Cuvânt și iubire

Nu, nu este vorba de ’Partajul’ de la Yalta al lui Arthur Conte, este un gând cu trimitere la ţintă, un gând indus de spectacolul dezolant oferit de o dramă scăpată de sub control pe toboganul tragediei, o dramă care, dacă stau să mă gândesc mai bine, vizează absurdul.

Este o părere strict personală despre evenimentele care se desfăşoară galopant în sânul unei familii, evenimente care vizează doi oameni încă tineri, alături de doi copii, bărbaţi în devenire, doi oameni care se scaldă în apele întotdeauna tulburi, ale separării, ale divorţului. Mai mult, doi prieteni mari şi doi copii îndrăgiţi, aşa zişii  ’un fel de nepoţi’, cum singuri s-au aciuat în limbajul relaţiilor dintre noi.

Am amintit de un gând indus. Da, m-am pomenit răscolind amintiri, oprindu-mă în mijlocul unui spectacol darg mie, hulit la un moment dat, Cenaclul Flacăra. M-a atras, la timpul său, repertoriul, bogat în teme stringente,  în versuri, în muzică, în interpretare. Acolo am poposit ascultând o voce gingaşă, ca de copil, interpretând versurile lui Păunescu din Partajul. Acel cântec transmitea, cu o simplitate dezarmantă, sentimentul disperat al separărilor.

Voi încerca să citez din memorie câteva idei care străbat un mesaj de luat în seamă. ’…Urmează partajul juridic…Cum toate se-mpart pe din două/ Dă-mi noapte şi ia numai zi/ Dă-mi moartea şi tu ţine viaţa/ Partaj echitabil spre-a fi…Dar ultimul lucru din toate/ Pe mine te rog să mă iei…’ Frumos, dacă îl asculţi doar, zguduitor, dacă-l asociezi cu o poveste reală.

Când vrei să depeni o poveste în mod telegrafic, nu este uşor să te hotărăşti de unde să începi şi cât de mult să te implici. În fond, este vorba de o selecţie, prin care, poziţia ta de autor te face să crezi că poţi tăia în carne vie, că eşti singurul care hotărăşte, că cititorul este obligat să accepte ca un tot textul ciopârţit cu bună ştiinţă de tine, din motive evidente de logică scriitoricească, ca să nu-i spun economică.

Ce te faci însă dacă, volens-nolens, fiind o poveste reală, printre cititori s-or pomeni chiar persoanele care ţi-au furnizat, cu voie, sau fără voie, datele complete?! In faţa lor, mă refer la cei mari, oricum n-ai cum să ieşi cu mâinile curate. Şi cum ar putea fi altfel când zeci de ani ai fost prietenul necontestat al familiei şi, deodată, ca în orice divorţ, ai ajuns să fii partajat, ca orice obiect considerat ’strict necesar’ pentru fiecare din cei doi beligeranti. Deodată, nu mai popţi fi imparţial, nu mai poţi fi decât prietenul unuia şi duşmanul celuilalt. Absurd!

Dar şi absurdul acesta nu este totuşi unul absolut. Dacă pui la socoteală şi relaţia de prietenie cu cei doi prunci, cauţi fără să vrei un superlativ şi pentru absurdul absolut. Doi prunci minunaţi, încă de când umblau de-a buşilea, isteţi foc, frumoşi, prietenoşi, purtând în ei, împărţite frăţeşte, genele  preluate de la părinţi, nu oricum, ci pe alese: inteligenţă, memorie, profesionalism, ambiţie. Nu sunt vorbe de complezenţă. Dacă povestirea nu se va zgârci cu micile abateri din lumea întâmplărilor, s-ar putea ca la un moment dat să se transforme într-un rechizitoriu la adresa beligeranţilor. Şi atunci?!

Dacă Dumnezeu a inventat prietenia, atunci trebuia s-o înzestreze şi cu mijloacele necesare apărării. După cum se prezintă lucrurile pe pământ, acest lucru nu s-a întâmplat. Din păcate! Cum poţi da un sfat unuia din cei doi fără ca să fii ostracizat de celălalt? Şi apoi, dacă toată înverşunarea cu care intră în luptă cei doi s-ar îndrepta doar înspre câştigarea unor foşti prieteni pe post de aliaţi, căci de!, scopul scuză mijloacele, şi nu ar urmări, cu aceeaşi înverşunare, câştigarea bătăliei şi în tabăra pruncilor, totală, sau măcar în partaj, groaznic cuvânt!, ar mai fi cum ar fi. Orice se poate partaja dar nu şi copiii! Şi colac peste pupăză, dacă se mai ia în considerare şi aportul neprecupeţit al unor rude, ignorate în mare măsură, dar reactivate ex abrupto la declanşarea ostilităţilor, gata să ia parte activă la tărăboiul ’clanului’ respectând cu sfinţenie legile nescrise ale acestui cuvând oribil, atunci, atunci ce să mai spun?!

