Cuvânt și iubire

III

M O Z A M B I C

1977-1978

Mă bântuie, încă, amintirile legate de cele şase luni petrecute în Tanzania. Dorul meu de ducă, ce mi-a fost inoculat în copilărie de către mult iubitul, dar şi hulitul, ”Unchiul Alex”, a primit ce i se cuvenea. Am asemuit, fără rezerve, anul 1975 cu un vis împlinit. Aşa a şi fost. Implicat până peste cap în cercetările legate de tehnologia prelucrării minereurilor uranifere, mi-am astâmpărat cu succes, pot spune, neastâmpărul care m-a bântuit în materie de hoinăreală. La finele anului 1976, lucrurile au luat, însă, o turnură neaşteptată. Specialiştii români erau prezenţi într-un domeniu drag nouă, prospecţiuni petrolifere. Era o echipă importantă, dar ca să nu ne dezminţim, condusă, oarecum, de un fan al lui Bachus, bine ancorat, însă, în sistem. GEOMIN-ul primise ceva atenţionări dar, ca de obicei, nimeni nu s-a sesizat, cu toate că ministrul era la curent.

A trebuit ca ultimul specialist în chimie, născut pe pământul Mozambicului, să plece în Portugalia, lăsând de izbelişte Laboratorul de analize fizico-chimice din cadrul Direcţiei de Geologie şi Mine. Procesul de control analitic al activităţii de prospecţiuni a fost paralizat. Nici Universitatea ”Eduardo Mondelane” nu dispunea de personal specializat, aşa că, în virtutea relaţiilor diplomatice, la nivel de Ambasadă, s-a apelat la Geomin. Luaţi prin surprindere, ai noştri au apelat la Metalele Rare şi Radioactive şi m-au nominalizat. Nu-mi venea să cred, dar insistenţele bunului prieten şi partener de tenis, inginerul Mihai Miliţescu, m-au convins să mă implic. Un contract pentru un an, cu şanse de a fi vizitat de familie, trimis drept cadou de statul român, adică plătit în dolari de  România, 300 pe lună, toate la un loc, plus neostoitul ’dor de ducă’, reactivat pe nepusă masă, au pus capăt îndoielilor.

Cum lucrurile erau precipitate de promisiunea Şefului Statului de a oferi acest ’cadou’ la începutul lui februarie 1977, cu ocazia celui de al 3-lea Congres FRELIMO, Frontul de eliberare al Mozambicului, ’cadoul’, adică eu, trebuia să ajungă înaintea delegatului României la Congres, Ştefan Andrei.

De aici o serie de semne de întrebare, atât pentru Geomin, cât şi pentru mine. Mai ales că, între timp, aflasem cum s-a ajuns la mine. Făcuseră două propuneri, dar cei invitaţi, aflând că, încă din 1976 în Mozambic erau tulburări provocate de lupta dintre FRELIMO, ’Frente de Libertaçao de Moçambique’ atestat ca ’Partido Frelimo’ de orientare Marxist-Leninistă şi Rezistenţa Naţională Mozambicană ’RENAMO’ de factură anticomunistă, au refuzat propunerea.

Urgenţa era dictată de nivelul la care se angajase România să sprijine cererea Mozambicului. După experienţa ’dobândită’ în Tanzania, ţara care a sprijinit pregătirea militară a Mozambicului încă din 1962 când a găzduit, la Dar Es Salaam, naşterea lui FRELIMO, iar în continuare pregătirea combatanţilor mozambicani la Nord de Fluviul Ruvuma, graniţa cu Mozambicul, eram oarecum familiarizat cu acest gen de evenimente.

În iunie 1975 Mozambicul obţinuse independenţa faţă de Portugalia după o prezenţă a dominaţiei portugheze de cinci secole. Lucrurile păreau că se aşează pe un făgaş normal şi în 1977 nu prea vedeam totul în negru. Şi am acceptat.

Doar că, datorită vitezei cu care trebuiau a fi făcute actele, s-a ales ca formă de iniţiere, un contract provizoriu pentru 3 luni. Mi-am dat acordul, bazat pe promisiuni şi m-am pomenit expediat.

Pentru rezolvarea zborului, o problemă complicată la acea vreme, s-a recurs la cea mai rapidă variantă. Zboară Boris la Moscova, schimbă avionul pe Şeremietovo pentru Africa şi, cu mici escale tehnice, coboară pe aeroportul din Maputo, cu două zile înainte de Congres, la ţanc pentru a permite Tovarăşului Ştefan Andrei să mă ofere drept cadou.

Pare anecdotic, dar trebuie s-o spun. Până să ajung la ’Maputo’, cu toată documentarea făcută, eu ştiam de ’Lourenço Marques’, ca fiind capitala Mozambicului. M-am dumirit când am fost întâmpinat de Şeful Agenţiei Economice, care m-a lămurit, cu multă emfază, că de la 25 iunie 1975, ziua independenţei faţă de Portugalia, Maputo l-a înlocuit pe Lourenço. M-a privit omul cu multă mândrie, iar eu l-am privit de la mare înălţime – era chiar mic, şi nu numai la propriu!

Drumul spre oraş mi-a captat atenţia prin ceea ce, mă temeam, că mă aşteaptă. Şoseaua bună, era încadrată de-a lungul ei de tot felul de improvizaţii, deloc încurajatoare. Colibe, bidonvilluri, umbrare, puţină forfotă. Din cauza ’ciupercilor’ care acopereau colibele, adică a formei ce o aveau ’acoperişurile’ împletite cu măiestrie, aspectul general al peisajului privit de pe şosea, era o mare întindere de ’apă în valuri’. Nu întrebam nimic pentru a nu fi ridicol. După vreo 20 de minute de mers, peisajul a început să se schimbe, puţin câte puţin.

Acele aşezăminte au început să se rărească, şoseaua scăpată de presiunea dezolantă a aşezărilor omeneşti de periferie, a pătruns brusc, surprinzător de brusc, în atmosfera citadină a unui oraş, parcă răsărit din pustiu. Artere largi, curate, încadrate de edificii impozante, blocuri de locuinţe, vile, pomi tropicali, diferiţi de ceea ce avem acasă şi, bineînţeles, palmieri. Autobuze frecvente pe traseu, încărcate la limita aglomeraţiei, strecurându-se abil printre automobilele, mai nedisciplinate. Pietonii cuminţi, respectând liniştiţi indicaţiile semafoarelor, aduceau un plus primelor impresii favorabile culese de pe avenidele relativ uşor de parcurs. Oraş mare, oraş frumos! Frumoasă schimbare de perspectivă, o uşurare în suflet.

Am fost depus la un hotel excelent, Cardoso, într-un ’single room’, la parter, la un pas de restaurant, la doi paşi de piscină. Dincolo, oceanul Indian. Nu mă aşteptam, dar bucuria mi-a fost retezată de cel care mă luase în primire de la aeroport, Domnul Crinta, de fapt tovarăşul, m-a anunţat că e un provizorat de vreo două zile, urmând să mă alătur altor specialişti români, la un hotel mai modest, cam de două stele, ca pentru români, hotelul Aviz. A meritat, chiar dacă, după un trai pe vătrai de două zile, m-am dezumflat ca un balon înţepat, la cele ’Două Stele’.

A doua zi, însoţit tot de tovarăşul Crinta, m-am prezentat la Ambasadă. De data aceasta, tovarăşul ambasador, Mircea Zara, a fost de drept, Domnul Ambasador. Mi-a spus, printre altele, că s-ar putea să fiu convocat pentru a-l cunoaşte pe reprezentantul  României la Cel de al 3-lea Congres FRELIMO, Tovarăşul Ştefan Andrei.

De la Ambasadă am mers la ’Direçao National de Geologia e Minas’, unde am avut plăcerea de a întâlni un alt Domn, Directorul General, Rui Santos Garcia, licenţiat în ştiinţe geofizice, portughez ’original’, dintre cei rămaşi după obţinerea independenţei Republicii Mozambic. Un tip deosebit, manierat, cultivat, stăpân pe franceză, engleză şi, bineînţeles, portugheză. A fost o zi încurajantă.

A doua zi, Garcia a venit să mă ia de la hotel pentru a mă prezenta la Laboratorul Direcţiei de Geologie şi Mine. Am găsit laboratoarele de chimie şi docimazie într-o clădire veche dar bine utilată. Prezentarea a fost plăcută, personalul în aşteptare format dintr-un băiat şi două fete, bucuroşi de reînceperea activităţii, Garcia traducându-mi în franceză convorbirea cu viitorii mei laboranţi. Şcoală la nivelul a şapte clase, experienţă de laborator practic zero. Lucraseră la laborator, dar numai la munca de jos, la îngrijirea spaţiului de lucru şi alte servicii auxiliare, fiind conduse de un staf format din chimiste şi tehniciene, toate femei. Mi-a fost repartizată o maşină de teren, un fel de ARO dar mai cu ştaif, cu şofer care avea misiunea să mă ducă dimineaţa la laborator iar la terminarea programului să mă aducă înapoi la hotel, sau la nevoie, la Direcţie, sau unde eram solicitat.. Practic era la dispoziţia mea.

După plecarea lui Garcia, rămas cu noii mei colegi de muncă, am încercat să încropesc ceva conversaţie. Băiatul, António Nunes Pascoal, o rupea puţin cu engleza, la fel ca şi una din fete, pe care, culmea, o chema Mariana David., de fapt, Mariana da Conceição António David. Aşa a început prima zi de lucru, eu dornic să văd totul, mai ales aparatura, iar cei trei copii, să încerce să-mi prezinte, mai ales prin gesturi, averea laboratorului.

Surpriza a fost că am început să înţeleg câte ceva din portugheza lor. Pentru cineva căruia îi place să asculte italiana sau spaniola, e aproape normal. Mai aveam şi câte un ghid de conversaţie român-portughez şi respectiv portughez-român, pe care le răsfoisem acasă şi pe drum. I-am rugat să vorbească cât mai rar şi treaba a început să mişte binişor. Urmărind ghidul, se minunau şi ei de multiplele similitudini cu româna. Practic am purces la un adevărat studiu al celor două limbi. Eu foloseam ghidul român-portughez, ei îl foloseau pe cel portughez-român. Eu eram mulţumit, ei erau încântaţi. Un început promiţător. Conform obiceiului local, devenisem Camarada Boriş, în pronunţia locală.

Mă simţeam bine şi aveam chef de muncă. Am început cu sala de analize chimice clasice. Încăpătoare, cu două mese mari de lucru, fiecare masă fiind prevăzută cu stative de toate felurile, cu acces pe ambele părţi ale mesei, cu sticlărie de laborator de cea mai bună calitate, cu scaune de bar. Dulapurile mari din perete înghiţeau o cantitate impresionantă de materiale de laborator. Am început cu o scurtă instruire a celor două ’laborante’, cu o demonstraţie pe viu a felului în care se puteau apuca de făcut ordine, fără a se atinge de reactivi. Au înţeles şi s-au apucat de treabă. Mai făcuseră ceva în genul acesta, ştiau unde erau materialele de întreţinere, erau pline de chef, fericite că aveau loc de muncă.

Liniştit, l-am luat cu mine pe Pascoal, care avea să devină umbra mea, şi am atacat primul aparat de Absorbţie Atomică, un Perkin Elmer superb, dar evident, neatins de ceva vreme de mâna omului. L-am testat şi mi-am dat seama că era ceva mai mult. Mâna omului pătrunsese în adâncul acestei bijuterii pentru a culege două din lămpile vitale ale circuitului funcţional. „Ce ne facem Pascoal?!(a se citi cu paşcual)”, l-am întrebat retoric arătându-i ce era de arătat. A dat din cap a nu înţelege şi m-a privit speriat. I-am arătat o altă lampă care rămăsese în portul său şi am făcut un gest şmecheresc cu mâna sugerând ’şparleală’. A înţeles aluzia şi mi-a pomenit ceva de şefa care plecase după revoluţie. Ştiam de această ’practică’ din Tanzania şi am făcut, involuntar, cruce. „Pascoal, mergem la magazia de piese şi aparate…” Ne-am dus, dar n-am găsit ce ne trebuia. A face comandă la firmă, era iluzoriu.

„Pascoal, unde este Universitatea Eduardo Mondelane?”„Aproape, Camarada Boriş…de ce?” „Nu ştiu, mergem…hai la maşină!” Şi ne-am dus. Şi bine am făcut. Pascoal avea o cunoştinţă, o tehniciană, şcolită, care avea câţiva ani vechime în munca de laborator de chimie. Se descurca cu engleza aşa că, Maria Nunes (a se citi Nunîş) şi nu mai ştiu cum, a devenit pionul principal în escapada noastră. A ţinut să-mi arate locul ei de muncă, un laborator de chimie analitică şi, culmea bucuriei, un laborator de Spectrografie, unde eram mai mult decât acasă. Şi, chiar culmea culmilor a fost şi faptul că, un superb spectrograf de mare dispersie, Jarrel Ash, era ’considerat’ pe butuci. Nu mi-a venit să cred. Cunoşteam spectrografe ruseşti şi germane, RDG-iste, dar minunea care zăcea în faţa mea, m-a topit. Practic am uitat de ce eram acolo. Când am văzut pupitrul de prelucrare a datelor prin interpretarea spectrelor foto, m-am aşezat în frumosul fotoliu şi cum în aparat zăcea o spectrogramă uitată, am început să mă joc.

Maria era fericită că dăduse peste aşa o pleaşcă, mai ales că, doi tineri olandezi, cu titlu de profesori universitari, proaspăt angajaţi la catedra de chimie analitică, dăduseră verdictul „bun de casare”. Cum timpul trecea iar jocul meu îi distra pe noii mei asistenţi, m-am trezit la realitate şi am trecut la ale mele. Maria a înţeles repede despre ce era vorba şi ne-a făcut semn s-o urmăm. Am intrat într-un vast atelier de electronică unde, iarăşi culmea, un tip bine făcut, era cufundat în maţele unui spectrofotometru de absorbţie atomică, Perkin Elmer. Simţindu-ne în spatele său, bănuiesc, destul de deranjat, ne-a onorat cu o privire întrebătoare.

Era argentinian, un mai vechi angajat al Universităţii, rămas fidel acestei instituţii, licenţiat în electronică, era factotum-ul activităţii tehnice de întreţinere a aparaturii din dotaţie, şi ce aparatură! M-am apropiat de Absorbţia Atomică cu care se distra şi, cu emoţie i-am arătat cele două lămpi care-mi lipseau. Omul o rupea bine pe franţuzeşte, aşa că am putut să trăncănim liber despre necazul meu şi despre absorbţia atomică în general care-i crea lui probleme. A dispărut pentru câteva minute şi s-a întors cu cele două lămpi buclucaşe. A adus vorba şi despre Spectrograf şi ne-am înţeles că voi reveni, a doua zi, mai pe seară. Pascoal şi Maria iradiau adevărata bucurie care ar trebui să fie harul permanent al unui loc de muncă. Ne-am grăbit să ne întoarcem la laborator şi să le prindem şi pe laborante, care, eram sigur, nu ar fi îndrăznit să plece.

Ce-aş putea spune? Succes chior, cum mai spunem pe acasă. Lămpile odată fixate, Elmerul s-a luminat pe loc, eu m-am aşezat pe un fotoliu comod şi am rămas în espectativă. Mă uitam la spectrofotometru şi nu-mi venea să cred. Pascoal a strigat fetele pentru a se lăuda cu victoria obţinută.

Acum, după atâţia ani, mă gândesc cu nostalgie la ’vremurile trecute’, când toate aceste aparate sofisticate se bazau în schemele lor electronice pe ’lămpi’, ca de altfel şi radiourile sau aparatele de televiziune, piese de schimb la vedere, cum s-ar spune, cu manevrarea cărora mă obişnuisem, dar ce aş fi făcut astăzi, fără un electronist talentat, o calitate indispensabilă chiar şi celor mai instruiţi, capabil să descifreze ’hieroglifele’ actualelor scheme electronice. Mi-a demonstrat treaba aceasta, bunul meu amic, electronistul minune de la Metalele Rare, Mina Burghelea, pe care l-aş fi vrut alături de mine.

„Copii, haideţi acasă! Ajunge pentru astăzi…” Bineînţeles, am fost aprobat în cor. Urma o zi şi mai importantă. Trebuia să şi pun în funcţiune Elmerul. Surprize puteau apărea şi atunci, marea speranţă ar fi fost, electronistul, argentinianul, singurul inginer rămas la Universitate după revoluţie, Juan, spre cinstea lui şi bucuria mea.

Am dormit buştean, după un duş kilometric, un somn odihnitor, necesar pentru ceea ce mi-am propus pentru acea zi, respectiv pentru după amiaza acelei zile. Pascoal a venit cu dureri de cap. Cu gândul la ce „aveam” de făcut nu a putut dormi. Am mai ţinut o instruire, cu demonstraţie practică, privind operaţiunile de filtrare, lucrând în această fază cu apă chioară. Fetele s-au dovedit a fi foarte îndemânatice şi, avide totodată de laudă. O împărţeam cu largheţe simţind că era cel mai eficace stimulent.

Întors la aparate, m-am proptit în faţa Elmerului şi am dat jos toţi pereţii care-i mascau organele vitale. Pascual căsca ochii precum un copil mic în faţa unei vitrine cu jucării. Un control al contactelor vitale, al siguranţelor precum şi îndepărtarea cu grijă demonstrativă, ca să nu-i spun exagerată, a prafului bine fixat prin locurile cele mai delicate – circuite deschise, dar şi elementele optice (lentile, prisme, fante reglabile, etc.), am scos un O.K. plin de mulţumire. Pascoal transpirat vizibil de atâta încordare, a înjghebat cu ajutorul ghidului de conversaţie întrebarea care l-a frământat. „Camarada Boriş, nu ţi-a fost frică?…” „Nu, Pascoal,…acum mi-e frică. Să vedem dacă merge…”

Am închis la loc Elmerul, privindu-l în faţă, am făcut o cruce şi am încheiat pregătirea cu semnul aviatorilor, cea cu degetul mare. Mi-a răspuns cu acelaşi semn. Eram pe aceeaşi lungime de undă.

„Hai să montăm buteliile de acetilenă şi de protoxid de azot şi să încercăm!”

