutul Smithsonian ca să fie întrebat, noi de ce nu știm asta – spectatorii erau plătitori de bilet. Așa și o puștoaică profesoară la o școală generală din București a intimat, la lansare, că elevii ei, necitind în original, au achiesat sau joined traducerea americană a cântărețului cu masterat anglistic pe capcanele traducerii și aprofundări de psihanaliză și antrenorat de tenis și predare de italiană și concerte ca-n tinerețe.
Înapoi la traducerea revelionară-revelație, „o muzică încă necunoscută în auzul american” (Terrence Montgomery – regizorul producției teatral-muzical-coregrafice „The Evening Star”, off Broadway, New York, 2005), „această muzică împlinită îl copleșește pe traducător. Ea copleșește apoi cititorii…” (Călin-Andrei Mihăilescu, „Haunting Hedonism of Sound”, Literary Research Review, 2000). Profesorul Ion Chițoran a povestit, la lansare, că a discutat traducerile lui Adrian cu vestitul Stoenescu, iar acesta a recomandat traducerea sonetelor lui Shakespeare, or so.
Migălosul cronofag este o structură spectaculară, pe cât de colorată pe atât de densă, traductologie mărturisitoare, nu fără delicată, defulantă răcoreală, unic, contagios șirag terapeutic de povestiri întru Eminescu-America și înapoi: Realitate și așteptări în traducerea lui Eminescu; Agonie și Extaz: Frământările traducătorului; Sonoritatea: Un element cheie; De ce este Eminescu cvasi necunoscut în lumea anglofonă? Despre analogie – Dinamica dintre identitate și echivalență; Luceafărul în traduceri paralele – A.G. Sahlean – C. M. Popescu – D. Cuclin – P. Grimm – L. Levițchi – McGregor-Hastie – B. Walker; Ce facem cu Eminescu? Reflecții de traducător.
„Traducătorii sunt ca muzicienii, iar traducerea originalului este ca interpretarea unei partituri. Într-o traducere intră mult mai mult decât competența lingvistică și, ca și în muzică, talentul inefabil al interpretării poate pune în valoare o compoziție sortită altfel unei aprecieri limitate la un spațiu cultural-lingvistic redus.” (p. 74) „” „” „” „” „”
Da, secretul lui Adrian este Eminescu.