Povestea la care mă refer, dacă poveste i se poate spune, e drept, nu a erupt ca un vulcan. Starea de vulcan stins este ceva inevitabil în orice poveste de dragoste, în orice relaţie de cuplu. Dar cum ar fi să te pregăteşti sufleteşte pentru un astfel de start, când în faţa ta, inima, creierul, dorinţa, nu văd decât fete morgane, când pleopele raspund unor comenzi neştiute şi se închid aducând în prim plan ’orbul’ îndrăgostiţilor?! Fizicienii susţin legea atractiei dintre contraste. Păi legea asta guvernează, ca nicăieri poate, în  relaţiile dintre oameni, iar cazul eroilor mei este mai mult decât elocvent. A comenta la concret aşa ceva ar însemna să te arunci cu capul în prăpastie crezând că faci un bine altora arătându-le pericolul la care s-ar expune. Dar nici cu firea mea nu mi-e ruşine! Probabil că o voi face, totuşi!

In general se sustine că tocmai contrastele asigură echilibrul într-un cuplu. Se completează. Aşa o fi atunci când noţiunea de contrast nu vizează extremele. Dar ce te faci când polii opuşi sunt atât de depărtaţi încât nici o forţă nu-i poate apropia? Probabil că, un timp, gravitează în jurul planetei Dorinţă, se menţin la o distanţă oscilantă, se apropie, se depărtează, dar nu scapă de centrifugă şi nici de gravitaţie. E ceva care satisface, în majoritatea cazurilor, condiţia de cuplu. Nici sufocant de aproape, nici eliberator de departe. Rar se întâmplă, dar se întâmplă totuşi, ca forţa gravitaţiei exercitată de Dorinţă să crească brusc iar cei doi poli să se pomenească îmbrăţişaţi pe planetă. Mai des, această gravitaţie suferă o diminuare iar centrifuga îşi intră în drepturi şi-i catapultează în spaţiul liber, acolo unde memoria se pierde, dar mai grav, raţiunea cuplului, a familiei. Da, a familiei, căci despre ce fel de familie mai poate fi vorba când pruncii nu mai sunt luaţi în seamă decât, eventual, ca posibili aliaţi, ai unuia, sau ai altuia.

S-a întâmplat înainte de ceea ce obişnuim să numim revoluţie, cu vreo doi ani, când bătrânii sperau ca pe vremea când îi aşteptau pe americani, iar tinerii, încorsetaţi în constrângeri, începeau să se complacă în ceea ce după revoluţie s-a definit, şi nu rău, ca stare de lehamite.

Ea, o puştoaică bătăioasă, zgomotoasă în manifestări, hotărâtă să învingă insuccesul de la Timişoara, prin bunăvoinţa unui om de bine, o cunoştinţă a tatălui ei, a poposit în capitală şi s-a angajat laborant la o unitate cu laboratoare de analiză, la laboratorul de fizică. A dat examen la Chimie, la seral, la Politehnică, şi a reuşit. Inteligentă, bine pregătită din liceu, cu o memorie excelentă, inventivă, ordonată, foarte muncitoare, a refuzat propunerea omului de bine de a trece la laboratorul de chimie pe care-l conduceam. Motivul? Auzise că-s un căpcăun! Până la urmă, urmând calea raţiunii, studentă la chimie, a ’acceptat’ transferul, mai ales că, la fizică reuşise, prin prea multă iniţiativă, să tulbure apele liniştite ale lui ’far-niente’ care, după vasta-i experienţă, domnea acolo.

Am cunoscut şi eu beneficiile acelei iniţiative, dar căpcăun fiind, am estompat elanul ei nestăvilit, am reuşit, oarecum, să-i reduc decibelii din voce şi, în final, să beneficiez de munca unei laborante conştiincioase, gata să tragă tare la nevoie, sau să solicite includerea în orice activitate de laborator legată de dezvoltare, de metode noi.

A terminat cu brio facultatea, s-a încadrat inginer, s-a apucat să facă ordine solicitându-mi răbdarea la maximum, s-a luat la harţă cu fostele colege de pe noua poziţie de conducător de colectiv, şi-a recăpătat decibelii temperaţi de mine, ce mai!, mi-a cam pus colectivul în cap. Una peste alta, a reuşit în tot ce şi-a propus.