Din fericire buteliile erau încărcate, aparatele de măsură la locul lor, inima puţin palpitând, totul ca la carte. Am ales o soluţie etalon de cupru, din cele existente în laborator, am potrivit lampa analitică corespunzătoare, am pornit pulverizarea soluţiei de analizat şi am început să reglez optica propriu zisă a aparatului. Odată parametrii optici stabilizaţi, instrumentul de măsurare al fenomenului de absorbţie şi-a manifestat prezenţa activă afişând valoarea numerică a fenomenului urmărit.

„Merge, Pascoal, merge!…merge bine, băiete!” „Gata, Camarada Boriş, gata?!…Mi-a fost frică că n-o să puteţi.” „Aparatele astea le-au făcut oamenii, oameni ca noi, Ca Juan argentinianul…” I-a plăcut ceea ce a înţeles din vorbele mele dar a adăugat cu ochi sclipitori. „Da, Camarada Boriş, dar tot oameni ca noi au stricat ce era a laboratorului, a Mozambicului. A fost urât!”

Avea dreptate, dar eu aveam o altă misiune decât să mă ocup de politică. Mai ales că, amintirea regimului colonial era proaspătă, iar primul preşedinte al Mozambicului, Samora Machel, era ţinta adversarilor săi politici, anticomuniştii, susţinuţi pe faţă de regimurile din Rodezia şi Africa de Sud. Nu era vorba numai despre o luptă a vorbelor. Erau fapte de care aveam să mă lovesc personal în anumite acţiuni de teren la care trebuia să particip. Eram ’omul lor’ doar, un cadou livrat de un stat prieten!

„Da, da, am reuşit şi vom putea începe o serie de analize. Eu o să vorbesc şi tu o să lucrezi…” „Bine, Camarada Boriş.” „ Acum, hai la fete, să le ajutăm şi să ne lăudăm…!

Fetele făcuseră o ordine de farmacie şi aşteptau o laudă pe măsură. N-am apucat să spun o vorbă că amicul meu Pascoal, a declanşat o canonadă cu laude, care mai de care, dar lizibile, despre succesele „noastre” în lumea aparatelor. Cred că era bine cunoscut în lumea lor deoarece zâmbetele care au apărut ca din senin pe chipurile lor feminine mi-au transmis multe. Până la urmă, am zâmbit şi eu, a zâmbit şi Pascoal, iar atmosfera de lucru a fost numai zâmbet. Când am trecut la demonstraţii privind folosirea biuretelor, Pascoal, convins că nu era de el, s-a îndreptat spre uşa laboratorului.

„Hei, Camarada Pascoal, unde te duci?!…” „Camarada Boriş, am crezut că eu voi lucra la specrofotometru!?” „Şi tu, şi toată lumea trebuie să ştie totul despre analizele chimice. Vor trece şi colegele tale şi la aparate, aşa că, facem toţi de toate. O.K.?” „O.K., Camarada Boriş…” Ce mai!, atmosfera era excelentă ceea ce îmi uşura misiunea. Nu puteam fi decât mulţumit.

„Pascoal, nu uita că mai avem de mers şi la Universitate. Trebuie să mă ajuţi şi acolo. Va fi interesant.” „Mergem, Camarada Boriş, mergem!” Şi am mers. Eram chiar aşteptaţi – Maria, Juan şi un tânăr, electricianul Universităţii. Ne-am dus direct la Spectrografie, la Jarrel Ashul ’de pe butuci’. Olandezii plecaseră acasă!? Am spus-o parcă, eu lucram pentru 300 dolari americani, iar cei doi ’profesori universitari’ erau retribuiţi cu câte 2500. Era greu să te pui cu Vestul Sălbatic al Europei.

Spectrograful nu răspundea la conectare. Am plecat cu electricianul şi cu Juan, pe traseul instalaţiei electrice, până la subsol, un fel de punct de comandă, de distribuţie. Pe traseu, heblurile, într-o serie de trei, erau deconectate. Am făcut un gest întrebător, la care electricianul a ridicat din umeri. Le-am conectat şi am urcat la spectrografie. Totul părea în ordine. Spectrograful, ascultător şi-a aprins luminile de control. Aparatul setat, cum ne place să spunem, pe curent continuu, a refuzat să transmită comanda la generator. L-am trecut pe curent alternativ şi totul a mers strună. M-am uitat la Juan şi ne-am înţeles din privire – să verificăm în interiorul aparatului. Am desfăcut capacul frontal de protecţie şi am rămas încântat. Nu mai văzusem o asemenea construcţie de muzeu! Arăta superb! Am găsit uşor pe schema afişată pe capac şi, cu ochii de meseriaş ai lui Juan, am dat de locul unde trebuiau să se găsească două lămpi redresoare. Lipseau, şi cum aparatul l-am găsit setat pe curent continuu,  am înţeles, şi eu, şi ceilalţi, că lămpile fuseseră îndepărtate, pur şi simplu, cu bună ştiinţă. Juan ne-a părăsit fără să ne spună nimic şi după vreo zece minute s-a întors cu două pachete, neviolate până atunci, conţinând lămpile din stocul de piese de schimb. Aveau de toate, sau mai bine zis, avuseseră!

Restul a fost treabă de rutină. Spectrograful a răspuns la toate solicitările noastre, am făcut câte o scurtă demonstraţie pentru fiecare regim de lucru şi, puţin obosit, se apropia amurgul, m-am aşezat la pupitrul de analiză a plăcilor spectrale, să mă relaxez puţin, spre marea satisfacţie a Mariei. În seara aceea câştigasem prietenia unui excelent electronist, Juan argentinianul, ceea ce nu era de colo, în situaţia mea. Deschisesem şi poarta Universităţii, ceea ce, ştiam, îmi permitea să am acces la Universitate şi, pe bază de ajutor reciproc, să beneficiez de ajutorul lor.

Cum era de aşteptat, toate aceste evenimente nu puteau rămâne secrete de laborator, aşa că, şi Pascoal, şi cei de la Universitate, m-au prezentat în culori vii, pozitive, la Direcţia Generală, iar prin Garcia, la Ministerul Economiei, iar prin ei, la Ambasada României, ceea ce a dus la multiple intervenţii, la diferite nivele cu privire la prelungirea contractului meu pe termen lung, oficial fiind în vigoare cel de trei luni.

După desfăşurarea lucrărilor Congresului FRELIMO, într-o după amiază, am fost convocat la ambasadă. M-am prezentat punctual, am fost introdus pe terasă, locul de primire al invitaţilor, simpli sau speciali. Ambasadorul se întreţinea la marginea terasei cu cineva, într-o atmosferă cordială. Am salutat, s-au întors şi l-am recunoscut pe Ştefan Andrei.

Cu un zâmbet ca ’al lui’, discret dar jovial, mi-a ieşit în cale, cu mâna întinsă şi un „Bun sosit în Mozambic!”. „Bun sosit şi Dumneavoastră, tovarăşe Ştefan Andrei!” „Văd că mă cunoşti!?” „Sunteţi ministrul de externe preferat şi, şi soţul Doamnei Violeta Andrei…” „Ai că m-ai luat tare!…Spune direct, ai ceva să-mi ceri?!…” „Nu, Doamne fereşte! Încerc şi eu să-mi revin…De la Corneliu Mănescu, n-am mai cunoscut personal nici un VIP.” „Cum, l-ai cunoscut pe Cornel?!…suntem buni amici.”  „Prezentam la Ştei laboratoarele şi mai ales muzeul de exponate radioactive, am deschis larg uşa de intrare şi l-am poftit cu un gest larg. A intrat, am făcut acelaşi gest şi pentru însoţitorul Domniei Sale, un colonel, care, declinând invitaţia, m-a împins, pur şi simplu înăuntru şi a închis uşa după mine rămânând pe coridor. Domnul Mănescu, observându-mi stânjeneala, mi-a şoptit – „Lasă-l să-şi facă datoria…eu m-am obişnuit!” „Bună!, tovarăşe Boris,…cunosc şi eu problema…”

Ne-am aşezat în jurul mesei, ambasadorul şi-a făcut datoria de gazdă, ne-a îmbiat la câte un păhărel de whisky ’Black and White’, l-am sorbit doar, cu toate că l-aş fi înghiţit ca acasă, i-am urmat în gesturile neprotocolare servind ceva fursecuri şi turnându-mi în pahar o sticluţă de Fanta.

„Lucrezi repede, tovarăşe Boris! Ieri ne-a vizitat ministrul economiei, tovarăşul Branco, să ne mulţumească pentru ’cadoul oferit’ de România şi să-şi exprime mulţumirea pentru felul cum aţi abordat problema laboratorului în general şi a personalului în special. Oamenii sunt foarte mulţumiţi iar cei de la direcţia de Geologie şi Mine, solicită prelungirea pe termen lung a contractului. Ca să nu mai spun că au primit veşti  şi de la Universitate, unde, se pare că aţi aterizat din  ’proprie iniţiativă’ şi le-aţi făcut şi lor un car de bine. Bravo! Şi vom vedea ce se poate face. Eu am şi trimis solicitarea în ţară, dar trebuie să-mi confirmaţi consimţământul Dumneavoastră. Ce ziceţi?”

„Iniţial contractul era pentru un an, condiţionat de mine de aducerea familiei în vacanţa de vară. Acordul meu privind prelungirea, este condiţionat de aceeaşi clauză. Dacă nu se aprobă prelungirea, va trebui ca înlocuitorul meu să vină din timp pentru a prelua din mers activitatea de laborator, destul de complexă în faza actuală…”

„Ei, o să-mi asum această misiune. Nu văd nici un inconvenient. De fapt eu am oferit acest ’cadou’ din partea României şi va trebui să raportez acasă situaţia creată.”

„Ne întâlnim peste vreo oră sus la un grătar. Până atunci ocupaţi-vă puţin de Oana. Nu ştiu ce vrea să vă roage. Nu-i promiteţi multe că nu mai scăpaţi de ea.”

M-am retras şi am coborât la terenul de tenis unde se încinsese un meci pe viaţă şi pe moarte. Erau doi angajaţi ai ambasadei. Le-a prins bine un arbitru. A apărut şi Oana şi a spart aranjamentul. M-a tras de o parte şi a început să mă prelucreze.

„Vreau şi eu să merg la Tenis Club, dar nu am voie să merg singură. Dacă mă luaţi cu Dumneavoastră, îl conving pe tata să ne dea maşina la dus şi la întors. Trebuie să fie acolo şi nişte băieţi mai tineri. Poate vă ocupaţi puţin şi de mine. Am văzut că jucaţi mai bine ca cei de aici…”

„Oana, nici eu nu am reuşit încă să merg la Club. Trebuie să-mi fac rost de rachetă şi să scap puţin de treburile de la laborator. Să vedem cum vom face.”

„Rachetă aduc eu de la tata, şi mingi, şi ce mai trebuie, numai să vreţi…”

„Aranjez, îţi promit. Şi eu am nevoie de puţină relaxare, iar acolo atmosfera este grozavă. Bine?”

„Da, da, aranjez eu cu tata!”

Seara, cocoţaţi pe o muchie de grădină, în pantă, plină de flori, lângă un grătar în funcţie, aşezaţi la o masă de vreo 12 persoane, cu Oana şi soţia ambasadorului, printre noi, noi fiind eu, Puiu, trei angajaţi ai ambasadei şi, bineînţeles Ştefan Andrei şi ambasadorul. Adevăratul maestru de ceremonii a fost, de departe, Ştefan Andrei. Plin de vervă, s-a amestecat în pregătirea grătarului, a cerut o ceapă mare, a zdrobit-o cu pumnul, ne-a invitat să ne servim fără protocol, a întreţinut conversaţia cu te miri ce subiecte şi, la o încercare stângace de discurs politic a lui Puiu, încălzit de câteva pahare de bere, la cererea acestuia, l-a îmbrăţişat. A fost, cred, singurul moment deplasat, dar, acest Puiu, de fapt Nicolae, nu se putea abţine de la băutură, dar nici de la gafe.

Da, Nicolae, spre disperarea mea, posesorul unei întregi galerii de portrete bachice, a ocupat, fără vrerea mea, locul următor, respectiv Nicolae al 3-lea. Făcând, iarăşi, un lob peste timp, ca să nu mai revin, mă voi opri la ceea ce a urmat după ce agentul nostru economic m-a mutat de la elegantul Hotel Cardoso, la mai mult decât modestul AVIZ, în cameră cu Puiu. Din acea clipă nu am mai avut astâmpăr şi am intervenit, prin toate mijloacele de convingere, la conducerea hotelului şi, cu prima ocazie, m-am mutat într-o cameră solo, mică dar cu o baie excelentă, la etajul 8, cu vedere, nu la mare, aşa cum am scris acasă, ci la mare distanţă.

A fost o realizare deosebită pentru o fire ca a mea. Linişte, tulburată doar de voinţa mea, când porneam micul meu aparat de radio pentru a mai afla câte ceva din lumea înconjurătoare, sau pentru a pescui pe unde ceva muzică odihnitoare. O baie, cum am mai spus, încăpătoare, atât de importantă în clima dificilă a Tropicului Capricornului. Timpul avea să-mi demonstreze că nu era chiar aşa. Din contra, avea să-mi placă foarte mult. În cameră nu mai persista mirosul de alcool lăsat cu prisosinţă, seară de seară, de setea neastâmpărată a lui Puiu. Ştiu că s-a simţit jignit, dar aluziile lui la „non tangere…”, difuzate cu orice ocazie la adresa mea, nu mă puteau atinge.

Treburile la laborator au continuat de la bine la mai bine, la fel ca şi relaţiile cu cei de la Universitate. Am trecut la instruirea, la început numai a lui Pascoal, mai apoi şi a fetelor, pentru folosirea în serie a analizelor prin absorbţia atomică. Erau atât de mândri, atât de silitori, încât mă întrebam dacă tot acest avânt nu va fi stins de ’proverbiala’ comoditate a celor de la tropic. Nu a fost aşa! În cazul lor, aducerea în atmosfera unei activităţi, nu de mult numai râvnită, retribuirea ca persoane ’tehnice’ într-un laborator de specialitate, permanenta încurajare şi recunoaştere a rezultatelor muncii efectuate, ataşarea fără rezerve de locul de muncă, au stabilit de la sine, noile lor norme de conduită, mergând până la dăruire. Când era cazul, şi se întâmpla din cauza inerentelor urgenţe, orele de muncă nu erau limitate de terminarea legică a programului de muncă. Am simţit acest lucru, l-am experimentat şi în Tanzania, l-am antrenat implicându-mă direct, cot la cot cu ei, în oricare din fazele de lucru, de la lucrul la aparate, la lucrul efectiv la masa de analize chimice clasice, la întreţinerea curăţeniei.

Era şi o fază care îi mulţumea în mod special. La pauza de lucru, îi chemam în biroul meu pentru a sorbi în linişte o cafea. Cafeaua o aduceam eu, dar o preparau fetele. Trebuie să recunosc că se pricepeau. Drept e că şi cafeaua era de calitate, departe de ’pişarca’ ce-o consumam adesea la laborator, acasă.

Apropo de birou. Îl foloseam doar în clipele de relaxare când mă răsfăţam atacând biblioteca, un imens dulap vitrină, plin până la refuz, dar ordonat după căprării. O aducere la zi, în cel mai înalt sens al cuvântului, a documentaţiei în domeniul chimiei analitice şi tehnologice şi nu numai, enciclopedii, tratate, monografii, reviste la zi, lucruri de care, acasă, mă bucuram doar parţial, dacă intram în Biblioteca Institutului de Fizică Atomică de la Măgurele. Nici măcar acolo, banii şi, mai ales ’devierile’ ideologice, nu permiteau un asemenea lux. Culmea, în baza contractelor încheiate pe ani de zile, publicaţiile, în special periodicele, continuau să sosească cu regularitate.  Nu aveam de ce să mă plâng.

Când am trecut la interpretarea datelor afişate de spectrofotometrul de absorbţie atomică, nu ştiam până la ce nivel aveam să-i implic. Am avut o surpriză plăcută, care m-a încurajat în ceea ce aş fi vrut să fac. Copiii aceştia făcuseră 7 clase de şcoală, dar nu cum se credea în lumea noastră, a şcoliţilor europeni. I-am testat la cele mai elementare noţiuni de aritmetică şi curiozitate mea a fost răsplătită. Se descurcau nesperat de bine cu operaţiunile numerice, jonglau în cap chiar cu unele calcule mai simple, scriau şi citeau cursiv, nu ştiu câtă gramatică era asimilată în folosirea curentă a limbii portugheze, dar mie îmi plăcea cum sună. Studiul limbilor portugheză şi română continua în acelaşi stil, conceput iniţial, cu ajutorul celor două ghiduri de conversaţie.

Ca să nu mă depărtez, am încercat marea cu degetul şi i-am aşezat în faţa unei table improvizate. A doua zi, Pascoal a adus, nu ştiu de unde, o tablă adevărată, cam 1×1 m şi rezultatele nu s-au făcut aşteptate. Am trecut la trasarea curbelor de etalonare şi convertirea datelor aparatului în conţinuturi.

Am trasat prima curbă pe baza datelor obţinute de Pascoal la spectrofotometru, bineînţeles sub supraveghere. Pentru el aparatul devenise ’marea lui dragoste’, pe care o şi declarase cu voce tare, stârnind hohotul fetelor.

Am introdus prima valoare a unei probe pregătite în prealabil, cu un conţinut mascat de o etichetă, şi am obţinut valoarea propriu zisă a probei de control. Am şters totul şi l-am pus pe Pascoal să repete trasarea graficului şi citirea rezultatului. Am rămas impresionat. Transpirând abundent de efort, Pascoal repetase fără greşeală tot traseul demonstraţiei mele. Rezultatul obţinut era identic cu al meu şi, spre marea satisfacţie a tuturora, coincidea cu cel ascuns de etichetă. Au urmat multe alte şedinţe la tablă, după care, i-am pus să lucreze la masă, pe hârtie milimetrică.

A mers şi mi-am dat seama că, în câteva şedinţe de lucru, îi ridicasem pe aceşti copii de la rangul de laboranţi la cel de tehnicieni. Vestea a fugit repede la Garcia, Garcia a venit la laborator însoţit de ministrul economiei, Camarada Branco (a se citi brancu) şi după strângeri de mână şi felicitări, am dat libertate planului de angajare a unui număr mai mare de muncitori laboranţi.