Anii au zburat, eu am început să am ceva probleme cu civilii, sătul de prezenţa unui exemplar tipic de informator, soţie de ofiţer de securitate, una Anca şi nu mai ştiu cum, scleroza probabil, am început să visez la plecare. Anca, visa şi ea să-mi ia locul. Sărmana, era ceva care pe vremea mea, în gura profesorilor de liceu, suna: tufă de Veneţia! Nu puteam forţa plecarea neavând realizată, încă, vârsta pensionării. Ameninţări cu retragerea accesului la uzină, anularea paşaportului, şi toate aceste încurajări pentru cazul când nu-mi convingeam fiica să divorţeze de aşa zisul disident. Omul îşi depusese cu ani în urmă o cerere de plecare definitivă în Germania. N-a plecat nicăieri iar eu trebuia să plătesc un gest, pentru acele vremuri, iresponsabil. Uzina era in capul meu şi nu mai aveam nevoie să fiu prezent ca să ştiu că mergea prost. De paşaport nu mai beneficiam nici aşa, mulţumită foştilor mei colegi de la cercetare. Ce vremuri!

Aşa am ajuns în ’87, cu realizări, cu necazuri, cu decibeli vocali, cu supărări şi împăcări. Zvăpăiata mai avea un obicei care mă intriga. În mers, cu privirea aruncată peste umăr, urmărea efectul stârnit de mişcările provocatoare ale fundului. Am atenţionat-o, în mod delicat, cât de delicat puteam eu s-o fac în calitatea mea de căpcăun.

„Ce-i şefu, chiar trebuie să-mi stricaţi cheful cu orice preţ? Chiar nu vă ajunge cât staţi îmbrăţişat cu aparatele astea reci şi fără suflet? Suntem aici o armată de fete drăguţe şi nu catadicsiţi să săltaţi şi Dumneavoastră o privire mai caldă, mai şugubeaţă. Şi acasă tot despre aparate discutaţi? Trebuie să-i spun Paulei să vă mai educe puţin…La Cercetare am auzit că eraţi mai accesibil, mai ’sociabil’…”

„N-am ştiut că mai ai timp şi pentru culegere de informaţii. În societate m-am descurcat binişor, încă de pe vremea când eram elev. Aici, aici este altceva…”

„Am înţeles. Aici vă impuneţi să fiţi morocănos ca să nu vă ştirbiţi autoritatea. O singură dată aţi fot drăguţ. S-a întâmplat minunea să n-aveţi chef de lucru şi ne-aţi povestit tot felul de peripeţii din Africa. Da, eraţi alt om. Ar trebui să scrieţi. Aveţi talent de povestitor…”

„Talentu-i o treabă relativă. Pentru povestit, pentru scris, trebuie să ai timp, linişte şi să te afli într-un loc şi într-un moment anume…”

„Şi şedinţele de partid vă oferă şi timpul, şi liniştea şi locul, ca să nu mai spun de momentul potrivit?!”

„Ce vrei să spui?!”

„Păi, v-am văzut tot notând ceva în carneţelul secret şi l-am frunzărit un pic. L-aţi lăsat pe birou când v-a chemat Şeful cel Mare. Era plin de schiţe cu cai şi ceva versuri…”

„Ai încălcat pragul încrederii pe care o aveam în tine. Ai noroc! Dacă mă prindeai într-o formă mai bună, te-aş fi dat afară, însoţită de un nor de decibeli scăpat de sub control. Să nu mai faci niciodată aşa ceva cu nimeni. E o problemă de educaţie, pe de o parte, şi de intimitate, pe de altă parte. Bine, poţi pleca!”

„Mi-a plăcut poezia ’Mă cheamă marea’. Citez din memorie: ’Mă cheamă marea/ Nu vrei să mergem amândoi?/ Chiar de-o fi toamnă, iarnă-n toi,/ Să-i simt suflarea.’ Etc.,etc…”

„Şi a continua această discuţie, ţine tot de educaţie. Gata!”

„Bine! M-am uitat în carneţel ca să văd dacă sunteţi informator. Ăştia tot notează pe la şedinţe. M-am liniştit.”

„Nu! ăştia nu cred că notează în văzul lumii. Sunt mai perfizi!…”

„Şi mie mi s-a propus un angajament. Doamne, ce m-am speriat! Le-am spus că  nu fac aşa ceva fără voia tatălui meu şi am început să plâng. M-au lăsat în pace…”

„Bine, bine! Acum chiar că te rog să pleci. Am ceva urgent de făcut…”

„Bine,…bine! vorba Dumneavoastră…”

Cam asta era ea şi aşa a rămas până-n ’89 când i-am părăsit. Ştiam că va răzbate în viaţă. Îl cunoşteam bine pe tatăl ei de pe şantier şi îmboldit şi de omul de bine, şeful nostru, am încurajat cu stoicism drumul ei spre afirmare. Nu m-a făcut de râs.

Prin ’87, dacă nu mă înşel, după o excursie organizată  de cei de la Cercetare, a intrat val-vârtej în camera terminalului calculatorului Coral şi cu sufletul la gură mi-a depănat povestea unei ’mari iubiri’, consolidate în excursie, cu un tip ’mişto’, cu două facultăţi la activ, cu, ce mai! cu de toate, cu data căsătoriei stabilită şi cu invitaţia de a participa. Am zâmbit aprobativ, cu gândul la fătuca zvăpăiată care, nu de mult, aducea în discuţie romanţa ce o trăia de la distanţă cu un oarecare Sandu. În sinea mea mă gândeam cu nostalgie la trecut, amintiri care se depărtează cu paşi de uriaş de adolescenţă, de tinereţe. O tempora!

S-a măritat, dar nu s-a schimbat. Am fost la cununia civilă şi l-am cunoscut şi pe el. Un tânăr drăguţ, liniştit, aparent timid, sau doar aparent. L-a un astfel de eveniment n-ai timp să observi, să analizezi. Au trebuit să treacă vreo doi ani ca să-mi pot face o părere. Oricum, un lucru sărea în ochi de la prima cunoştinţă. Doi copii mari, două contraste strigătoare, păşeau în viaţă plini de încredere.

Şi au păşit. În ’89 s-a născut prima minune a familiei, un băiat frumos, care avea să-i acapareze, şi nu numai pe ei. Ceea ce astăzi este ignorat, se realizase atunci. Familia lua forma realului, ca un semn parcă al speranţelor în ceea ce se zărea la orizont: revoluţia! Cum să negi astăzi ceea ce mai ieri era strigător de evident?! Atât de evident încât la doi ani distanţă se năştea a doua minune a familiei. Era anul ’01, un an binecuvântat pentru familia astăzi negată. Că revoluţia a fost ce-a fost, că speranţele au fost îngropate în sânge nevinovat, după un scenariu tipic KG-bist, importat cu zâmbetul, ca să nu spun rânjetul, pe buze, de către un vajnic slujitor al sistemului amintit, nu are nimic comun cu drumul neted pe care avansa o familie împlinită, renegată cu inconştienţă azi, la peste două decenii, azi când ’minunile’ nu mai sunt jucării, ci doi stâlpi ai viitorului familiei, două ’reuşite’, cum se obişnuieşte să se spună, două reuşite de prim rang.

Ce familie, fraţilor?! Familie partajabilă! Ce mare lucru?! Se întâmplă la tot pasul. Şi partajul cum se va face? Cu ceartă, bineînţeles! Dar copiii, ei cum vor fi partajaţi? Tot cu ceartă?! Copiii sunt mari, prematur maturizaţi dar maturizaţi, aşa că se vor partaja singuri. Că nu-i simplu, cui îi pasă? Cui îi pasă că vor trebui să-şi împartă sufletul între părinţi?!

Până acum, aceşti copii pronunţau cuvântul ’părinţi’ conferindu-i greutate, respect. Dacă le propuneai ceva, auzeai cum la unison se refereau la ce vor spune părinţii, acest plural monolit, nedisociabil. Niciodată nu i-am auzit referindu-se la mama, sau la tata. Suna atât de frumos cuvântul ’părinţi’ în gura lor. Şi apoi, sufletul nu este partajabil! La asta s-a gândit cineva? Se pare că nu! Sufletul nu se poate tranşa cu barda şi oferi pe bucăţi. A, că se gudurau pe lângă unul sau altul pentru a obţine cine ştie ce dintr-o lovitură bine ochită, asta nu are nimic în comun cu partajul. Erau copii şi se purtau ca atare. Oricare dintre beligeranţi ar încerca să se sprijine pe astfel de scene din ’trecut’, s-ar îmbăta cu apă rece.

Copiii, mici sau mari, nu concep despărţirea părinţilor şi suferă, mai mult sau mai puţin în văzul lumii, când familia se destramă. Ideea că sunt mari şi ca atare capabili să înţeleagă, este greşită din start. Suferinţa îi macină şi, la un moment dat, răzbeşte la suprafaţă sub forma acuzaţiei. Şi, poate fi ceva mai dureros decât acuzaţia propriilor copii? Cine nu se gândeşte şi la acest aspect, greşeşte amarnic.

Scenariul după care se desfăşoară acest proces al despărţirii, numit ostentativ de mine ’partaj’, este un fel de medie a scenariilor nescrise dar trăite şi retrăite, mereu însă cu pretenţia că ar fi ceva aparte, unic în felul său, rezultatul unei explozii, al unui salt calitativ inerent în procesele de acumulare cantitativă, al nepotrivirii. Este ca o scuză, o justificare dată inerentei întrebări: după atâta timp?! În cazul de faţă, după aproape două decenii, ani presăraţi cu bucurii şi necazuri, cele din urmă, uneori, datorate unor imicstiuni ale rudelor, întotdeauna presărate cu intenţii bune dar nu şi cu tact. Rude, de multe ori doar tolerate, dacă nu chiar ignorate, dar gata oricând pentru a da sfaturi radicale şi, evident, deseori părtinitoare. Nu sunt vorbe aruncate în vânt, ci observaţii făcute pe parcursul anilor, rezultat al unei implicări involuntare, cea de prieten ales, sau, declarat dacă vreţi.