A fost, cred şi acum, cea mai importantă victorie a mea pe plan de instruire, de relaţie cu localnicii. Ştiam că pregătirea apartamentului promis va fi accelerată. Spaţiu pentru familie, aer condiţionat, condiţii optime pentru odihnă. Şi asta fără aportul neprecupeţit al tovarăşului Crinta, omul încurcă lume, care a oprit prin ’lasă-mă să te las’, o serie de proiecte de colaborare sugerate celor de acasă. Asta, ca şef al Agenţiei Economice a României în Mozambic! Dar, vorba lui Puiu, „şi ce dacă?!”

Iar am luat-o la fugă, mânat de expresia ’Lob peste Timp’, de fapt titlul cărţii de amintiri, scrisă de primul mare tenisman român, Gogu Viziru. Mi-era, s-o recunosc, dor de tenisul de acasă, de sfaturile lui Gogu, de un meci pe un teren adevărat. Toate astea, legate şi de rugămintea Oanei, m-au făcut să trec pe la Tenis Club şi să-l rog pe responsabilul cu terenurile să-mi găsească o rachetă bună de vânzare. Un tânăr, ceva mai tuciuriu decât media mozambicanilor, castanii ca aspect, un foarte talentat jucător de tenis, mi-a promis să mă sune. După două zile am fost posesorul unei rachete Dunlop, de primă clasă, similară cu cea de acasă, m-am legitimat la Club şi mi-am făcut planuri. N-a fost uşor să găsesc timp liber, dar am profitat din plin de faptul că aveau instalaţie de nocturnă. Am putut să mă ocup de Oana, mi-am găsit parteneri de joc, printre care, cel mai apropiat mi-a devenit un medic bulgar, Tchakârov.

Medicii ăştia, din viaţa mea, au ceva comun între ei. Toţi cei care mi-au fost parteneri şi prieteni erau porniţi să mă bată. Aşa a fost Mauru, de la Tenis Club Bucureşti, aşa era şi Tchakârov. Juca cu atâta ambiţie încât uita de sine şi se accidenta. Aşa s-a întâmplat într-un meci când, la o minge lobată, s-a împiedicat în propriile călcâie şi a căzut pe spate. N-a putut să se ridice ceea ce m-a speriat. Era ceva mai tânăr ca mine, dar coloana n-a ţinut cont de asta şi a trecut pe tuşă timp de o săptămână. M-am jurat să nu mă mai străduiesc atâta, mai ales că la Bucureşti am păţit pe pielea mea o figură asemănătoare, numai că n-am recunoscut că m-a durut. Altfel, ne înţelegeam foarte bine, îi admira pe români, ba chiar îi invidia, culmea, pentru Ceauşescu şi politica lui de ’autonomie’ faţă de sovietici. N-aveam ce comenta. Libertatea de opinie m-a călăuzit întotdeauna, chiar şi atunci când am înghiţit în sec.

Da, treburile se aşezau, încet, încet, pe un făgaş din ce în ce mai bun. Garcia mi-a adus într-o zi proiectul noului laborator unde lucrările avansau încet. Fusese elaborat pe baza datelor furnizate de fosta şefă a laboratorului. În ochii constructorului apăruseră întrebări, chiar dubii, cu privire, în special, asupra utilităţilor şi a unor spaţii care lipseau. Laboratorul urma să se instaleze într-o clădire nouă, într-o zonă frumoasă, cam în spatele statuii închinate portughezilor căzuţi în timpul primului război mondial. O întruchipare feminină simbolică acelor vremuri.

Am luat la puricat proiectul şi m-am legat la cap. Mi-aduc aminte că, într-o scrisoare, i-am pomenit Margaretei că, o asemenea concepţie tehnică nu putea ieşi decât din capul unei femei. M-am trezit şi ca să repar gafa am adăugat între paranteze un „Sorry!”

Ce puteam face?! M-am apucat de treabă, m-am dus la constructor şi împreună am trecut la ’reconsiderare’. A fost enervant, şi pentru constructor, şi pentru mine, şi inoportun pentru timpul de care dispuneam.

Şi a mai trebuit să mă ocup de ceva extrem de neavenit pentru mine: planul de import pentru utilaje şi materiale, mai ales că, Mozambicul obţinuse, pe linie de ajutor internaţional, ceva fonduri pentru dezvoltare. Banii trebuiau consumaţi rapid.

În primă instanţă am întocmit necesarul de materiale de laborator şi, ca să profit de ocazie, aparatură şi piese de schimb. La aparate am cerut o instalaţie completă pentru un laborator de spectroscopie. Un Spectrograf ’Jarrell Ash’, american, şi un Spectrofotometru cu plasmă, de la aceeaşi firmă. Promptitudinea cu care au răspuns americanii m-a impresionat. Ofertă mai completă, mai judicios întocmită, nu am mai întâlnit vreodată. Totul venea de la o filială din Africa de Sud, de la Cape Town, iar pe numele semnatarului comenzii, adică eu, o invitaţie pentru o săptămână, pe cheltuiala firmei, pentru instructaj.

Nu pot să spun ce s-a întâmplat în capul meu. Garcia, încântat, m-a rugat să-mi fac formele la ambasadă şi să iau legătura cu compartimentul economic al direcţiei. Plutind m-am prezentat la ambasadă, încălcând protocolul, adică fără să mă anunţ. Entuziasmul meu s-a topit înainte de a-mi încheia informarea. Ambasadorul m-a întrerupt, a ridicat neputincios din umeri şi m-a făcut să înţeleg că nu era fezabil. „Nu avem relaţii diplomatice cu Republica Sud Africană. Imposibil!” „Dar este o relaţie pur economică, şi în plus, chiar în zilele astea, românul Ion Ţiriac, împreună cu elevul său, argentinianul Vilas, desfăşoară un turneu demonstrativ la Cape Town…” „Păi ne punem noi cu Ţiriac?!, care joacă tenis cu mai marii noştri…el este un om liber, ca şi Năstase, de altfel. Nu, nu poate fi vorba de aşa ceva. Cere-mi altceva. Când vei pleca promit să-ţi obţin viză pentru orice ţară europeană cu care avem relaţii diplomatice.” Aşa o pleaşcă nesperată s-a evaporat cât ai zice peşte!

Lui Garcia a trebuit să-i explic pe cinstite. A dat din cap a neînţelegere dar s-a angajat să răspundă la firmă cu mulţumiri şi scuzele de rigoare.

Veşnica mea vorbă, „n-a fost să fie”, s-a băgat în vorbă şi mi-a închis gura. Ar fi fost o colaterală de prim rang, la concurenţă cu celelalte, cum au fost, Roma, Cairo, Atena. „Il faut savoir…” spune cântecul lui Aznavour, şi spune bine.

Când Pascoal m-a întrebat „Când pleci, Camarada Boriş?”, i-am răspuns „Pascoal, mai bine lucrăm aici, aparatele vor veni şi singure…” „Foarte bine, acolo nu este bine deloc! Sunt duşmanii noştri.”

Februarie a fost o lună grea. Munceam mult, mă odihneam puţin şi uneori mă uitam cu îngrijorare la bieţii copii, care trebuiau să-mi ţină isonul. Pentru ei acest nou modus vivendi putea deveni supradimensionat. M-am trezit la realitate când, trecând să văd cum mergeau lucrurile pe la fete, am găsit-o pe Mariana…David dormind cu capul sprijinit în palmă. A fost un şoc, am sărit peste el, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, m-am întors la aparate şi mi-am propus să introduc in instruire şi o lecţie de ’protecţia muncii în laboratoarele de chimie’. A fost un incident singular la care Mariana a venit în sala Spetrofotometrului înecându-se în lacrimi. Am luat-o după umăr şi am dus-o, fără comentarii, la locul ei de muncă, oferindu-i o hârtie mare de filtru pentru a-şi şterge nasul. A început să râdă cu sughiţuri, împreună cu Zubaida, colega ei, singura musulmană din grupul nostru.

Ultima sâmbătă şi duminică din februarie le-am petrecut răsfăţându-mă pe terenurile de tenis, avândul partener pe noul meu amic, bulgarul Tchakârov. Duminica, spre amurg, m-am pomenit cu familia Zara, toţi trei. Oana şi-a îndrumat părinţii spre tribună şi s-a aşezat pe banca terenului pe care jucam. Era echipată ca la carte şi, cum era de aşteptat, Tchakârov a invitat-o pe teren, el luându-i locul pe bancă. Oana radia, iar părinţii, nu mai erau ambasadori, erau părinţi care-şi mâncau fiica din ochi. La plecare, Domnul Zara, nu-mi plăcea să-i spun Tovarăşul Ambasador, mi-a mulţumit, iar Oana m-a pupat pe obraz. Cel mai şocat a rămas Tchakârov – după Ceauşescu, i-a plăcut şi ambasadorul României, judecându-l după ţinută.

Zara îmi plăcea şi mie. Istoric, erudit, simplu în vorbă şi în gesturi, amator de tenis, ce mai?!, om de comitet. Doamna, o femeie frumoasă aş spune, fără ifose, cu un iz de tristeţe în privire, dar şi în vorbă, ’o doamnă’. Amândoi, topiţi după Oana, lucru pe care ea îl ştia şi-l specula. Ţin minte că, la un moment dat, vorbindu-i despre Cris, fata mea, mi-a dat o explicaţie legată de atitudinea părinţilor ei… „Ai mei m-au făcut cam târziu, la bătrâneţe. De aia se poartă aşa! Mie-mi place…” Mai târziu am aflat că izul de tristeţe din privirile Doamnei era legat de o suferinţă ascunsă, o boală cronică supărătoare.

Cine spune că aşa zisele presimţiri ar fi o scorneală de care tot omul, indiferent de fire, ar trebui să ţină, totuşi, cont,  se înşeală. Pare o concluzie superficială, dar dacă mă gândesc la starea mea de spirit din primele zile ale lui martie, ar trebui să fiu mai rezervat în afirmaţii. Proasta mea dispoziţie nu-şi găsea o explicaţie, cât de cât plauzibilă, nici în dorul de casă, nici în situaţia de la laborator, nici în problemele de sănătate. Din contra, mă echilibrasem, aveam un program acceptabil, cu munca, cu relaxarea, cu hoinăreala.

Da, hoinăreala făcea parte dintre plăcerile relaxante de prim rang. O făceam chiar şi seara. Oraşul întins îmi oferea şansa de a face kilometri de parcurs pe frumoasele şi largile avenide care străbăteau în lung şi în lat oraşul, aşezate pe nişte coline paralele, ca-ntr-un amfiteatru. Nimic din zvonurile alarmante care priveau liniştea citadină a capitalei nu se adevereau. În plimbările mele de recunoaştere mă încrucişam cu tot felul de trecători, a căror atitudine civilizată, mă făcea să pun la îndoială cunoştinţele mele despre mozambicani. Cum eram un minoritar pe străzile străbătute, evident prin culoarea pielii, căutam, la rândul meu să nu încalc nimic din normele unei conduite obişnuite. Am fost surprins de frecventele saluturi însoţite de zâmbete largi, ce mi se adresau de către localnicii autohtoni. Ceva neobişnuit, dar, reconfortant pentru cineva pus la pândă de excesiva prudenţă impusă de sfaturile celor de acasă, aş completa, din Europa.

În plus, peisajul citadin al unui oraş modern, după structura arterelor, a edificiilor, a blocurilor de locuit, a vilelor, a vegetaţiei luxuriante. Să amintesc doar de copacii de pe marginea trotuarelor, cum erau ”flame trees-urile” care cu al lor roşu aprins, aprindeau atmosfera copleşindu-te. Copaci atât de înfloriţi încât căutai în zadar verdele unor frunze, practic inexistente.

Nu mai spun că, fiecare avenidă îşi avea culoarea sa specifică,  dată de acelaşi gen de copaci înfloriţi – lila, alb, un fel de galben de ’acaţie’ asiatică. Plus parcurile, multiple şi odihnitoare.

Dar să mă întorc la zilele de început de martie, la presimţirile cărora nu eram dispus să le acord atenţie. Marţi, miercuri, joi, vineri, şi sâmbătă, 1,2,3,4 şi 5 martie, zile şi nopţi pline de stări neobişnuite, teoretic nemotivate, care adânceau senzaţia unui dor apăsător, cu un efect neaşteptat, al dorinţei de a nu mai accepta nici o prelungire a contractului.

Şi a venit explicaţia, pe atât de neaşteptată pe cât de dureroasă: cutremurul de acasă. 4 martie 1977. O lume-ntreagă aflase, noi nu!? Am aflat sâmbăta dimineaţa, pe 5 martie. Toate emisiunile de radio anunţau ”un dezastru total al Bucureştiului”. De la ambasadă nimic, din ţară nimic, cu toate că aparţineam unor instituţii mari, precum GEOMIN, ca să nu mai spun MMPG(ministerul minelor petrolului şi geologiei). Agentul nostru Economic a aflat de la mine că s-a întâmplat ceva groaznic la Bucureşti!

Coşmarul, mai bine zis prima fază, a durat până duminică 6 martie, când la prânz, Puiu a primit o telegramă liniştitoare despre familie. În acea clipă coşmarul a revenit.

Speranţa unei legături telex sau telefonice a fost spulberată. Eram bucureşteni, la mii de kilometri de Bucureşti, parcă uitaţi, noi în siguranţă, dar fără nici o veste despre proporţiile dezastrului, despre cei dragi de acasă!

Luni dimineaţa, pe 7 martie, am găsit telegrama de acasă în mâna unui funcţionar de la poştă, care o prelucra nepăsător la triere. Mi-a venit greu să deschid plicul… „Suntem bine! Baby”.

Nu ştiu dacă vreodată, cineva, va înţelege ce pot însemna aceste două cuvinte şi o semnătură. Ştiu că mi s-au muiat picioarele şi am căutat un scaun. Mi-am spus că povestea cu FRELIMO care, a precipitat lucrurile şi a dus la un contract de numai trei luni, chiar provizoriu fiind, mă va ajuta să refuz eventuala prelungire.

Abia pe 24 martie am primit scrisori, marcate, prin conţinut, de proporţiile dezastrului. Scrisori de la Margareta(Baby), Cris, prietenul şi cumnatul meu Nicolae I. Îmi închipui ce greu a fost, pentru fiecare din ei, să pună pe hârtie retrospectiva unui cataclism. Singur sculptorul a reuşit să prezinte lucrurile într-o lumină mai roză.

Timpul a devenit mai răcoros şi mai plăcut. M-am mutat în cameră solo, camera 80, sus la cucurigu, gen mansardă. Faptul că am scăpat de prezenţa lui Nicolae III era o victorie. Singur, nederanjat de nimeni, cu o baie mai ceva ca acasă, cu o masă mică dar numai a mea, cu foi care aşteptau o inspiraţie.

La laborator totul mergea bine. Cererea de personal a fost aprobată şi, într-o singură zi m-am pomenit cu şase noi laborante. „Ţine-te Boris!” Erau localnice, ’caştanii’, cum le spuneam, cu o singură excepţie, o portugheză, căsătorită cu un mozambican sadea. Şi inerent, o mică problemă, de una contra opt, cu mici incidente cu iz rasist. Era înaltă, drăguţă, mereu în gardă. Era Maria…de Lourdes Rodrigues Mesquita Dias, ’A grande (ă grandî) – Cea mare’, cum o numeau colegele de culoare, pentru a o deosebi de Maria de Lourdes Avenlino Cuna,  ’A pequena (ă pichena) – Cea mică’. Se fereau să se manifeste în faţa mea, dar simţeam că, uneori, atmosfera era încordată. Se întâmpla, chiar, ca, Cea Mare, să vină să-mi ceară protecţia, să-mi ceară s-o mut la aparate, cu Pascoal. N-am făcut nici o schimbare ştiind că puteam înrăutăţi situaţia. Încet, încet, lucrurile s-au liniştit.

Relaţiile cu Garcia erau excelente. Venea pe la laborator, trecuse direct la ”Borriş”, îmi făcea reclamă la Ministrul Economiei şi la Ambasada Română, insistând pentru prelungirea contractului. În ţară, însă, lucrurile trenau iar data întoarcerii în ţară se apropia vertiginos.

Eu eram decis să plec şi-mi pregăteam formele de zbor. Ambasadorul m-a chemat, mi-a explicat, nu prea avea ce, şi mi-a cerut să anulez toate O.K.-iurile obţinute. Situaţia era absurdă. Planurile mele prevedeau pentru întoarcere, 4 zile la Dar es Salaam, 2 zile la Cairo şi, eventual, 2 zile la Atena. Erau planurile unui hoinar imperturbabil.

Colac peste pupăză, Garcia mi-a prezentat un tip, dintre aceia care te cuceresc la prima vedere, un tip născut în Mozambic, dintr-o familie mixtă, şcolit în Europa în ’Exploatare Minieră’, manierat şi comunicativ. Garcia ne-a lăsat în biroul lui, să punem la punct, nu ştiu ce colaborare. Citise CV-ul pe care-l predasem la sosire lui Garcia, se legase de preocupările tehnologice din domeniul metalelor rare şi radioactive, de pregătirea mea ca inginer chimist în tehnologia chimiei anorganice, etc.

Cunoştea bine franceza şi engleza, aşa că am putut să băsădim în voie, la început despre lucruri banale, mai apoi despre laborator, despre perspective şi, în final despre of-ul lui.

M-a abordat la per tu, lucru care-mi surâdea, sătul de apelativele protocolare. Numele lui, ca de altfel al tuturor portughezilor era complex: António Francisco Dâmaso Antunes. Eu, Boriş pentru el, el António pentru mine.

„Boriş, am două probleme mari de rezolvat, dar nu am avut cu cine. Prima, trebuie să văd ce se poate face cu instalaţia de concentrare a Niobiului şi Tantalului de la Nampula.” „Cum ai spus?!…” „Niobiu şi tantal de la Nampula.” A trebuit să-i explic motivul nedumeririi mele şi ca să dezmorţim puţin atmosfera, i-am povestit cum românii au modificat pe harta Jugoslaviei făcând din localitatea Pula, Pola. Mult timp am râs de câte ori a trebuit să pomenim această localitate, vestită în lume pentru concentraţia neobişnuit de mare a Niobiului şi Tantalului în zăcământ. Mi-a sugerat chiar să pronunţ româneşte NAMPOLA.

Într-un timp s-au bătut pentru acest zăcământ englezii, mai apoi japonezii. În prezent era lăsată de izbelişte. António dorea să mergem împreună să vedem în ce stare se afla instalaţia, să luăm probe de laborator, care, după cunoştinţele sale, trebuiau să conţină zeci de procente de oxid de niobiu şi, tot atâtea de tantal, sub formă de minerale precum columbitul sau tantalitul. Asemenea conţinuturi mi-au deschis şi ochii şi urechile.

În ţară, colaborasem cu un excepţional geolog, Paul Caulea, după ce depistasem spectral prezenţa Niobiului, în timp ce căutam Zirconiu în zonele prospectate de el. Conţinuturi mici la nivel de minereu prelevat, de ordinul a zecimi de procent, dar şi aşa, prezenţa acestui element rar a stârnit destulă controversă în rândul specialiştilor şi analiştilor. A trebuit să plec la Moscova, la institutul lui Rusanov, ca să aduc confirmarea şi am adus-o. Fără să vreau am căzut într-un domeniu care mi-a mâncat multe zile dar mi-a adus şi satisfacţie. Auzindu-mi povestea, António a sărit în sus de bucurie.

„Şi a doua problemă?” „A doua problemă este aurul de la Manica, la graniţa cu Rodezia (Astăzi Zimbabwe). Am naţionalizat complexul, proprietarul sârb a fugit, lucrurile au rămas neclare, avem ceva probe de concentrate de aur, trebuie verificată calitatea şi de văzut dacă se pretează la rafinare. Vreau să mergem să vedem lucrurile la faţa locului, să luăm o probă de concentrat şi să vezi ce poţi face în laborator. Acolo vom sta în vila sârbului, lăsată neatinsă la plecare, într-un peisaj tropical fantastic, cu confort complet. Vom fi aşteptaţi. Are să-ţi placă!” „Sunt convins. Să văd dacă mai apuc să fac ceva…” „De ce?!” „ O să-ţi spună Garcia…Vino pe la Laborator.”

Probleme noi şi interesante au început să mă tenteze, dar, ca o ironie, situaţia mea era tot mai neclară. Eram pe picior de plecare, cu bagajele făcute, cu OK-urile la zi, fără înlocuitor, cu dorul de casă la apogeu, dar şi cu o îndoială legată de o dorinţă ascunsă, aceea de a fi lăsat să termin ceea ce începusem. Şi în plus, un apartament aproape pus la punct cu toate dichisurile.

Ambasadorul m-a rugat să anulez OK-urile de zbor şi de escalele alese. Chiar că nu ştiam cum să procedez. Şi ca iţele să se încurce cum trebuie, zvonurile cu prelungirea au început să se cam confirme. Eram în 5 mai şi planul meu de a ajunge de ziua mea acasă se năruia. Totuşi am făcut toate renunţările. Am primit diurna la zi, nu şi suplimentul de bagaje, am primit scrisoare de la Nicolae I cu vreo 9 poze cu lucrările lui recente, şi, nici nu putea fi altfel, cu o serie de observaţii hazlii. Mă aştepta să-l scap de tutela femeilor.

A sosit şi A. Popescu, încărcat precum Moş Crăciun. Bunătăţi peste bunătăţi, echipament şi un coniac Murfatlar. Aveam cu ce serba ziua de 10. Dar, vorba mea, ’n-a fost să fie!’ Seara s-a declanşat colica renală. Nu prea ştiam despre ce-i vorba, dar după o uşoară relaxare, pe la miezul nopţii durerile au devenit insuportabile. Am răbdat cât am răbdat, dar nemaiputând sta nici în picioare, am luat-o în patru labe, pe coridor, până la uşa unei familii de medici italieni, Pietro şi Paula.

Doi tineri, frumoşi, săritori, m-au săltat, m-au băgat în cadă, apa fiind călduţă doar, m-au scos afară, mi-au pus compresă fierbinte făcută cu apă încălzită electric, ceva pastilă, nici un efect, o injecţie, nici pe atât. Nemaiavând seringi, Pietro a fugit la spital, n-a găsit decât o seringă, dar a venit şi cu un medic bulgar, Dimitri, şi, după cea de a doua injecţie, durerile au cedat. Dintre cei trei medici prezenţi, doi se agitau încurcându-se unul pe altul, singură Paula era liniştită, se ocupa de compresele cu apă fierbinte şi mă mângâia pe frunte ca pe un copil. Au fost grozavi, iar eu hotărât să plec acasă.

Se pare că nu prea mă cunoşteam. A doua zi, fără dureri, am eliminat în trei reprize 3 pietricele. Atunci a apărut şi Tchakârov, supărat că nu am trimis după el, chirurg de profesie şi şeful serviciului de urologie. Nici nu mă gândisem la el, considerându-l, probabil, în subconştient, partener de tenis şi nu medic!? La ochi a apreciat că pietrele sunt ’uraţi’, m-a asigurat că n-o să mai elimin şi m-a convins să nu plec. A făcut analize peste analize şi mi-a spus că vom putea juca tenis fără întârziere!? Singurul, puţin rezervat, a fost Dimitri, tip aşezat, un înţelept, erudit, meloman, preocupat de meseria care-i aducea în cabinet suferinţă peste suferinţă – era şeful Secţiei de Oncologie, iar situaţia în acest domeniu era dezastruoasă.

Vizita Ministrului Pacoste de la Externe a lămurit lucrurile. Mi-a confirmat prelungirea cu un an a contractului meu, hotărâtă la nivel înalt, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la Ştefan Andrei. Condiţiile contractului erau aceleaşi. Lucrurile se limpezeau într-o fugă.

În 20 mai am intrat în apartament, un apartament mai mare şi mai judicios conceput decât cel de acasă. O zonă foarte bună, printre vile, la doi paşi de Spitalul Central, unde lucrau toţi cei patru noi prieteni ai mei. Era un bloc cu patru etaje, cu portar. Pe uşa apartamentului sta fixată o plăcuţă metalică:

Eng. David Boris

Av. Tomas Nduda No. 1284, 3D

Maputo, Moçambique

 

Am avut emoţii intrând. M-am aşezat pe canapeaua din sufragerie şi m-am făcut lac de apă. Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi revin. Am pornit să investighez, fiecare încăpere, fiecare dulap, toate în perete, lucrurile din dulapuri, din baie, din bucătărie. Totul era nou, de la hainele de pat, la prosoape, la obiecte de bucătărie, la mixer, la prăjitor, la butelii de aragaz. Lipsea un singur lucru, aerul condiţionat, dar urma să fie instalat in zilele următoare.

Sufragerie, două dormitoare, cameră birou, baie în faianţă albă, WC de serviciu, două balcoane, dintre care unul, de la bucătărie, foarte mare, având la capăt un WC turcesc, cum era obişnuit înainte de revoluţie, pentru servitori.

Mi-am dat seama că intram într-o nouă etapă, dură, cum avea să fie, pentru aducerea familiei în vacanţă. Speram să se realizeze până la 1 august, pentru vacanţa lui Cris, proaspăt bacalaureată, candidată la studenţie.

Pe 25 mai 1977 am scris prima scrisoare în apartament. Spaţiu, linişte, confort, încredere. Am trimis scrisoarea prin Lăpuşanu, prim secretar la ambasadă, de fapt, prim consul la Maputo. Un tip deosebit, jurist, erudit, scriitor amator. Ne-am înţeles foarte bine. Deseori, seara, trecea pe la mine, să trăncănim, să-mi citească, să-i citesc, să bem un pahar de Black&White, cumpărat la magazinul diplomaţilor, cu aprobarea ambasadei, la preţuri mici.

Petreceam mult timp în birou, pregătind materiale pentru laborator. Am înrămat cele nouă fotografii cu lucrările de sculptură primite de la Nicolae I şi am făcut o ’expoziţie’ sui generis, care s-a bucurat de success. Cum eram amator de lucrări în lemn, de maconde, aduceam de pe stradă câte un ’sculptor’ cărând câte o lucrare. Mi-aduc aminte de un tânăr de la care am cumpărat un moş superb, cam pe nimic, de fapt pe o sticlă de whisky echivalent. Asta a cerut, asta i-am dat. L-am invitat în birou să-i arăt cum arată sculpturile la noi. A fost entuziasmat. A trebuit să-i dau tot felul de amănunte privind modul cum erau făcute. M-a impresionat. A mai venit să-mi ofere şi alte lucrări. Erau excepţionale. Arta macondă, născută şi conservată milenii, la graniţa dintre Nordul Mozambicului şi Sudul Tanzaniei, două state africane scăldate de apele Oceanului Indian, ce atrag ca un magnet iubitorii de frumos, iubitorii de inedit.

Noile condiţii asigurate de apartamentul primit, au influenţat mult noua mea stare de spirit. Toate gândurile s-au îndreptat, ca o idee fixă, înspre înfăptuirea promisiunii date lui Cris la plecare, şi cultivate în toate scrisorile trimise acasă, de a o aduce în Mozambic, în lumea minunată a tropicului african. Trimiteam instrucţiuni peste instrucţiuni Margaretei pentru a o mobiliza în efectuarea tuturor demersurilor posibile şi imposibile pentru a învinge birocraţia atât de la ea acasă, în România. Ştiam că nu va fi uşor să biruie minciunile, frânele, corupţia celor de la minister, de la Geomin, de la paşapoarte. O încurajam cu adevărate poveşti despre locuri neîntâlnite încă de nici unul dintre noi, minuni ale naturii dezlănţuite cu dărnicie pe acest continent fantastic, păstrate cu sfinţenie de băştinaşii acestor locuri, astăzi stăpâni pe ele, cu un conservatorism nemaiîntâlnit în ceea ce priveşte păstrarea tradiţiilor milenare. Şi peste toate, de ce să nu recunosc, îmbogăţite de mâna omului, chiar colonialist fiind, cu splendori arhitecturale.

Apropo de ’natura dezlănţuită’, mi-amintesc de o duminică în care, echipat cu toate cele, am coborât pentru a merge la Tenis Club. N-am făcut 50 de metri când, din senin, din Înaltul Cerului, o ploaie torenţială urmată fără pauză de grindină cum nu mai văzusem, m-a lăsat fără suflare. Dimensiunile erau incredibile. Ropotul provocat, pericolul de a fi ciuruit, zgomotul de rafală de mitralieră aruncat în văzduh de capotele maşinilor, unghiurile de atac, totul părea supranatural. Ploaia de gheaţă a căzut vertical, apoi a bătut oblic scoţându-i pe cei adăpostiţi sub balcoane. Când totul s-a potolit, spectacolul oferit era al unui dezastru. Carosabilul, trotuarele erau îmbrăcate într-un covor de crengi şi flori. Maşinile arătau precum cartoanele pentru ouă. M-am strecurat în bloc şi, într-una din camere, chiar biroul meu, era plin de grindină. Cioburi de geam spart la rafala oblică te făceau să umbli ca pe ouă. Am ochit o bucată frumoasă de gheaţă şi repede am măsurat diametrul. Avea 12 cm! A doua zi dimineaţa, oraşul era curăţat ca în palmă. M-a impresionat, gândind, fără să vreau, la Bucureşti.

Ştiam că nu tot ce etala entuziasmul meu izvorât din ’hoinarul incorigibil’ putea să se bucure de o necondiţionată credibilitate şi, atunci, plecând de la afinităţile pe care le aveam în materie de ’locuri noi’, de muzee, de vestigii ale vechilor civilizaţii, insistam căutând noi aspecte atractive. Mă mai bazam şi pe ceea ce eu pretindeam că i-am transmis lui Cris, dragostea pentru călătorii când, în afara celor cu întreaga familie, o atrăgeam în hoinăreală în doi. Mi-aduc aminte cum, întrebând-o dacă vine cu mine într-o excursie în Apuseni, spre gheţarul Scărişoara, m-a întrebat în şoaptă: „Vin şi ele?!…”

Nu, am plecat doar noi, cu Fiatul, dormind în maşină pe lângă o lizieră de pădure, pregătind în doi dejunul sau masa, mergând kilometri pe jos pentru a vizita gheţarul, sau Cetăţile Ponorului, sau coborând spre Deva pentru a ne opri la Castelul Huniazilor, şi apoi mai jos, pentru a înnopta la motelul lacului Cinciş, un loc de vis. Cînd ne-am întors, obosiţi, cea care a relatat amănunţit ’aventurile noastre’, a fost Cris stârnind invidia celor care făceau parte, în limbajul ei, din cea ce însemna „…şi ele?!”

Ultimul argument pe care l-am strecurat într-o scrisoare de ’atracţie’ a fost faptul că, Estul African de pe coasta Oceanului Indian, printre care s-a numărat şi Vechiul Lourenço Marques, a fost vizitat şi de marele arhitect constructor Gustav Eiffel. De la el a rămas celebra gară din Maputo, ’Casa de Fier’, precum şi multe vile minunate, care şi astăzi valorază milioane de dolari.

Ca să nu mai spun de Estul Tanzaniei, considerat a fi ’leagănul’ omului, cum am mai pomenit în partea a II-a a ’Dorului meu de ducă’.

Aş fi făcut orice să-i pot oferi un astfel de cadou proaspetei absolvente a Liceului Neculce, bacalaureată cu brio. Aceeaşi vorbă, acelaşi „n-a fost să fie!…” Absurdităţile de ’acasă’, birocraţia şi ’ideologia temătoare’, au învins încă o dată. Se temeau că nu mă voi întoarce şi-mi ţineau copilul drept gaj! Idioţenie! Cu firea mea, chiar dacă aş fi fost singur pe lume, lucru cam imposibil, m-aş fi întors acasă. ’Acasă’, de unde lipsea chiar oraşul meu natal, Ismail, răpit în baza unei decizii politice a celor mai mari ai lumii, dar şi aşa ciuntită, România era casa mea.

Plecarea mea în Vest cu Dâmaso s-a amânat. Pe surse am aflat că apăruseră ceva ’probleme’ la graniţa cu Rodezia, acolo unde urma să poposim. Cu toate că doream mult să cutreier puţin prin Mozambic, prins de treburile din laborator, cu o droaie de copii la instruire, cu proiectul pentru noua locaţie, cu tenisul, şi mai ales cu aşteptarea veştilor de acasă care soseau foarte greu şi-mi impuneau să stau pe loc, m-am pomenit speriat cu 3 iunie în calendar. Telegrama salvatoare am reuşit s-o trimit seara, aşa că „La Mulţi Ani, Cris!” a ajuns la timp, pe 4 iunie, la împlinirea celor 19 ani. Au urmat scrisori de dor, şi de reproşuri, pentru întârzierea cu care răspundeau la scrisori.

Ca să nu mai greşesc, am însemnat cu roşu pe calendarul de pe birou ziua de 24 iunie. Se împlineau 23 de ani de la căsătorie. Baby, sau Babutzi, sau Margareta, trebuia să primească la timp felicitarea. Am pregătit din timp o scrisoare care urma să plece cu un delegat al ambasadei, delegat care n-a mai plecat şi mi-a restituit scrisoare după vreo două săptămâni. Prudenţa m-a îndemnat să trimit din timp şi o telegramă şi bine am făcut.

O altă scrisoare a plecat prin poştă pentru Cris care se pregătea pentru examenul la Chimia Industrială. Încurajări şi reclamă pentru Maputo. Ştiam că, după bunăvoinţa celor de acasă Cris, practic, nu mai avea mari şanse să vină la mine. Totuşi, continuam s-o ademenesc cu Mozambicul, cu eventuala studenţie la Chimie sau Medicină la Maputo(fără examen, doar cu note mari la bacalaureat), cu splendorile tropicale la malul oceanului Indian, cu frumuseţea oraşului de pe coline, larg, luminos, cu vile minunate, cu artere largi, cu floră tropicală(mare, deasă, mirositoare, colorată), cu alei întregi de Flame trees-uri de un roşu aprins, etc., etc.

Nu mai credeam, doar visam şi mă cufundam în muncă. Era cea mai bună cale pentru a învinge prăpăstioasa stare de spirt. Aşteptam cu nerăbdare plecarea în Nord şi în Vest. Planul era făcut pentru 10 august, cu întoarcerea pe 27.

Veştile cu prelungirea misiunii şi venirea familiei, încă mai credeam că va veni şi Cris, se băteau cap în cap. Un oarecare Vasilescu de la minister, ceva şef cu personalul, cu cadrele, a apostrofat-o pe Margareta cu „Unde vrei să mai mergi tovarăşă, pe soţul dumitale îl aducem pe 30 septembrie”, exact pe dos de cum se vorbea la Maputo. Mai aveam eu chef de plecat cu Dâmaso? L-am avertizat, s-a dus puşcă la Garcia, Garcia la Branco, Branco la Zara. Zara a sunat ’acasă’ şi m-a rugat să-mi văd de treabă.

Ce era să fac?! Pe 10 august m-am urcat în avionul spre Beira, alături de Dâmaso şi geologul bulgar Anatol, nou colaborator pe linie profesională şi amic, şi, duşi am fost.

 

 

 

Un zbor liniştit de peste 700 km, cu o companie mozambicană. Oraş mai modest ca înfăţişare, dar totuşi al doilea ca mărime,  important prin poziţia geografică, port la Oceanul Indian, la capătul estic al şoselei de cca. 200 kilometri ce îl leagă de Manica,  de la capătul vestic, importantă pentru zona auriferă pe care o reprezenta.

Manica, situată chiar la graniţa cu Rodezia, astăzi Zimbabwe, era şi punctul final, dar şi cel mai vestic al misiunii noastre, proaspăt naţionalizat.

Dar să revin la Beira, primul lucru care mi-a venit să-l fac a fost o plimbare până la malul oceanului. Am luat-o de unul singur ca să-mi dezmorţesc puţin picioarele, lucru care n-a deranjat pe nimeni.

Cu picioarele era cum era, dar gustul amar cu care plecasem din Maputo persista încă. Situaţia mea era neclară, familia nu mai avea cum să vină în timpul vacanţei şi sentimentul de vină faţă de Cris mă obseda. Lipsisem la bacalaureat, lipsisem şi la examenul de intrare la facultate. Telegrama cu reuşita mă făcuse să fiu mândru, dar mă şi întristase.

M-am întors agale la sediul unde am fost primiţi, regeşte, aş putea spune, meritele aparţinând lui Dâmaso, un om adorat de subordonaţii lui.