Erau tineri, dintr-o altă generaţie, s-au apropiat de noi odată cu apariţia ’minunilor’, şi-au adus pruncii ca să se laude cu ei, şi aveau de ce, noi, singuri, bucuroşi de oaspeţii care ne-au umplut casa cu strigăte pline de bucuria vieţii, am intrat în horă, jucând rolul unor prieteni ’înţelepţi’. Casa noastră a devenit, în scurt timp, locul preferat al celor care, peste câţiva ani, ne-au avansat la titlul onorific de ’un fel de bunici’. Doi copii deosebiţi!

Au început să dispute dreptul de a dormi la noi şi cum părinţii îşi apărau şi ei dreptul de a-l avea în prajma lor măcar pe unul, cele trei-patru nopţi care constituiau cota minimă, erau mobilul unor calcule aparte. Cel măricel calcula în cap şi strecura cu pricepere mici greşeli de adunare. Cel mic, cu o seriozitate greu de anticipat, folosind degetele pe post de calculator, şi mai ales gropiţele, demonta cu uşurinţă orice încercare de trişare. Acest joc, aparent nevinovat, ne amuza şi ne umplea casa de bucuria vieţii. Totuşi, de ce să nu recunosc, zilele cele mai împlinite erau cele în care rămâneau amândoi. Nu-i simplu să aduni anii fără să poţi să te opreşti şi să încerci să umpli viaţa doar în doi. Şi fără să vrei te opreşti la cuvintele ramase in Biblie: „Lăsaţi  copiii să vină la mine!”, la care noi modificam cu ’să vină la noi!’

Şi copiii au venit la noi, şi nu numai cei doi, mai veneau copiii vecinilor irakieni, veneau şi fetiţele libaneze, vecini liniştiţi şi dornici să cultive relaţii apropiate, civilizate. Da, casa era mereu plină de copii, care se urmăreau reciproc, erau geloşi, şi ca să câştige teren, işi puneau parinţii să trimită mici atenţii. Trebuia să ne adaptăm cu fiecare din ei, să alegem, mai bine zis, să inventăm jocuri, să împăcăm diferenţele de opinii legate de vârstă, să intrăm în horă, să creem atmosferă. Copiii sunt copii şi, aşa cum am mai spus-o cândva, sunt cea mai mare minune a lumii.

Anii treceau şi nimic nu prevestea ’vremurile grele’ ce aveau să vină. Nici pe departe. O atmosferă idilică reală, sau doar afişată?! Dacă mă iau după ceea ce aud de la fiecare în parte, acum, mă întreb la câte ”spectacole de teatru” mi-a fost dat să particip şi, fără să vreau, mă opresc la Shakespeare şi la vorbele lăsate ca într-o sintagmă: ”Eu nu sunt cel ce sunt”, vorbe care l-au lansat pe Mihai Rădulescu pe urmele ”Dublei personalităţi in renaştere” şi la definirea celebrei sale ”Dihotomii antonimice”.

Dar prevestirea este una, iar surpriza unui ’ex abrupto’, care te dezechilibrează, este cu totul altceva. După ani de linişte aparentă, tulburată, tot aparent, doar de manifestările prea exuberante ale mamei iubitoare, au început, discret, dar tot mai transparent, unele semnale de nelinişte. O fire comunicativă prin excelenţă, sclavă a unei activităţi continui, fără de răgaz, de la curăţenie obsedantă, la meditaţii istovitoare, la organizarea de mese copioase, cu invitaţi din, şi din afara familiei, inerenta oboseală începea să afecteze atmosfera de linişte din familie.

Între timp, partea care ne privea pe noi, relaţia cu copiii în creştere, se desfăşura ca după un plan prestabilit. Vorba ceea, noi nu aveam treabă. ’Nepoţii noştri’, scăpaţi de nelipsitele observaţii părinteşti, se ataşau tot mai mult de apartamentul nostru. Erau cuminţi, şi nu prea. Cât eram în regim de joacă, totul părea OK şi pentru noi, şi pentru ei. Seara la culcare, începea un adevărat război în pat. Îşi împărţeau lovituri cu atâta ardoare încât trebuia să întârzii pe lângă ei pentru a evita transformarea râsetelor în lacrimi. Cel mare provoca, cel mic, înarmat cu un pumn sec, răspundea. Şi răspundea bine.