A doua zi, din zori, am pornit-o cu două maşini de teren, cam uzate dar încă utile, în direcţia Nord urmând un drum acceptabil, cumva paralel cu ţărmul. Primul popas, la cca. 300 de kilometri l-am făcut într-un alt port, Quelimane. Urmărind o hartă am remarcat faptul că pe traseul ţărmului mozambican, între Maputo şi Nordul Mozambicului erau cinci porturi funcţionale, cum mi s-a spus, ultimul fiind Pemba. Aceste porturi au jucat un rol comercial important, atât pentru Mozambic, cât şi pentru vecinii din Vest precum, Malawi, Zambia, Rodezia(Zimbabwe), Botswana, Africa de Sud şi Swaziland, ţări cu care Mozambicul a avut mult de furcă chiar şi după cucerirea independenţei.

Principalul motiv al discordiei a fost dintotdeauna ieşirea la ocean, drum liber pentru navigaţie, pentru comerţ. Nu mai vorbesc de aşezarea Mozambicului pe harta geografică a Africii, cu un ţărm fantastic, cu întinsele plaje, cu nisipul fin, cu floră şi faună unice în lume, cu un relief variat, cum am spune, de la mare la munte, cu un climat tropical de invidiat, temperat în felul său pe parcursul a opt luni, între aprilie şi noiembrie.

Şi aş mai aminti un factor, să spunem subiectiv, amprenta lăsată de portughezi, de-a lungul secolelor, amprenta latină. Am întâlnit oameni liniştiţi, cu respect pentru binefacerile naturii, cu respect generalizat faţă de oameni, fără rasism exacerbat, un amestec de etnii, conlocuitoare în adevăratul sens al cuvântului acceptat. Nu s-au lăsat asimilaţi, nu au asimilat, au convieţuit, au creat prin forţa lucrurilor ’etnia’ metisă, caştanie, cum obişnuiam să spun. Vorbitori a cel puţin trei limbi ’băştinaşe’, au acceptat portugheza ca limbă de stat, mijloc al unităţii interne şi al comunicării în afară.

Dar să revin la oile amintirilor mele. Quelimane a constituit doar un pretext pentru dezmorţire şi, bineînţeles, pentru o scurtă vizită la sediul local al Direţiei de Geologie. Aceeaşi primire caldă, cu interminabilele întrebări despre Maputo, despre scopul călătoriei noastre. Auzind de Nampula, un tânăr miner, mozambican get-beget, s-a oferit să ne însoţească. Zis şi făcut! Nici nu era rău să fim mai mulţi pe un drum mai dificil, urcând, la un moment dat spre munte.

Drumul a urmat, cumva, ţărmul, vreo 400 de kilometri, până la un mic port, Angoche, pe care l-am părăsit grăbiţi pentru a nu rămâne noaptea de unii singuri. Ştiau ei ce ştiau, dar evitau să ne alarmeze şi pe noi, europeni nevinovaţi. Era o perioadă tulbure datorată procesului de naţionalizare în plină desfăşurare.

Mai aveam de mers cca. 200 de kilometri, pe un drum care nu mai respecta linia dreaptă. M-a cucerit şoferul nostru pentru dexteritatea cu care evita orice mic obstacol, mai ales pe la inerentele curbe. Am ajuns cu bine la bază, în oraşul Nampula, al treilea ca mărime, cândva plin de viaţă, unde au cochetat cu zăcământul atât englezii, cât şi Japonezii. Independenţa din 1975 i-a pus pe fugă pe toţi, sau aproape pe toţi.

Instalaţia de exploatare şi de concentrare gravitaţională a minereului de columbite-tantalite, pe scurt a Coltanului,  aşezată în trepte pentru a fi utilizat avantajul căderii libere, pe un jgheab impresionant, la capătul căruia se colecta concentratul mult dorit. Nici nu este de mirare dacă ne gândim că prin conţinuturile neobişnuit de mari în oxizi echivalenţi de niobiu şi tantal, multe zeci de procente, zăcământul în sine era considerat printre cele importante din lume(Locul 6 din cele 12 ţări luate în evidenţele statistice mondiale). Denumirea de Coltan vine de la Niobium(Columbium) şi Tantalum, denumire pe care o auzeam pentru întâia oară. Şi eu mă jucasem acasă cu problema niobiului dar, cum am mai spus-o, la conţinuturi infime, de ordinul a zecimi de procent. Oricum, vorba românului ’eram în temă’!

Rostul meu, acolo, la faţa locului era de a întocmi un raport de constatare şi de a preleva probe pentru laborator. Şi mai era ceva. La sugestia lui Dâmaso, trebuia să propun trimiterea din ţară a unui specialist în preparare minieră. Mă şi gândisem la Dan, dr. inginer, ambiţios, studios, etc., etc.

Cele câteva zile petrecute în jurul instalaţiei au trecut repede, fără incidente, înconjuraţi de localnici primitori, fericiţi de perspectivele de reactivare a lucrărilor la mină, de posibilele angajări. Nampula este capitala provinciei cu acelaşi nume. Populaţia întregii provincii se ridica la cca. 150000 de suflete. Mai spre vest se ridică platourile, atât de bogate în materie primă minerală exploatabilă având conţinuturi importante de Niobiu, Tantal, Pământuri Rare şi multe altele, trecând şi în ţara vecină vestică Malawi şi de acolo în Zambia.

Legătura cu aceste ţări era asigurată de calea ferată ce pleacă din portul Cidade de Nacala, trece prin Nampula şi-şi continuă drumul spre Malawi. La vest de Nampula platoul se mândreşte cu un vârf de peste 2400 m. Ghinionul unui centru industrial precum Nampula este că, aflat cum spun localnicii în mijlocul dansului nesfârşit al prafului, praf care se aşează nestingherit în orice colţişor ascuns al oraşului, nu se află la ţărmul oceanului. Cine vrea ocean, cine vrea plaje minunate, merge la Cidade de Nacala.

Dar Cidade de Nacala mai ascunde ceva deosebit de  atractiv. Este o perlă mondial recunoscută a Mozambicului, aflată la Sud de Nacala, foarte aproape, o insuliţă abea desprinsă de ţărm, din 1991 declarată ”Unesco World Heritage Site”, Insula Moçambique. Recunoaşterea a venit pentru bogăţia unică a arhitecturii conservate(un amestec de arhitectură colonială portugheză şi vechea Swahili).

Frumuseţea peisajului şi minunăţia plajelor sunt plusul oferit turiştilor de această minusculă insulă, unde în 1498 a poposit Vasco da Gama, iar în 1507 a fost declarată capitala Colonială Portugheză, capitala teritoriilor Est-Africane Portugheze. În 1898 capitala a fost mutată la Lourenço Marques, iar după independenţa cucerită la 25 iunie 1975, la Maputo. Un nou ”n-a fost să fie” s-a adăugat of-urilor mele. Visata vizită a fost ’amânată’ de Dâmaso pentru misiunea viitoare!?

În ultima seară petrecută la un pahar de whisky adus de Dâmaso, printre altele, şeful, puţin în afara apelor sale obişnuite, ne-a făcut un plan de întoarcere la Beira, puţin diferit de cel iniţial. „Mai avem de făcut o vizită importantă, la minele de pietre preţioase şi semipreţioase, smaralde, safire, granate, turmaline, pentru a anunţa proprietarul de naţionalizarea companiei. N-o să se bucure, dar trebuia să se întâmple! Suntem o comisie cu împuternicire, aşa că nu vor fi probleme…”

„Facem şi noi parte din comisie?!…adică eu şi Anton?!…”

„Da, Boriş, sunteţi angajaţii Direcţiei de Geologie şi Mine. Sunteţi, ca şi noi, mozambicani…”

Nu prea am avut ce adăuga, cu toate privirile nedumerite ale lui Anton. „Uite, prietene, că vom ajunge şi în analele istoriei revoluţionare a Mozambicului. Dacă-i bal, bal să fie! Vedem la faţa locului…”

Acum, când scriu aceste rânduri, fermecat încă de amintiri de neuitat rămase din peregrinările mele prin Mozambic, o ţară africană de peste 800.000 kmp, părăsind Nampula, încep să-i dau dreptate Carolinei Cowan, scriitoare născută în Africa de Sud, speriată de apartheid şi transmutată la Nampula în căutarea ’democraţiei’, dotată cu un deosebit spirit critic, dar şi cu o înclinaţie romantică spre aventură, care în lucrarea ”Living in Nampula, Mozambique” analizează la rece pornirile sale romantice şi chiar din subtitlul ”Just Left of Paradise” calmează visele celor care în fugă au văzut în Mozambic un paradis terestru. Nampula, pentru ea, este un melanj de plus şi minus, mai bine zis de minus şi plus, de unde nu se mai poate desprinde şi cu dezinvoltură conchide:

”It’s not quite paradise, but Nampula is my home now, and personally, I think it is beautiful.”

Cam cu această părere părăseam eu Nampula, convins, nu ştiu de ce, că nu voi mai reveni.

Am pornit cu cele două maşini te teren spre o ţintă necunoscută şi, de ce să n-o spun, nedorită de mine şi Anton. Ce aveam noi cu naţionalizarea?! Am înţeles mai târziu. mozambicanii, nu numai că ne-au acordat încredere, dar ne-au şi considerat asimilaţi, participanţi ’activi’ la reconstrucţia ţării.

Nu ne îndreptam spre o localitate anume, ci spre o fermă, undeva în zonă. Când, după vreo două ore de mers ne-am pomenit în faţa unui adevărat ranch, luat parcă dintr-un film american, am ascuţit privirile ca să ne dumirim. Un teren larg, înconjurat de o îngrădire din grinzi bine fixate, cu o poartă largă, în acelaşi stil, păzită de doi gealaţi, tineri, cu arme de vânătoare afişate ostentativ. În fundul curţii se profila o construcţie din scânduri bine fasonate, impresionantă prin dimensiuni, iarăşi cu aspectul deja amintit al fermelor văzute în filme.

La un semn, deloc prietenesc, am oprit în faţa porţii. Gealaţii s-au apropiat de maşini, ne-au făcut semn să coborâm, au luat din mâna lui Dâmaso hârtia de prezentare, au învârtit-o pe toate feţele şi ne-au ’invitat’ să-i urmăm. Am străbătut curtea prin gazonul bine întreţinut, învârtind privirile de jur împrejur, am intrat prin uşa larg deschisă şi ne-am pomenit în faţa unei mese din lemn masiv, lungă de vreo şase metri, la care, de pe un fotoliu, ne-a zâmbit, cumva ironic, un grăsan, nebărbierit de ceva zile, şi, cu un  gest măreţ ne-a arătat scaunele din faţa lui. Apoi, s-a adresat lui Dâmaso, care-i pusese în faţă documentele.

În spatele lui se plantaseră cei doi ’bodyguarzi’, despre care, cu căldură, ne-a anunţat că sunt fiii lui.

A luat documentele, le-a arătat şi fiilor săi, le-a aruncat pe masă şi a început să râdă. Un râs răguşit, ameninţător.

Dâmaso l-a anunţat că este vorba de o vizită de recunoaştere, că va sosi o echipă guvernamentală pentru preluarea fermei şi a minei în exploatare, că noi vom pregăti materialul după ce vom vizita exploatarea şi ferma, că va trebui să ne însoţească pentru a putea semna un proces verbal.

„Noi nu vom părăsi această proprietate, să fie clar! Puteţi vizita ferma, mina, împreună cu fiii mei, dar nu puteţi lua nimic cu voi. Cu mine aţi terminat. Rămâneţi cu băieţii mei. Eu nu semnez nimic!”

Vizita fermei a fost scurtă, şi mai scurtă cea a exploatării, o exploatare, la suprafaţă, în terase. Nu lucra nimeni. Fermierul avea sursele lui de informare aşa că a dispus să se facă ordine şi curăţenie. Unul din fraţi, probabil cel mai mare, a preluat conducerea. Ne-am luat după el, cu puşca de care nu se despărţea, ne indica, tot cu puşca, unele iviri sclipitoare, albăstrui-verzui, de ”safir”, acea Piatră a Fecioarei, sau Piatra Episcopală, cum i se spunea în evul mediu, tămăduitoare în credinţa oamenilor, vindecătoare a tensiunii arteriale. Toate aceste informaţii ni le şoptea Dâmaso, încercând în mod vădit să mascheze disconfortul în care se afla în faţa noastră, a ’mozambicanilor asimilaţi.’

Frecvent apăreau granaţi de un roşu aprins, sau sclipiri de  minerale verzi, turmaline cristalizate sub forme prismatice alungite, pietre semipreţioase foarte apreciate, precum şi silicaţi de aluminiu, litiu, potasiu, fluor şi urme de rubidiu, din grupa Lepidolitelor, inapte pentru bijuterii din cauza durităţii reduse, dar reprezentând o materie primă preţioasă pentru Litiu şi Rubidiu, ultimul  servind la datarea radioactivă. Nu mă pricepeam la astfel de ’pietre’, dar participam atent la o lecţie predată de şeful delegaţiei.

Toată misiunea s-a încheiat în coadă de peşte. N-am obţinut nici o semnătură, cel mult promisiunea fermierului că nu vor părăsi ferma sub nici o formă, invocând dreptul democratic la proprietate. Când am părăsit ferma, am răsuflat uşuraţi, în frunte cu Dâmaso, dar mai tăcut decât era de obicei.

Am făcut un tur de forţă pentru a înnopta la Quelimane. A doua zi, din zori, după un dejun frugal am pornit spre Beira. S-a mers fără a se forţa ştiind că Beira ne va oferi condiţii bune de cazare. În plus, peisajul oferit de plajele cu nisip fin, albicios, era o bună ocazie de relaxare. Am petrecut câteva ore bune pe plajă ascultând poveştile lui Dâmaso. Era mai relaxat, plin de vervă în expunerile sale legate de naţionalizare. Participase la tot ce era legat de geologie-mine.

„Să ştiţi că a fost floare la ureche purtarea fermierului. Am avut parte, tot în Nord, în regiunea Tete, de o primire mult mai dură. A trebuit să ne întoarcem şi să revenim însoţiţi de militari. Acolo s-au tras focuri de ameninţare ca să ne convingă să plecăm. Da, acolo am cunoscut adevăraţii duşmani ai Mozambicului, şi nu numai acolo.

Unde mergem noi acum, la Manica, la graniţa cu Rodezia, la fostul proprietar al zăcământului de aur, un sârb, lucrurile s-au petrecut paşnic. Omul şi-a luat avionul personal şi a plecat fără să se atingă de nimic. Vila lui arată ca şi atunci când a părăsit-o. Acum este casă de oaspeţi, cu tot ce trebuie, cu împrejurimi feerice. O să vă placă! Doar, din când în când, avioane uşoare, trec din Rodezia să anihileze campusurile de antrenament ale refugiaţilor rodezieni, transformaţi în ’armată revoluţionară’, susţinută de Mozambic. Mitraliază şi incendiază cu napalm. Sper să nu avem parte de aşa ceva!…”

Iarăşi o privire nedumerită a ţâşnit din ochii lui Anton, primind un răspuns pe măsură din partea mea. „Dragă Anton, la noi se spune ’din lac în puţ’…” Am comis un act de nepoliteţe vorbind în rusă, dar altă cale de comunicare cu bulgarul nu era, ceea ce ştia şi Dâmaso.

Şoseaua bună nu ne-a ridicat probleme. Mai mult, poate, ne-a ţinut pe gânduri povestea cu prietenii rodezieni. O uşurare era însă. Nu vom mai avea de-a face cu fermieri. După vreo 130 de kilometri am intrat în oraşul Vila Pery, devenit peste timp, cum am văzut pe o hartă recentă, Chimoiu, capitala provinciei Manica, al cincilea oraş ca mărime din Mozambic, aflat la o altitudine de 750 m. Numele de Vila Pery a fost dat localităţii după numele guvernatorului portughez Joao Pery de Lind, în 1916. Ca şi în multe alte cazuri, vechile nume de localităţi au fost schimbate după  independenţa din 1975, pentru a mai atenua dureroasele amintiri din perioada colonială portugheză.

Important centru agricol, cu o industrie textilă de tradiţie bazată pe cultivarea bumbacului. Populaţie de vreo 50.000 de suflete păstrând în memorie anul 1974 când trupele conduse de FRELIMO sub comanda viitorului preşedinte al Mozambicului, Samora Moisés Machel, au cucerit oraşul Vila Pery. A fost, în istoria eliberării, primul oraş cucerit din mâna administraţiei portugheze. Urmele distrugerilor provocate se mai vedeau încă.

Totuşi, oraşul ne-a întâmpinat cu o înfăţişare plăcută, cu vile frumoase, plin de viaţă, mândrindu-se cu vecinătatea celei mai importante înălţimi a platoului, cu celebra sculptură a naturii, un cap de om, ”Cabeça do Velho”(Capul Bătrânului), un loc considerat sfânt pentru vechea tradiţie, loc de pelerinaj.

Dar, pentru că există mereu şi câte un dar, la sediul Direcţiei de Geologie şi Mine, ne-a aşteptat o surpriză. De câteva zile bune, forţele aeriene rodeziene, atacau aerian, cu napalm şi mitralii, pădurile adiacente oraşului, stârnind panică în oraş şi împrejurimi.

Circulaţia spre Manica fiind oprită, am fost cazaţi într-o vilă somptuoasă, consemnaţi să nu părăsim spaţiul alocat protecţiei noastre. Confortul era lux, masa, cele trei mese, erau livrate la vilă, un îngrijitor permanent la dispoziţia noastră, şi, şi nimic altceva. Serile auzeam, şi vedeam, avioane mici, monoplane survolând oraşul, şi după culorile cerului de un roşu aprins, ştiam că nenorocirile bântuiau formaţiunile de revoluţionari rodezieni aciuaţi în Mozambic. Am spus ”serile” deoarece situaţia a durat trei zile şi nopţi, dându-ne impresia că eram sechestraţi. Efectiv nu aveam ce face, iar consemnul nu putea fi încălcat. Veşnica mea întoarcere în trecut ne-a salvat.

Mi-am adus aminte de studenţie, de meciurile de ”pötzi” din sala de desen tehnic. Jucau băieţii, jucau fetele. Era footbal de masă, jucat de doi adversari, cu câte o monedă mai mare de fiecare pe post de jucător şi o monedă mică, cea mai mică posibilă, drept minge. Mesele de desen tehnic aveau mantă, ca la biliard, ceea ce făcea jocul mai atractiv. Barele porţilor erau din cutii de chibrituri. Norocul a fost că în vila noastră încăpătoare, am dat de o masă corespunzătoare scopului urmărit. Mi-am atribuit rolul de instructor şi rezultatul nu s-a lăsat aşteptat. Parcă ne-a apucat nebunia. Nici pentru masă nu eram dispuşi să întrerupem un meci.