Crescând pe lângă noi, inventam jocuri din te miri ce. În principal construiam folosind piese de domino sau remi. Cel mic avea înclinaţii de arhitect. Jocul care i-a fascinat a fost ’principiul dominoului’, aplicat în diferite ipostaze. La 6 ani cel mare, sub observaţia frăţiorului, puţin invidios, a început şahul. A pornit-o bine şi astfel şahul a intrat în programul nostru preferat. Aveam grijă ca jocul să i se pară antrenant şi comiteam greşeli flagrante. La una care i-ar fi permis să-mi câştige regina printr-o furculiţă clară cu calul, partenerul meu a rămas mai mult timp pe gânduri, la care, fratele mic, cum îi spunea, a sărit ca ars şi a făcut mutarea. Pentru mine a fost o revelaţie, dar nu şi pentru adversarul meu. Nu mi-am închipuit că micuţul chibiţ era pe fază în timpul explicaţiilor mele.

Am continuat instruirea cu amândoi şi în scurt timp n-am mai putut să-i iau de la tabla de şah. Au progresat nesperat de mult şi după doi ani, respectiv la 8 şi 6 , partidele au devenit dramatice.  Cel mare nu accepta înfrângerile, când ochii i se umezeau. Cel mic, generos. La o victorie care-l exaspera pe Cel mare, îmi spunea: „Lasă Boris, nu vreau să plângă!…” Pentru exerciţiul gândirii şahiste am trecut la probleme, simple, dar probleme. S-au descurcat de minune şi am mers mai departe. Şi le-a prins bine.

Cel mare, în anul trei, la Informatică, dacă nu mă înşel, a intrat într-un program de şah, pentru nivel mediu. M-a folosit drept experimentator, consultant.  Eram la nivelul de care aveau nevoie, eu verificându-mi permanent, de dragul lui, ’valoarea Ello’ jucând în programul ’Chessmaster Grandmaster’ unde mă învârteam între 1600 şi 1700 puncte. La început făceam faţă, dar, cum tinerii se cam obrăznicesc, programul propus de ei a început să mă îngenuncheze. A fost o mare satisfacţie! Programele pe teme tehnice au continuat, s-a înscris şi la Universitate, tot la Automatică, a atras atenţia unei Companii Americano-Române, l-au ademenit, l-au angajat, bine, nu, foarte bine, pentru un proaspăt absolvent.

Da, aceşti copii, cum am mai spus-o, continuau să umple casa noastră şi, prin curgerea nemiloasă a timpului, să crească vertiginos. Nu pot să ascund că această goană prin viaţă ne punea, oarecum, şi pe gânduri. Oglinda confirma o realitate pe care o ignorăm deseori şi ne împingea gândurile înspre ineluctabilul viitor.

Cum încercările comandate de părinţi de a instrui copiii la un Club de Tenis au eşuat datorită unei antrenoare total în afara problemei, l-am luat pe Cel Mare cu mine la Tenis Clubul din Ştrandul Tineretului. Cu Cel Mic pe post de Copil de Mingi, treaba a mers nesperat de bine. Nu am făcut nimic altceva decât să le explic unde greşea antrenoarea. Le arăta mişcările descompuse, cu ’încetinitorul’, lucru pe care copiii îl ’imitau’ perfect. Racheta era dirijată lent şi când să lovească mingea, o mângâia doar. Vax, efect! A înţeles, iar când i-a venit rândul Celui Mic, totul a fost o joacă. Doi fraţi, cu aptitudini pentru sport evidente, două temperamente, două stiluri.

Cel Mare, liniştit, speculativ, un fel de Murray  al zilelor noastre, cu un joc de pe linia de fund a terenului. Cel Mic, spirt, bun la sprinturi, agresiv, cu un servici mai corect, nervos la lentoarea mişcărilor, eficace, de altfel, ale fratelui, ceea ce, nu rareori ducea la replici sonore belicoase. Da, un temperament à la Rafa.

Cu anii, am început să mergem toţi patru la Club, de dimineaţa, adică ei doi şi noi, eu şi ’Oma’. Oma intrase în vocabularul apelativ odată cu începerea lecţiilor de germană. Până atunci, ea era ’Doamna Margareta’ spre nedumerirea uneia dintre bunicile adevărate. „De ce îi spuneţi ’Doamna Margareta’ bunicii din partea mamei?!” „Asta nu-i aia!” „Dar cine-i?!” „Ăştia sunt ’Un fel de bunici’ din Bucureşti, unde ne jucăm, facem germană, jucăm şah, înţelegi?…acum îi spunem ’Oma’, ca la nemţi…”

Acum Cel Mic este şi el Mare, tot student, tot la Automatică, sclavul calculatorului, al Internetului, al jocurilor. În anul trei, parcă imitându-l pe fratele mai Mare, a lucrat la o temă care a intrat în atenţie celor de le Google. L-au contactat, i-au dat o bursă grasă de trei luni pentru specializare, în California, la Google. Comod din fire, a ezitat temător de ’prea multă muncă’, îndrăgostit de o Zână, şi încă cum!, a acceptat totuşi. Acum trage tare cu anul patru şi cu teme care să-i ateste rezultatele anterioare, şi toate astea cu Zâna lângă el!