Realitatea e că ne-am luat gândul de la ceea ce se întâmpla afară. Dâmaso era cel mai încântat. Era atât de îngrijorat pentru noi, încât soluţia nesperată de ocupare a timpului, supus fără voie încordării, a venit ca o idee salvatoare. Am devenit copii şi am îmbrăţişat jocul precum copiii.

Când lucrurile s-au mai calmat şi am primit aprobarea pentru a ne continua drumul, am reacţionat chiar ca nişte copii opriţi în plină desfăşurare a jocului.

De dimineaţă, după un dejun stropit cu multă şi bună cafea, am plecat la drum. În maşină, în afara şoferului, era Dâmaso, eu şi Anton. Şoseaua era acceptabilă, distanţa de cca. 70 de kilometri până la Manica nu mai era o problemă, eram aşteptaţi într-o vilă superbă, vorba amfitrionului şi, foarte important pentru starea noastră de spirit, certitudinea ultimei etape a misiunii.

Ieşirea din oraş ne-a permis să ne bucurăm în voie de ”Cabeça do Velho”, o operă a naturii, un profil de cap de om, culcat pe spate, pe toată lăţimea enormei căciuli montane. Inerent mi-am adus aminte de imaginea ”omului” nostru din Bucegi, sau a fantasticului ”Sfinx”, creaţii pline de mister, generatoare de legende. N-am putut să mă abţin şi, cu sau fără talent, i-am desenat, în cuvinte, lui Dâmaso şi lui Anton imaginile de acasă. Cel care a ascultat trăgând cu urechea a fost şoferul şi, întorcând capul, a exclamat: „Increivel! Nao posso entender, camarada Boriş. Uma cabeça similhante na Romenia?!”(De necrezut! Nu pot să înţeleg, camarade Boris. Un cap asemănător în România?!) „Da, da, dragul meu! Natura este un artist vagabond care sculptează pe unde apucă…”

 

 

Am intrat adânc în şoseaua care ne ducea spre Manica, ultima sarcină în cadrul misiunii noastre. La plecare Vila Pery mi s-a părut un orăşel frumos, cu multă verdeaţă, tropicală bineînţeles, cu această ’cabeça’ în dreapta, cu o întinsă pădure a ’revoluţionarilor’ în stânga, cu un drum în linie dreaptă ochind vestul rodezian, dar urmând aspectul colinar al regiunii. Acest aspect din urmă, s-a accentuat odată cu apropierea de Manica, ’Tiny Manica’, cum i se spunea, oraş mic dar întins de-a lungul şoselei. Da, ultima parte a drumului, cu succesive coborâşuri şi suişuri, m-a făcut să mă simt pe mare, pe marea noastră învolburată, cu apariţii pe culmi de val, urmate de cufundări, stârnind îngrijorarea celor de pe mal.

La o distanţă apreciabilă de aşezările propriu zise al oraşului, ca pentru a vesti din timp, câte un zid de o parte şi de alta a şoselei, reprezentau poarta oraşului. Am mai făcut ceva kilometri, admirând îndesirea florei care, parcă, pregătea intrarea noastră triumfală. Au apărut clădirile, pomii falnici străjuind împreună cu stâlpii de telegraf drumul, oamenii purtând haine multicolore, făcându-ne semne de ’bun venit!’, gesturi specifice mozambicanilor de pe întreg teritoriul acestei ţări feerice. Eram curios, eram încântat, visam să văd cât mai multe. Cazarea a fost ca-n filme. Aşa cum ni s-a promis, ne-am aranjat într-o vilă părăsită de vechiul stăpân al aurului mozambican. A plecat cu avion personal, lăsând totul ca pentru a se întoarce. A acceptat actul de naţionalizare fără probleme.

Vila, pe o culme cu o vegetaţie luxuriantă, cu plantaţii  pline de tot felul de arbori fructiferi, într-o atmosferă de paradis terestru, dar, pentru noi, mă refer la mine şi la Anton, cu un  iz de alertă. Umblând printre arbuşti şi flori, eram cu ochii în patru, temători că, fiind la tropic, trebuia să întâlnim şi ceva faună. Ei, n-am întâlnit nimic îngrijorător, iar interiorul ne-a oferit luxul visat al celor ’cinci stele’. Am găsit de toate şi, culmea, din punctul meu de vedere, un pickup ultramodern, un Philips, şi o discotecă cu muzică simfonică de invidiat. Trebuie să recunosc că m-am înfruptat la refuz împreună cu Dâmaso. Anton era mai rezervat mulţumindu-se să petreacă timpul liber pe terasă, tolănit într-un fotoliu.

Dar nu aceasta era misiunea noastră principală. Manica era, la acea vreme, copleşită de o problemă de poluare gravisimă. Exploatarea aurului din zonă, lucru care de altfel se petrecea de ambele feţe ale graniţei cu Rodezia(azi Zimbabwe) făcându-se în condiţii primitive, artizanale, prin amalgamare cu mercur, într-un haos inimaginabil de organizare a locului de muncă, fără o minimă protecţie a minerilor, fără măsuri ecologice de protejare a mediului. Şi asta în condiţiile utilizării mercurului ca agent de atac al minereului.

Mi-am adus aminte cu groază de scenele filmate la Turda noastră, unde copii nevinovaţi sunt supuşi iresponsabilităţii crase a maturilor.

Ce mi-a fost dat să văd întrece orice închipuire. Ce am văzut aparţinea, încă, situaţiei din anul 1977. Poluarea se întinsese pe o arie foarte întinsă cuprinzând apele, solul, aerul, fauna. Nu erau expuşi doar minerii artizani denumiţi ’garimpeiros’, de la ’garimpagem’ (minerit artizanal), ci şi populaţia din zonă şi din împrejurimi.

Mercurul este cel puţin atât de toxic precum cianura, se poate spune şi invers, privind problema din punctul nostru de vedere care bântuie ţara noastră în aceste zile,  în toate formele sale de existenţă în procesul de tratare a minereurilor de aur: metalul, vaporii de mercur, metylmercurul(CH3Hg+), Cation organic năbădăios, rezultat dintr-un proces de ’metabolism microbian’. Aceste forme extrem de toxice de existenţă ale mercurului folosit in exploatarea aurului, în deosebi în condiţiile unei exploatări artizanale, creau  probleme insurmontabile pentru mediul înconjurător, pentru sănătatea oamenilor.

Când am ajuns în perimetrul lucrărilor de exploatare, m-am trezit în Evul Mediu, sau, poate, şi mai departe de zilele noastre.

Majoritatea lucrărilor se desfăşurau la suprafaţă, cu mijloace rudimentare de spălare-concentrare a rocii desprinse cu târnăcoape, în lighene, ca pe vremuri la noi pe Argeş, cu mâinile goale, manevrând mercurul pentru amalgamare de parcă ar fi un produs alimentar nevinovat.

Auzind un zgomot ritmic, un fel de bubuituri înfundate, m-am îndreptat înspre direcţia cu pricina. O grindă orizontală, la vreo doi metri înălţime, fixată pe două grinzi, mai bine zis, lemn de mină folosit la armare, cu aspect de poartă de fotbal, cu un scripete agăţat de grinda orizontală, cu o funie trasă manual prin scripete, având la capăt un bolovan greu. Între barele ’porţii’, pe jos, minereu extras amestecat cu mercur. Prin lansarea succesivă a bolovanului în masa de minereu supus amalgamării, se realiza contactul minereului cu mercurul.

Cu braţele şi picioarele goale, câţiva ’garimpeiros’ se mişcau cu dezinvoltură, prin masa reactivă împrăştiată în jurul lor. Oare mai putea fi vorba de protecţia mediului sau a oamenilor?! Am surprins privirea jenată a lui Dâmaso, ca să nu mai spun de Anton, care căuta un loc mai puţin expus.

Dâmaso ne-a făcut semn să ne retragem pentru a mai inspecta şi alte perimetre de lucru. Am întâlnit puţuri verticale, conice ca aspect, cu o deschidere de cca. un metru,  săpate în rocă, de unde, câte un ’miner’ se căznea să scoată afară, cu o lopată cu coadă scurtă, ceva rocă.

Am văzut şi o deschidere de galerie, cu o gură de intrare de 2×1 m, prinsă între două planuri oblice de rocă, gata să o ia la vale. Am fost în mină, nu o dată, cunoşteam sistemele de armare a galeriilor cu lemn de mină, admiram chiar măiestria cu care se făceau lucrările de protecţie, de asigurare a activităţii subterane, dar atâta lipsă de preocupare pentru viaţa oamenilor nu mi-am putut-o imagina. Planurile oblice de rocă erau ’asigurate’ cu mai multe grinzi aşezate, dezordonat zic eu, care încurcau până şi activitatea de intrare sau ieşire la uşa galeriei.

Cam acelaşi gen de asigurare, armare, l-am văzut şi la încercarea de a pătrunde, măcar cu câţiva paşi, în galerie. Nu puteai fi atent la pereţii, parcă greblaţi, ai galeriei, privirile fiind ’sechestrate’ de aspectul înspăimântător al grinzilor de susţinere, aşezate în toate direcţiile. Minerii, dezbrăcaţi până la brâu, intrau şi ieşeau câte unul, în mână cu câte o găleată, pentru transportul minereului cu care, cu roaba, se alimenta perimetrul de amalgamare cu mercur. Am spus perimetru deoarece nu putea fi vorba de o instalaţie propriu zisă.

Nu mai aveam ce să ne spunem. Raportul de constatare era deja formulat în capetele noastre. Eram trei, dar gândeam la unison. Ne-am mulţumit să prelevăm probe pentru laborator şi să ne pregătim de întoarcere. N-am putut părăsi Manica, cu toate că aveam parte de un confort nesperat la vilă, în mijlocul unui adevărat paradis terestru.

Mai aveam o misiune, o vizită la o fabrică de prelucrare a asbestului, mai la sud de Manica. Nici aici nu am avut parte de o vizionare liniştită. Un azbest excelent, cu fibră lungă, foarte toxic după cum se ştie, prelucrat într-o hală slab ventilată, praful fin, atât de greu de suportat, plutind liber spre plămânii neprotejaţi ai ’oamenilor muncii’. Şi aici tronau neajunsurile unui sistem colonial în descompunere. Nu investiseră portughezii nici când se simţeau ca la ei acasă, n-o făcuseră nici când au presimţit plecarea.

Întorşi la vilă, am avut nevoie de timp pentru a ne reacomoda gândirea la normalul dat peste cap. Am tulburat liniştea, mai bine zis resemnarea ce pusese stăpânire pe noi, cu un concert de Paganini, concertul no. 5, necunoscut mie la acea dată, dar aparţinând, parcă, unui alt Paganini, un romantic, mai romantic ca oricând. M-am concentrat atât de mult asupra audiţiei încât nu am remarcat somnul adânc care-i subjugase pe colegii mei de vilă. Dormeau duşi în poziţii groteşti, chirciţi în nişte fotolii mari şi comode, zic eu. Şi pentru că nu puteam să mă dezmint, obsedatul meu „n-a fost să fie” şi-a mai făcut o dată apariţia.

Seara ne-am pus pe rememorat cele văzute. Dâmaso, cum era şi normal, a încercat să îndulcească puţin impresiile cu care ne-am întors de pe teren. Ştia tot ce ne-a impresionat pe noi, ne-a vorbit de dezinteresul portughezilor faţă de tehnică, de condiţiile de muncă, motivat pe de o parte de atitudinea fostului proprietar, gen de om acaparator, grăbit să culeagă ce mai putea fi cules fără investiţii, aşteptând de ani buni oficializarea inerentă a sfârşitului colonialismului, iar pe de altă parte, sclavul unui trai de huzur, avid de cultură dar nu şi de cea tehnică.

„Ce mă miră, dragul meu, este că, tot în Africa colonială, în sud-vestul Saharei, la o exploatare a aurului, bazată tot pe amalgamare cu mercur, în 1972, foloseau mori de amalgamare, mori cu bile, care, chiar dacă nu erau ’retorte’, sau ’autoclave’, despre care se vorbeşte tot mai mult astăzi, asigurau condiţii de lucru care protejau într-o mare măsură mediul şi sănătatea bieţilor ’garimpeiros’. Am văzut şi aici, o palidă încercare, prea artizanală, de a confecţiona nişte tamburi de mici dimensiuni, învârtiţi pe o axă orizontală, înfăşuraţi în zdrenţe, practic fără nici o etanşare care să oprească cât de cât împrăştierea materialului poluant. Culmea e că România livra Algeriei mori industriale echipate cu bile de amalgamare. Eram acolo, într-o scurtă misiune cu directorul meu când, am fost luaţi la trei păzeşte de directorul algerian pentru faptul că s-au livrat mori fără bile. A fost penibil, dar s-a rezolvat repede.”

„Păi, nu mi-ai spus niciodată că ai cunoştinţe în acest domeniu!?” „Păi, nu m-ai întrebat niciodată…”

„Mă tem că n-ai să mai pleci niciodată din Mozambic…”

„Mă tem că nu mai am mai mult de o lună de stat în Mozambic…”

„Ştii tu ceva ce nu ştiu eu?!”

„Nu, simt ceva ce mă frământă. Familia!”

„Vedem la Maputo. Samora Machel este prieten cu Ceauşescu iar Branco, ministrul economiei, are uşa deschisă la Samora. Nu scapi tu de noi!…”

Da, atmosfera amicală în care ne complăceam, ne-a ajutat să depăşim starea agitată care ne urmărea încă. Cum Dâmaso a deschis subiectul întoarcerii la Maputo, cu maşinile la Beira şi apoi cu avionul la sediu, am lansat şi eu întrebarea care mă frământa: „Şi cu Picturile Rupestre cum rămâne?!…”

Era vorba despre celebrele Rupestre de la Chinampere, din masivul Penha Longa, aflat la Nord de Manica, cu care se şi lăudase Dâmaso la plecarea în misiune.

„Nu putem merge acolo. Aţi văzut ce fac rodezienii. Fiind foarte aproape de graniţă, pentru moment, orice deplasare turistică în zonă este interzisă. Îmi pare rău! Se vor mai linişti lucrurile, iar noi vom mai reveni…”

Am înţeles, dar m-am întrebat retoric, ce alt „n-a fost să fie” mă mai paşte?!

Drumul la Beira, cunoscut deja, a decurs fără probleme. L-am făcut dintr-o bucată, cu o singură oprire la Vila Pery, unde am ţinut să mă mai uit o dată la ’Cabeça do Velho’, presimţind, parcă, despărţirea definitivă.

La Beira am profitat de libertatea acordată de Dâmaso pentru a hoinări prin minunatul oraş port, de-a lungul plajelor îmbietoare. S-a nimerit o zi frumoasă, cu un cer de un albastru greu de definit, pe care l-am asemuit cu cel mai frumos cer din ţară, cel pe care aveam să-l  admir cu nesaţ la Soveja.

A doua zi am avut un zbor liniştit, tot cu o companie mozambicană, zbor în care m-am lăsat furat de gânduri ce se îndreptau obsedant spre Bucureşti.

La Maputo, ne-am despărţit, îndreptându-ne fiecare înspre casa lui, pentru o relaxare bine meritată. Apartamentul mă aştepta, aşa cum şi eu aşteptam să-l populez cu ai mei. În cutia de scrisori, nimic?! În frigider, nimic. Nu mi-a fost lene, până la urmă, şi m-am dus să mă înfrupt cu nişte creveţi stropiţi cu bere. M-am întors agale, îmi plăcea atmosfera oraşului înflorit, liniştea din cartierul meu, mă simţeam la mine acasă, chiar dacă mă despărţeau câteva bune mii de kilometri de Bucureşti.

A doua zi am trecut pe la direcţie. M-a întâmpinat Garcia ca pe un copil. „A venit prelungirea misiunii cu un an…Cred că nu mai pleci niciodată…Adu-ţi familia mai repede, Borriş!”

„Un an, asta înseamnă până la 1 mai ’78…cu familia sper să meargă, cu toate că, dacă nu se grăbesc, Cris nu va mai putea veni decât, eventual, în vacanţa de iarnă…”

„Borriş, am primit vizita unei comisii ONU. Vor să studieze posibilitatea transformării laboratoarelor noastre în ’Laborator Central pentru Africa de Est’, noi, Tanzania şi Kenia. Vor reveni pentru a vedea pe viu laboratoarele…Vezi de ce cred eu că n-ai să mai pleci?…Şi soţia, mi-ai spus că este inginer chimist…Ce zici?”

„Nu-i suficient să te îndrăgosteşti de cineva, ca să şi fii împreună…Eu chiar iubesc Africa, iar Mozambicul mi-a picat ca o mănuşă. Dacă acasă află ceva de treaba asta, mă cheamă urgent la Bucureşti…”

„Nu şi dacă intră în joc Samora. Nici nu bănuieşti cât farmec diplomatic are acest om…Şi mai e şi prieten cu al vostru…Sunteţi ţara care ne-a ajutat cel mai mult!”

„Dragă Ruy, vom trăi şi vom vedea. Trebuie să fug. Mi-e dor de laborator, de echipa mea. Cu Dâmaso a fost grozav, cum grozave sunt şi problemele ce le aveţi pe cap. Até logo!” (pe curând, cu O final închis în U).

Eu am mai fost primit cu căldură dar, de data aceasta, am trecut printr-o emoţie puternică. S-au îngrămădit toţi în jurul meu, vorbeau toţi deodată, eu nu găseam cuvinte ca să-i întrerup, nici n-am înţeles mare lucru în vacarmul atât de bine întreţinut, şi am bâiguit, cumva, „haideţi să facem o cafea…”

„Daaaaaa!” a fost răspunsul unei reprimiri neprotocolare în mijlocul lor. Recunosc, am avut o zi plină, pe linie spirituală. Culmea satisfacţiei am avut-o constatând că şi-au făcut datoria pe deplin. Trebuie să recunosc că aveam ceva îndoieli la plecare.

Ce mai! Nu s-a lucrat nimic, am pălăvrăgit fără oprire, m-am descurcat bine şi cu începuturile mele în portugheză, s-a râs mult. Când le-am spus că mai rămân un an, până la 1 mai 1978, explozia s-a produs. Am fost îmbrăţişat, am fost sărutat, am fost în al nouălea cer, cum se spune.

Speranţa cu familia mi-a dat un nou imbold. Mi-am intrat repede în pielea care se cam fleşcăise şi treburile au pornit în ritm alert. Laboratorul, proiectul noului sediu, universitatea, şedinţele de lucru cu Dâmaso, tenisul, toate după chemarea inimii.

Cu tenisul, din păcate, a apărut problema căutării unui nou partener. Tchakârov şi-a rupt mâna la tenis şi a hotărât să se întoarcă în Bulgaria. Fiind chirurg, era şi normal. Oana nu scăpa nici o ocazie de a mă însoţi, dar atunci era comod deoarece beneficiam de Mercedesul ambasadorului. Îşi găsise un puşti de vreo 15-16 ani, taman bun pentru ea, şi era în culmea fericirii. Jucau tenis, eu nu-i deranjam supraveghindu-i doar de la distanţă. Nici nu prea era nevoie, şoferul tatii fiind prezent în  tribună, şi cum se ştia cam cine erau aceşti şoferi, nu-mi făceam probleme.

Chemat la ambasador, m-am dus puşcă sperând că erau ceva veşti concrete legate de familie. Erau, şi nu erau. Ştia de formele pentru soţie, dar mai ştia şi de neşansa care o păştea pe Cris. Fiind majoră, nu mai putea fi trimisă prin GEOMIN, iar asta complica povestea, chiar dacă eu mai speram s-o văd venind în vacanţa de iarnă.

După ce i-am satisfăcut curiozitatea legată de ’excursia’ prin Mozambic şi o Fanta, bună, cum n-am mai băut niciodată acasă, mi-a întins spre lecturare două CV-uri, un fel de autopropuneri pentru posturile de chimişti, Aruncându-mi privirea doar, i le-am restituit zâmbind şi spunând „nu!” Era vorba de ’W’ şi ’Bobo’, ambii străini de chimia analitică pe care trebuiau s-o facă. Din ’W’, profesor de chimie fără un dram de experienţă, dar la a doua tentativă de a mă bruia, făcusem acasă  un fel de tehnolog, iar ’Bobo’, nici atât, inginer de preparare minieră!? Eu trimisesem vreo trei propuneri precum, Ştefan şi Mihalka la analitică şi Dan pentru preparare. Misiunile erau grele şi nu se putea pune problema unei ’şcolarizări’ la locul de muncă.

Cei propuşi ar fi intrat direct în pâine. N-a venit nici o confirmare şi pisica s-a născut moartă. Nu era prima oară când mă loveam de ’interese’ şi nu de interesul pentru misiune. Acasă la noi, era ca acasă la noi, conservat până în cele mai mici amănunte!

Mă enervau măgăriile de acasă şi, bineînţeles, consecinţele lor. Ai mei ar fi putut fi deja cu mine. Teama această, ca să nu-i spun scuza, de posibila mea rămânere în ’Vestul Sălbatic’, era absurdă.

Eram mult mai legat de România, de morminte, de copilărie, de splendorile de acasă, decât toţi acei mahări politici la un  loc. În plus, mă indispunea şi ’comoditatea voită’ a factorilor implicaţi în problemele de relaţii economice cu ţările în dezvoltare. Am făcut o serie de propuneri de colaborare în domenii în care puteam să ne implicăm, dar toate au rămas îngropate la de-al de Crinta de la Agenţia Economică, sau, şi mai rău, la Dna Anghel…, angelică prin ’dolce far niente’ made in Romania. Interesante erau doar deplasările din care se înfruptau din plin.

Eu, sclavul ’dorului meu de ducă’, începeam să am şi zile grele în care ’dorul de casă’ de astă dată, mă împingea la scris, lungi scrisori, poezii, gânduri aruncate pe hârtie. Aşa am ajuns să-mi calc angajamentul din adolescenţă şi să nu mai rup scriiturile, să le adun într-un caiet, să le trimit Mitzurei.

Când a ajuns la şcoală, Cris, a venit râzând cu poftă. Li s-a citit din Arghezi, li s-a pomenit de Mitzura şi Barutzu, cei doi copii ai poetului. N-a putut să înţeleagă cum nişte părinţi au putut apela la astfel de nume. Am râs împreună cu ea şi am hotărât să adoptăm aceste nume stranii. Ea a devenit Mitzura, iar eu Barutzu. Şi aşa am rămas unul pentru celălalt.

Dar apropo de singurătatea care începuse să mă bântuie, răsfoind acum nişte hârtii, am dat de o mărturisire:

„Nu ştiţi ce greu e să fii singur. Pe cât de vagabondă pare firea mea, pe atât de legat sunt de tot ce las la plecare!”

Şi ca să fie tacâmul plin, un gând împrumutat din Esenin:

„De-ai şti cât poate să iubească un huligan,

Şi de supus cât poate el să fie…”

Da, trebuie să recunosc faptul că, scrisul şi, mai nou, conservarea scriiturilor, mi-au adus un car de bine. Amintirile au dat năvală în apartamentul meu, mi-au furat multe nopţi din singurătate, m-au făcut şi mai ocupat. Ştiu că am scris undeva, cândva:

„Cine nu are trecut, Nu are prezent, Cine n-are prezent, Nu poate avea viitor…”

Sentenţios, nu?!…

Treburile în secţia analitică mergând bine, nesperat de bine, m-am apucat de aur, să-l liniştesc pe Dâmaso. Aduseserăm o probă de preconcentrat de aur de la Manica şi doream să vedem ce se putea face cu acest produs, obţinut în condiţii rudimentare, dar, totuşi, obţinut. Chiar amintirea a ceea ce văzusem, mă împingea la fapte.

Materiale pentru ’docimazia aurului’, metodă de separare a aurului pentru analiza propriu zisă, erau destule. Oale, chimicale, la discreţie. Două cuptoare mari şi, unul din muncitorii folosiţi de vechea conducere a laboratorului, prezent. Ceea ce mi-a trecut prin cap ar fi stârnit, poate, semne de întrebare. Cum nu aveam de ales, am purces la treabă. Am făcut o ’comisie’ din localnici, cu Pascoal responsabil, cu mine doar îndrumător şi am prezenta-o lui Garcia pentru atestare. S-a mirat când a văzut ce vreau să fac, a înţeles de ce aveam nevoie de acea comisie şi mi-a urat succes.

La laborator, am introdus materialul adus de la Manica într-un seif cât o cameră, i-am predat una din cele două chei lui Pascoal, iar cealaltă Donei Leonora, economista noastră, ca să-i spun aşa, şi am început activitatea de Sisif. Un procedeu tehnologic la scara picăturilor de laborator. Toată tărăşenia cu ’comisia’ a fost necesară pentru propria mea persoană. În Mozambic, ca de altfel, în oricare loc al lumii, manevrele cu aur sunt strict supravegheate de organele de securitate. O ştiam şi de la noi.

Am pomenit de o muncă de Sisif deoarece microgranulele de aur ce le obţineam prin clasica docimazie, păreau a fi picături de apă într-un ocean. Dar aveau ceva ce doream să obţin: puritate! Restul implica o activitate conştiincioasă şi multă, multă răbdare. Ori răbdare am avut întotdeauna, o ştie cel mai bine Margareta, Doamna Mea, după titularizarea dată de bunul meu prieten, profesorul, scriitorul, luptătorul anticomunist, Mihai Rădulescu. N-a cunoscut-o personal, dar se întreţineau amical la telefon, ori de câte ori dorea să mă mai reţină la el, la pălăvrăgeală.

Lucrurile au început să se mişte, încet, dar sigur. Copiii ăştia ai mei se minunau de cât de greu adunam ceva produs în borcanul fermecat. Totuşi, cu timpul, lumina care o trimiteam spre borcan, a început să scoată la iveală o sclipire ca de soare. Un strat subţire, dar strat. Cel care început să creadă în ceea ce facem a fost Pascoal. A propus încă un schimb, şi l-am organizat.

Timpul trecea, ajunseserăm la finele lui noiembrie, de acasă foarte puţine veşti, din partea mea scrisori lungi, presărate cu poezii pentru Mitzura şi, mai ales, cu sfaturi privind călătoria, ruta cea mai convenabilă, bagajele, care trebuiau a fi reduse la strictul necesar, incluzând însă ceva materiale pentru tenis.

Pe 18 noiembrie am primit prima scrisoare ’adevărată’ de la Cris. A cuprins de toate: bacalaureatul, banchetul, examenul de admitere la Chimie Industrială(?! Ajungea la 3 numărul nebunilor din casă), vacanţa la mare(cu Radu, cel mult simpatizat de mine!), şi, în sfârşit o remarcă pozitivă la adresa poeziilor ’pentru Mitzura’ şi o întrebare legată de poezia ”Confesiunea”.

I-am răspuns târziu în noapte, cam aşa: „Gândurile în versuri sunt pentru tine! Îmi pare bine că nu le găseşti urâte. ’Confesiunea’ este reală. Uneori îmi pare rău. O retrospectivă a celor 30 de ani ar fi fost interesantă. Nu vreau subiecte reale. Vreau să-mi pun  fantezia la încercare. Cele politice, pentru gura mea spartă, sunt periculoase. Vorba lui Păunescu, „Pe pământ avem de toate…Şi mai bune şi mai rele…Şi-nchisori şi libertate…”

Urmau câteva sfaturi: „Nu te obosi cu facultatea…Trăieşte aceşti ani minunaţi care nu se vor întoarce niciodată…Eşti sclava amintirilor din liceu…vor rămâne ca un preludiu la viaţa de student…”

Pe 19 noiembrie, într-o zi de sâmbătă, a sosit ambasadorul. Duminica am mers la ambasadă invitat de Oana să jucăm acolo tenis. Ambasadorul s-a mirat că familia mea nu era încă la Maputo. M-a surprins deoarece el venea din România şi nu ştia nimic nici de Cris.

„Poate aranjăm să vină în vacanţa de iarnă…”

„Nu mai cred. Mă consideră un indezirabil politic şi-mi ţin sechestrat copilul în gaj…”

Am jucat dublu, eu cu Oana împotriva ambasadorului în echipă cu unul din securiştii lui. Aşa le spunea Oana. Am câştigat în serie, fără să pierdem nici un set, spre marea satisfacţie a Oanei. Trebuie să recunosc că am jucat în draci. N-aveam chef de amabilităţi, mai ales că eram acoperit de parteneriatul Oanei.

Cu toate că eram nerăbdător s-o văd pe Margareta la Maputo, timpul a început să curgă repede. Eram convins că voi face Crăciunul de unul singur, dar cel mai mult mă preocupa gândul la laborator, unde doream să închei unele teme pentru a dispune de mai multă libertate la sosirea ei.

Zilele scurse cu o repeziciune nesperată până atunci şi-au arătat roadele. Pascoal, şi întreaga ’Comisie’, mai bine zis, Echipă, s-au întrecut pe ei înşişi. Faptul că au înţeles rostul acţiunii, acela de a oferi ’celor de sus’ ceva palpabil, de luat în mână, i-a pus pe jar, pe ambiţie. Ei, mai ieri încă buni doar de munca de jos, cum era şi cea de ’garimpeiros’, aveau misiunea de a pune în mâna Guvernatorului capitalei mozambicane, o ’bucată’ de aur pur, din aurul din ţara lor. Erau superbi în naivitatea lor, în patriotismul lor, născut cumva în lupte seculare împotriva colonialismului.

Eram pe sfârşite cu munca de culegători de ’perle’, acele mici biluţe de aur pur, provenite din proba de concentrat adusă de Dâmaso de la Manica. Crăciunul lui 1977 se apropia vertiginos. Sosirea Margaretei se amânase pe începutul lui 1978. Eram preocupat de modul în care urma să fac ultima fază a acţiunii, care trebuia să adune toate aceste perle sub forma une bucăţi, a unui, hai să-i spun ’lingou’. Calitatea o presupuneam, nu, de fapt o ştiam din analizele făcute pe fiecare granulă obţinută. Magazia de materiale a secţiei de docimazie ne-a scos din încurcătură. Am găsit nişte nacele mari, tăviţe din şamotă, paralelipipedice, care împreună cu oalele specifice deja folosite de noi, ne-au permis să ’antamăm’, termen atât de ’tentant’ în conversaţie, ultimul act. Nu operaţiunile în sine merită atenţia amintirilor mele, ci încrederea oarbă ce mi-o acordau colaboratorii mei şi acurateţea muncii lor, care în condiţii de muncă bazată pe improvizaţie, mi-a dat cele mai nebănuite satisfacţii. Un cuptor de mare temperatură, nişte oale şi tăviţe, şi boraxul a toate făcător, s-au supus jocului nostru. Da, a fost un joc, pe care n-am să-l uit.

Ce a ieşit? Îmi vine greu s-o spun, chiar şi acum, după peste trei decenii. Un lingou,  de cca. 450 de grame, strălucind de calitate dar reflectând şi bucuria din privirile noastre, şi nu numai a celor din ’Comisie’. Eram înconjuraţi de întregul personal. Analiza a confirmat aşteptările. O puritate de peste 99% mi-a permis să-l sun pe Dâmaso şi să-l invit la laborator.

„Boriş, spune ceva concret, nu fii secretos…”

„Atât îţi spun, a ieşit bine…vino!”

Şi a venit însoţit de Garcia şi de Guvernator. Ne-au prins la ora la care beam toţi cafele. Ca să ies din încurcătură i-am trimis pe Pascoal şi pe Dona Leonora să aducă minunea.

Guvernatorul, un colos de doi metri şi cu o corpolenţă ieşită din comun, a luat lingoul în mână ascultând, cu zâmbetul până la urechi, explicaţiile mele, completate, pe ici pe acolo, de Dâmaso. Deja stăpâneam destul de binişor portugheza, aşa că mă simţeam mai în voie. Cine se mai putea gândi la cafeaua buclucaşă?! Guvernatorul s-a repezit, nu glumesc, la mine, m-a strivit la pieptul lui, m-a sărutat şi a decretat privindu-l pe Garcia:

„ Îl vom face ’Cetăţean de Onoare al oraşului Maputo’! Să faci propunerea, Camarada Garcia.”

Încă o dată, obsedanta sintagmă „n-a fost să fie” avea să-şi facă prezenţa. O atare procedură ar fi durat cam un an de zile, iar prezenţa mea ’de neînlocuit’ avea să ia sfârşit în aprilie 1978. Oricum, n-avea cum să mă mai ajute în aducerea familiei, de fapt a Mitzurei. Fiind majoră intra pe făgaşul general al verificărilor, al aprobărilor, al respingerilor mai ales. Capitolul era încheiat pentru mine. Margareta trebuia să vină şi toate preocupările mele se îndreptau înspre drumul de întoarcere. Traseul şi vizele. La traseu mă oprisem la Italia, Spania, Portugalia, Franţa şi Germania. Pentru vize mă bazam pe promisiunea ambasadorului făcută după eşecul cu Africa de Sud.

„Când o fi să pleci îţi voi obţine toate vizele posibile. Pentru Spania, Portugalia şi Germania va trebui să le obţii la Roma. Aici, pentru moment, nu au consulate. Nu vor fi probleme.”

Ajunul de Crăciun l-am petrecut la Anton. Stătea într-un ’single room’, spaţios, elegant, cu tot ce ţine de confort. La intrare am auzit ceva piţigăind, care venea de undeva de sus. Cocoţat pe lustră, un monkey simpatic se agita vrând să arate, probabil, că a fost deranjat. Nu ştiu ce i-o fi spus Anatol că, printr-un salt de vreo doi metri a aterizat sus pe un dulap. S-a aşezat pe margine, cu picioarele atârnând şi a rămas în  espectativă. La un moment dat am văzut că face pipi în palmele micuţe, făcute căuş. A urmat o frecare a palmelor, ca şi cum ar fi vrut să semnaleze o stare de satisfacţie, cum fac şi oamenii când încheie un gheşeft.

Am dat din cap a întrebare, la care, Anton râzând, mi-a explicat. Îşi freacă palmele cu pipi ca să aibă o mai mare aderenţă la prindere în timpul salturilor. În cameră, braţele lustrei jucau rolul crengilor. Cât am stat la masă, la un pahar de tărie, ceva sandviciuri şi nelipsita Fanta, monkey a fost cuminţel. Se încorda doar expresia mutrişoarei, mimând parcă efortul de a asculta poveştile sau hohotele noastre.

Ne-am adus aminte de un ’five-o’ clock’ la Dâmaso. Eram amândoi invitaţi să participăm, la ceva foarte obişnuit la mozambicanii portugheziţi, care se adunau în familie, deseori cu invitaţi, pentru a mânca scoici fierte într-un fel de cazan măricel. Noi doi, aşteptam cu emoţie clipa cu pricina încercând să imităm, pe şest, mişcările celorlalţi. Fiecare venea la cazan cu o farfurie pe care o încărca cu scoici, unele întregi, altele deschise, mai adăuga ceva sos picant şi se apuca de treabă.

Hop şi noi, sfătuindu-ne din ochi, culegeam în farfurie doar pe cele întregi. Cum fiecare căuta câte un loc mai comod prin camera de zi, neobişnuit de mare pentru de-al de noi, am găsit şi noi ceva potrivit pentru a nu fi chiar în centrul atenţiei. Cu ajutorul unor scule mici, delicate, cuţitaşe şi furculiţe, am început lupta cu scoicile năbădăioase. Chiar aşa fierte cum erau, se deschideau greu. Anton se uita curios la mine, eu îi răspundeam pe loc, nedumeriţi, aş spune, de complicaţiile acestui neobişnuit ’five-o’ clock’.

Gazdă atentă, Dâmaso, umblând printre meseni, nu se sta la masă, cu ochii ageri ai soţiei sale, a virat brusc spre noi şi ne-a atenţionat, nu fără un strop de jenă.

„Numai scoicile care se deschid singure la fierbere sunt bune…”

Am auzit lângă mine un „Ha, ha!…” prelungit. Atmosfera de încordare luase sfârşit prin hohotul lui Anton.

Mai aveam un hop de parcurs. Ajunul Anului Nou. Ziua jucasem tenis pe rupte pentru a provoca o stare de oboseală bună pentru a încheia în somn anul 1977. Aveam de toate prin casă pentru a face faţă unor musafiri. M-am pus pe pregătit o cină ’single’ cu de toate şi cu Whisky, care, mi s-a părut mai bun ca oricând.