Sclav al unui ’sistem’ de ’lob peste timp’, împrumutat de la titlul unui volum de amintiri publicat de primul nostru mare campion de tenis, Gogu Viziru, am sărit, ca şi în alte scrieri, peste timp, aducându-i pe cei doi Mici, dar Mari, prieteni ai noştri, pus pe a mă lăuda cu amintirile, care fără exagerare au binecuvântat casa noastră.

Aşa cum am mai spus, anii treceau alergând, înspăimântător de repede, copiii se învârteau în preajma noastră, treceau clasele în zbor, renunţau la germană, se concentrau pe engleză, împingeau la o parte franceza şi asta când tatăl lor avea licenţă şi pentru franceză, şi la vârste fragede, acceptau, ca de la sine înţeles, tot felul de propuneri de ’colaborare’, pe care le lansam, la început, mai în glumă, mai în serios.

Amator în a scrie, dar ageamiu în problemele calculatorului şi ale internetului, aveam în ei siguranţa de care, toţi trecuţii, au nevoie. Puteam face orice-mi trecea prin cap, mai mult, să dau sfaturi şi altora, cum se întâmpla des cu prietenul meu Mihai Rădulescu, sau, de ce să n-o spun, cu Oma. Eu, cu sprijinul unui inginer internetist, am deschis un SITE de care eram, şi nu, mulţumit. Tipul nu prea agrea reveniri sau schimbări radicale fapt care mă făcea să-mi manifest nemulţumirea, în casă, bineînţeles! Şi, avându-l prieten-prieten pe Cel Mic, ajuns la 16 ani, i-am propus să modifice radical site-ul. N-a stat mult pe gânduri, s-a apucat de treabă, m-a bombardat cu soluţii tentante şi a creat, ceea ce azi este de fapt site-ul www.darisbasarab.com. Repet, la 16 ani. Rădulescu şi-a manifestat încântarea, ceea ce nu era de acolo!, el fiind deţinătorul unui site model, de invidiat, www.literaturasidetentie.ro, dispărut incredibil de pe firmamentul internetului. Cum să nu te gândeşti stupefiat la adresa rudelor, sau rudei, ca să fiu mai exact, care se împiedică în ’post mortem-ul’ ce îi paşte pe atâţia!?

Nici cu Cel Mare nu a fost de glumă. Student la două facultăţi, ambele calate pe automatică, la Politehnică şi la Universitate, deţinător al atestatului pentru limba engleză, bine înfipt la o Multinaţională, Americano-Română, imediat după absolvirea Politehnicii, încă de la 19 ani, m-a împins înspre ceva la care doar visam. I-am propus, mi-a zâmbit neconvingător, a citit Povodul meu, a făcut un plan riguros de lucru şi a purces la traducerea romanului. La început, cu rezervele de rigoare, deci sceptic, am considerat totul ca pe o joacă utilă. Primul capitol cu care s-a prezentat pentru o lectură împreună cu Oma, amatoare şi de gramatică, cu mine pe post de chibiţ, a mers strună. Din acea clipă ’jocul’ n-a mai fost joc. Se înţelegeau de minune şi, şi luau în serios intervenţiile chibiţului, care, cu urechea lui de ’poet’, recunoscut în familie, intervenea semnalând ’nuanţe’ de sens!? A fost o nouă mare victorie personală! Apreciasem la justa valoare calităţile prietenului meu, al nostru. Traducerea a fost terminată în termen, un termen fixat riguros şi respectat cu stricteţe. Nu accepta nici o abatere!? Uneori aveam impresia că am ajuns la stăpân.

Da, chiar şi uzând de acest sistem ’lobat’ al expunerii, ca să nu-i spun dezordonat, dar totuşi ordonat sentimental, am reuşit, sper, să creionez un avans idilic de necontestat, înspre acel pomenit ’ex abrupto’ al vieţii cotidiene. Şi s-a produs, pentru noi, chiar aşa, pe nepusă masă. Că la ’bază’ existau inerentele ciondăneli, nu rareori provocate de membrii ’restului familiei’, nimeni, şi nici eu, n-ar îndrăzni să le conteste.

Eram în relaţii de prietenie evidente, şi totuşi, apăreau, chiar faţă de noi, manifestări iritante, pe care eu nu le luam în seamă. Un singur gând îndreptat spre cei doi copii şi totul se estompa. Exempli gratia, de dragul lămuririi, ar fi supărarea aproape vehementă a capului familiei pentru faptul că Noi2, l-am votat pe Băse!?, când preferatul lor ar fi fost Ilici. Că am greşit, ca mulţi alţii, era una, dar că ’orbul găinilor’, care a permis ascensiunea KGB-istului, ajutat de ’omul păcii’ Gorbaciov, sub acoperirea înţelegerii de la Malta, cu veşnic aşteptaţii americani, era alta! Acest ”α” al nenorocirilor care au urmat după ’revoluţia deturnată’, a permis, după tot felul de jocuri politice conservatoare ale vechiului sistem comunist, apariţia unui ”Ω”, care prin distrugere aservită, ar putea să trezească naţiunea română la realitate.

Nu, n-a fost ceva care să zdruncine o prietenie, la a cărei temelie se aflau cele două minuni.

Şi totuşi, alarma s-a dat după un nefericit, tragic, eveniment, pierderea prematură a unea dintre bunici. Au început comentariile, reproşurile şi tot tacâmul inerentelor dispute fără obiect, aş putea spune. Se întâmpla pe când Cel Mare era în vâltoarea bacalaureatului. Stare de tristeţe legată de pierderea suferită, stare de nelinişte activată de undeva din subconştient. Odată declanşată starea de beligeranţă, o perioadă nesperat, dar şi nemotivat, de lungă, au început asalturile asupra redutei prieteniei, fiecare căutând să câştige susţinător. Ea, în general, speriată, mimând siguranţa de sine. El, pornit pe o soluţie radicală, divorţul, partajul!? Fire ascuţită de oltean, a pornit războiul de cucerire a sprijinului nostru, căzând în greşeala ’procurorului pornit’, la modă în zilele noastre. Invective, blesteme etalate ’literar artistic’, demne de ceea ce literatura a şi consemnat cândva. Eu, ascultam consternat, fără intervenţii. Oma, cu înţelepciunea unei mame, reclama coborârea cu picioarele pe pământ, alături de copii, de prietenii îngrijoraţi.

Veneau pe rând la ’pâră’, înarmaţi cu te miri ce argumente, uitând că vorbeau cu ’judecători’ implicaţi sufleteşte, care făceau, cum puteau, harcea-parcea argumentele, repetând până la exasperare principiile expuse deja, la prezentarea temei abordate. Ei cu acuzele reciproce, noi cu scuzele, găsite în ultim moment, şi pentru unul şi pentru celălalt, deseori cu un iz de ’de dragul scuzelor’.

Relaţiile încordate, oscilând  între plus şi minus, nu reuşeau să aducă adevărata linişte de care aveau atâta nevoie atât ei, cât şi odraslele, implicate în drumul vieţii. Unul la facultate, celălalt spre bacalaureat.

Ceva, totuşi îi oprea pe beligeranţi să treacă la fapte. Erau, pe de o parte copiii, pe de altă parte partajul, cu inerentele complicaţii de neînlăturat. Dacă timpul, vechiul vraci, şi-a spus cuvântul, numai ei, într-o confesiune strict personală, ar putea-o defini. Dacă înţelepciunea, auto-manifestată, dacă se poate spune aşa ceva, a contribuit la aplanarea ’conflictului’, imaginar după mine, atunci e greu de spus cine a avut o contribuţie majoră. Noi, cu sfaturile părinteşti, sau ei, cu ’mintea cea de pe urmă’.

Eu, totuşi, înclin să dau ’vina’ pe copii, care prin ceea ce au fost şi continuă să fie, au apărat noţiunea sfântă a familiei.

Mi-amintesc cum, în timp ce povesteam, cu lux de amănunte, peripeţiile noastre din excursiile de peste hotare, vorbind despre toate, dar şi despre hotelurile înstelate ale ’vestului sălbatic’, Oma l-a întrebat pe Cel Mare dacă i-ar surâde să se mute la garsoniera primită de la părinţi. Răspunsul a fost o mostră a afecţiunii faţă de viaţa din familie:

„Oma, cum să mă mut?!…Păi acasă am ’Hotel de 5 stele! Totul servit, ca la comandă…”

Invitaţi, nu de mult la masă, am găsit o atmosferă ’de familie’ de invidiat. Cel Mare, mutat între timp la garsonieră, trage mereu ‚’acasă’, şi chiar pretinde să nu se facă nici un fel de schimbări în camera, nu de mult părăsită. Cel Mic, pe picior de mutare, tot la garsonieră, într-o nouă postură de îndrăgostit, aduce numai bucurie mamei îngrijorate, când apelează la sfaturile, sau ajutorul ei, fără condiţii. Cele trei luni petrecute în State, la Google, au speriat-o pe bune!

Şi uite, a avut loc şi partajul, dar un partaj natural în viaţa de familie, comandat de timpul care face ca viaţa să meargă înainte.

A supravieţuit familia, a supravieţuit şi prietenia. La ultima masă, s-a servit vin ’Bordeaux’, de la sursă, adus dintr-o vizită în Franţa, la rude, şi s-a neglijat disputa dintre α şi Ω .

Aşa să-i ajute Dumnezeu şi înţelepciunea sădită în om!

Daris Basarab alias Boris David

Bucureşti , 2008

www.darisbasarab.com