Pe la unsprezece şi jumătate, un ciocănit insistent la uşă, m-a scos din visare şi cu un pahar cu whisky în mână, am deschis uşa. Surpriză! Ambasadorul cu soţia şi cu Oana au năvălit în cameră. Au descărcat pe masă tot felul de pachete şi pacheţele şi, nelipsita sticlă de whisky. De data aceasta era un ’Balantines’.

A fost plăcut, nesperat, cu Doamna desfăcând pachetele cu bunătăţi, Domnul Zara, turnând elixirul în pahare, iar Oana pe undeva prin apartament, în inspecţie. Am aflat unde s-a poticnit. În camera mea de lucru, a cotrobăit prin dulapul cu cărţi, prin sertare şi a venit triumfătoare cu un caiet gros, cu coperţile negre, conţinând ’creaţiile’ mele literare, poeziile salvate de angajamentul din ’Confesiune’, acela de a nu mai rupe scriiturile. Am rămas cu gura căscată. Ce puteam eu să-i spun Oanei?! Mă considera prietenul ei cel mai bun!

S-a aşezat pe un fotoliu mai izolat şi a cerut puţină linişte, ocolindu-mi privirile dezaprobatoare. Şi a citit, frumos, nimic de zis, cu intonaţii surprinzătoare, la obiect. Aplauzele m-au trezit la realitate. Că erau din politeţe, că erau din încântare, nu mai conta. A fost un Ajun de Anul Nou, memorabil pentru mine.

Apropo de vizite, pentru care eu şi Anton făcuserăm ’echipă’, am fost invitaţi, într-o seară, pentru o sindrofie la Garcia. Un apartament elegant, încăpător, o soţie foarte drăguţă, cu înfăţişare de model foto, cu oaspeţi simandicoşi, dintre care îl cunoşteam doar pe Dâmaso, cu fotolii şi canapele îmbietoare. Bunătăţile, curată risipă de minuni culinare, erau aşezate pe mesele din capătul camerei de zi. Autoservire, cu insistente invitaţii, provoca un du-te vino al invitaţilor, într-o atmosferă de uşor vacarm provocat de râsete, vociferări, interpelări la distanţă. Nimic ’simandicos’, nimic protocolar, fără prezentări, acestea din urmă făcându-se, între necunoscuţi, la ciocnirea paharelor cu whisky sau coniac. O singură surpriză, felul cum majoritatea invitaţilor, servindu-se, la început alegeau nişte cupe de porţelan, ca cele din avion, în care se servea, conform obiceiului portughez, la cină, ’caldo de galinha’, adică supă de găină. Şi de data aceasta, Dâmaso a fost cel care ne-a pus în temă. A fost plăcut şi mereu instructiv…

Pe 4 ianuarie am primit de la Agenţia Economică confirmarea plecării Margaretei pe ruta Roma, Lusaka, Maputo. Eram curios cum se va descurca Margareta în lumea Vestului Sălbatic European. Pe vremea aceea nu erau, în general, zboruri zilnice spre Africa. Pentru de-al de noi acesta era un avantaj. Motivat trebuia să petrecem câteva zile în vreun oraş mai acătării, cum era de exemplu Roma. S-a descurcat de minune şi a petrecut două zile în capitala Italiei, după un zbor excelent cu ALITALIA, cu un  Boeing, şi, o acomodare la hotelul Forum din Roma. A umblat mult prin oraş, a vizitat Vaticanul cu fantastica-i pinacotecă, a intrat la San Pietro, unde, de la intrare a admirat PIETA a lui Michelangelo, despre care-i relatasem în 1972 cum un ’exaltat’ sculptor maghiar provocase importante stricăciuni cu un ciocan. Acum găsise lucrarea protejată într-o cuşcă de sticlă, diferit de ceea ce văzuse în diapozitivul meu, când, precum mulţi alţii, şi eu atinsesem cu mâna acea capodoperă. În faţa Baldahinului lui Bernini, sub care coborau treptele ce duceau la mormântul Sfântului Petru, a plâns de emoţie. A hoinărit apoi pe străzi admirând minunile care fac din Roma atracţia lumii. Forumul, Coloseumul, Biserica Santa Maria Magiore, s-a cocoţat până la Biserica San Pietro in Vincoli pentru a-l vedea pe Moise, etc., etc. Magazinele scumpe au descurajat-o.

În seara zilei de 5 ianuarie, după câteva momente bune de relaxare în fotoliul din holul hotelului, în faţa unui televizor color, a fost transportată la aeroport unde a urcat într-un Bac One Eleven al Alitaliei şi la 1 noaptea a pornit spre Lusaka, Capitala Zambiei, ţară cunoscută în reclamele turistice sub denumirea de ’Zambia Green’. Lume puţină, loc pe trei scaune, pături, pernă şi toate acestea după o ’cină’ copioasă. Acum nu-şi mai permite nici o companie să facă risipă.

Şapte ore de zbor, fără escală, cu o oprire tehnică de 45 de minute la Nairobi Kenia, apoi 2,5 ore de zbor până la Lusaka, capitala verde a Zambiei, cu acomodare, tot prin Alitalia, la un hotel de lux, din reţeaua Intercontinental. Un taxi, de data aceasta pe cont propriu, nu mai era în Europa, pe o ploaie tropicală, a coborât în faţa hotelului, aşteptată fiind de portarul înarmat cu o enormă umbrelă, ceva în genul celor de pe la noi, de la plajă. Era 6 ianuarie 1978.

Ploaia oprită din senin i-a permis o vizită cu taxiul, recomandat de la hotel, parcurgând în lung şi în lat oraşul foarte întins dar inundat de verdeaţă şi de coloritul florilor. Totul era diferit, inedit pentru ea, fascinant. A repetat plimbarea şi a doua zi, cu acelaşi taxi, după o noapte liniştită, cu uşile bine zăvorite, la sfatul hotelierului, pentru a evita surprizele neplăcute.

În seara zilei de 7 ianuarie, urma să plece spre Maputo, cu un  Boeing al Companiei Mozambicane.

S-a aşteptat să se întunece pentru a ocoli unele capcane întinse, nu rare ori, de ’prietenii’ Mozambicului. Explicaţiile se dădeau fără ocol. Zborul, liniştit, de altfel, a durat 2 ore şi 20 de minute. Un serviciu impecabil la bord distrăgea, oarecum, atenţia încordată a pasagerilor. Relaxarea a venit după o aterizare ca la carte. Am fost însoţit de tov. Crinta, cu maşina Agenţiei şi de Mercedesul pus la dispoziţie de Dl ambasador, cu un  reprezentant al ambasadei. Acesta din urmă, s-a descurcat foarte bine la controlul bagajelor şi la preluarea acestora.

Am pornit-o spre Maputo în maşina Agenţiei ascultând informaţiile privind aspectele drumului. Eu tăceam fiind preocupat mai ales să urmăresc mimica Margaretei. Ştiam că drumul până la Maputo, chiar cu întunecimea care căuta, parcă, să ascundă privirilor neexperimentate, o realitate nu prea încurajatoare, putea să o impresioneze nu tocmai favorabil. Cu toată înserarea, la lumina aruncată de felinarele de pe şosea, un aspect insuficient de definit a pus-o totuşi pe gânduri. Multitudinea de locuinţe tradiţionale, un fel de colibe, datorită căciuliilor acoperişurilor, cu forma lor de ciuperci, la distanţă, se asociau într-o imagine de valuri nesfârşite, imagine amplificată şi de mişcările maşinii în mers.

 

 

 

Mă rugam să ajungem cât mai repede la intrarea în oraş, convins fiind că impresia primară avea să se atenueze, dacă nu chiar să dispară. Şi aşa s-a şi întâmplat.

Arterele largi, luminoase, încadrate de alei de arbori înfloriţi, vilele sau blocurile, curăţenia, toate au dat năvală în privirile ei nedumerite. Îi trecuse spaima că descrierile mele erau rodul unui ’dor de ducă’ incorigibil. Tăcerea de care dăduse dovadă pe traseul de la aeroport la Maputo, a dispărut ca prin farmec. Exclamaţiile, deloc reţinute, îl făceau ţi pe Crinta să se înfoaie.

„Aveţi răbdare, ’tovarăşa’ David, acesta-i doar începutul. O să aveţi ocazia să vedeţi artere cu vile, una şi una, parcurile, plajele. Să vedeţi ce apartament vă aşteaptă…O să vă plimbăm peste tot…”

„Deja îmi place. Văd că Boris nu a exagerat deloc. Vă mulţumesc pentru promisiuni…”

Când am început să prezint amintiri legate de sosirea Margaretei, am citit scrisorile trimise de ea la Bucureşti, eu renunţasem să scriu scrisori fără răspuns, şi am rămas surprins. Eu eram cu scrisul, ea se ferea de scris ca de o povară prea grea.

„Nu-mi place să scriu, şi gata!…tu scrii uşor, chiar dacă Mami spunea că nu pricepe nimic din rândurile tale. Erau scrisorile pe care mi le trimiteai în vacanţe şi pe care ea le lua la control…”

Din amplitudinea acestor scrisori, din capacitatea descriptivă nebănuită, din bogăţia observaţiilor, din entuziasmul cu care umplea paginile, cam 6 pagini in folio, m-am informat, plagiind mai apoi în rândurile de mai sus.

Aşa am aflat şi de maniera în care s-a descurcat în drumul spre Maputo şi am putut să refac  întreaga desfăşurare a itinerarului, de la zbor, la acomodări şi vizite, de una singură. Şi eu care credeam că fără mine nu se descurcă nimeni!?

Intrarea în apartament a fost de pomină. A luat-o în explorare, prin camere, bucătărie, băi, balcoane, dulapuri, minunându-se zgomotos de spaţii, de confort, de priveliştea din jurul blocului, de tot ce găsea. La rândul meu eram încântat de încântarea ei. Ne-am potolit, ne-am aruncat în fotoliile din camera de zi, am pornit aerul condiţionat, am trăncănit până dimineaţă. Aveam mâncare, aveam fructe, aveam băutură.

O singură umbră plana asupra noastră. Nereuşita cu Mitzura. Dorisem atât de mult să-i ofer această excursie încât nerealizarea acestui vis se transformase în durere.

„Uite de ce fug oamenii din România! Nu s-au lămurit că mă întorc mereu acasă?!” „Nici nu se vor lămuri! Ăsta-i sistemul…”

Dimineaţa, liber de laborator, cum am planificat, am luat-o prin oraş, pe jos. Am luat-o printr-un parc apropiat, a trebuit să zăbovim mai mult, datorită atracţiei ce-o exercitau arborii imenşi, florile mari şi superbe prin colorit, liniştea. Era copleşită de frumuseţea tropicală a florei. Exclamaţiile sonore atrăgeau atenţia celor câţiva localnici, ’caştanii’, cum îmi plăcea să le spun, provocând zâmbete de încântare. Nu a trecut unul fără să ne salute.

„Te cunoaşte lumea, aici?!…cu cât respect te salută!”

„Nu, ăsta-i obiceiul locului, obicei cu care m-am obişnuit şi pe care-l practic şi eu ades. Este o formă de respect la care ţin mult, mai ales vârstnicii. Am avea ce învăţa de pe aici.”

Până la urmă ne-am desprins şi am apucat-o în direcţia plajelor. Eram pe o colină, din cele multe, am trecut prin dreptul vilei ambasadei şi, atraşi de priveliştea oceanului, am început să coborâm. Strigat pe nume, ne-am oprit. Oana, zărindu-ne, a alergat cu braţele deschise, mi-a sărit de gât şi a îngânat:

„Doamna este Doamna?!…”

„Da, Oana, este Doamna mea…”

„Dar unde-i Cristina?!…”

„Cristina nu a putut veni. Este studentă…poate vine în vacanţa de iarnă…”

„Da, ştiu povestea…este majoră, nu?!…”

Apoi, brusc a îmbrăţişat-o pe Margareta.

„Mă bucur că aţi venit. O să mergem cu toţii la tenis. Eu singură nu am voie…tata o să ne dea maşina. O să vă placă, este foarte frumos. Pentru mine este greu, mă simt ca la puşcărie. Cu Dumneavoastră o să-mi dea voie să merg oriunde…Acum fug, trebuie să mă ducă la şcoală.”

Am coborât o pantă îndulcită de serpentine, pe o şosea ca-n palmă. Fiind pe reflux, a putut vedea nu doar întinderea plajei de-a lungul ţărmului, ci şi adâncimea ei neobişnuit de mare, plană ca o masă, cu un  nisip alb fin, acoperit ici-acolo de trofeele lăsate de apa în retragere. Impresie copleşitoare. Urmăream fiecare reacţie şi-mi umpleam sufletul de încântare când aceste manifestări spontane veneau să-mi confirme, dacă mai era nevoie, părerile personale, părerile unui îndrăgostit, cum am mai afirmat-o nu o dată, de Africa, „dragostea mea”.

Dorind să-i arăt cât mai multe şi mai atrăgătoare, luptând parcă pentru atestarea propriilor păreri, am luat-o înspre Avenida Keneth Kaunda, mândria arhitecturii citadine a mozambicanilor. În drum ne-am oprit la o biserică aparte prin înfăţişare. Având forma unui storcător de lămâi, ultimul strigăt al modernismului în arhitectură, atrăgea atenţia nu numai prin formă, dar şi prin dimensiuni şi amplasarea în spaţiu. Am pătruns înăuntru, Margareta cu pioşenia unei romano-catolice prin apartenenţă, eu, cu smerenia omului obişnuit cu ecumenismul din familie. Totul i s-a părut diferit, dar atractiv. Interiorul simplu, în mare, copleşea prin dimensiune. Mi-a şoptit să revenim în timpul unei slujbe.

Avenida Kaunda, o arteră largă, cu trotuare largi mărginite de arbori înfloriţi, excela în faţa privirilor, prin superbele vile, mari, frumoase, îngropate în flori multicolore, nesemănând două între ele, valorând milioane de dolari fiecare, opera unor arhitecţi care nu aveau nevoie să se inspire unii de la alţii. Printre ele creaţii ale celebrului arhitect constructor, Gustav Eiffel, îndrăgostit la timpul său de coasta Est-Africană a oceanului Indian. Această variaţie a frumosului cucereşte fără rezerve. Ştiam că o să-i placă şi am avut dreptate. Descrierile din scrisorile trimise celor de acasă au demonstrat-o cu prisosinţă.

Margareta se descurca bine singură prin oraş. Umbla lela peste tot. Aveam de gând s-o duc la laborator. A sosit un chimist neamţ, Erhard, nu ştia decât nemţeşte. În analitică cunoaştea doar analiza  silicaţilor. Era o modă la nemţi, şi nu numai la ei, cu pregătirea unilaterală, ’ultraspecializarea’(?!). Aveam acasă tehnicieni mult mai multilateral pregătiţi. Mai bine stătea acasă.

Doamna mea se descurca bine citind mult în portugheză, mai uşor ca în spaniolă, dar mai greu la vorbit. A devorat un roman de Maugham, după care a trecut la romane poliţiste. Cum timpul începuse să alerge am hotărât să trec la fapte.

A rămas încântată, s-a lipit de laborantele din sala de chimie analitică, s-a făcut utilă din prima zi, a făcut demonstraţii de abilitate şi, nu după mult timp, am auzit râsete în cor. Fiind specializată şi în Absorbţie Atomică, s-a integrat uşor spre încântarea lui Pascoal.

Nefiind chiar de capul meu, a doua zi l-am informat pe Garcia. Încântat s-a oferit s-o angajeze pe loc. N-am putut accepta, Margareta având nevoie de odihnă, iar pe de altă parte, se apropia plecarea. Era singurul lucru în care nu credea Garcia.

„Se fac forme pentru prelungire dragă Borriş. Eşti al nostru, nu mai poţi pleca. Ai auzit ce-a zis Guvernatorul. Ministrul Branco a fost la ambasadorul vostru. Mai gândeşte-te, te rog.”

Zilele treceau, cu Margareta ţinându-mi practic locul. Eram mereu plecat la proiectări şi o făceam mult mai liniştit ştiindu-mă acoperit. Şi s-a întâmplat, într-o zi, inevitabilul.

Eram plecat, Margareta, spre satisfacţia laboranţilor lucra cot la cot cu ei şi s-au pomenit, cu o vizită aşteptată, dar nu anunţată. O comisie de experţi ONU, revenea în problema transformării laboratorului din Maputo, în Laborator Central pentru Africa de Est, pentru Mozambic, Tanzania şi Kenia.

Panica s-a instalat, nu dădeau de mine şi, cum era şi normal, Erhard ar fi trebuit să prezinte laboratorul. Nu, şi nu! Omul nu ştia decât germana, nu cunoştea Absorbţia Atomică, nu cunoştea Docimazia.

După prezentările de rigoare, Şeful Comisiei a cerut să i se prezinte laboratorul. Erhard s-a dat la o parte şi a făcut un gest spre Margareta. A fost penibil, dar experienţa din comisiile CAER unde răspundea de standardele analitice româneşti, i-a redat vocea şi a început să turuie în engleză.

Şeful, politicos a întrerupt-o şi şi-a exprimat nedumerirea.

„Ştiam că şeful laboratorului este un bărbat…”

„Da, soţul, dar este plecat la proiectare.”

„Şi Dumneavoastră?!, ce funcţie aveţi?”

„Eu sunt soţia, sunt în vizită…”

„Şi cunoaşteţi toată activitatea?!”

„Şi eu sunt inginer chimist, lucrez în România, în domeniu.”

„Frumos, putem continua…”

După un timp am apărut şi eu, oamenii erau încântaţi, m-au felicitat, nu pentru mine, pentru soţia. A rămas să continue discuţiile la Ministerul Economiei, la Branco, cu Garcia şi Dâmaso. Cu riscul de a mă repeta, ’n-a fost să fie’ nici de data aceasta. Discuţiile urmau să aibă loc în iunie, iar eu părăseam Mozambicul pe 1 mai, şi eram hotărât s-o fac.

Oricum, a fost un episod simpatic, la care şi Garcia şi Dâmaso au râs copios.

Martie a fost plin de evenimente plăcute dintre care Turneul de Tenis, Cupa Fraternuizării, Maputo 2013, mi-a adus satisfacţia primului trofeu câştigat în viaţa mea de tenisman amator.

S-a jucat dublu, cu perechi trase la sorţi. Am nimerit cu un fost mozambican, stabilit în Africa de Sud. Era ceva mai tânăr, mai bun, ambiţios. Cândva câştigase aici un  turneu de simplu şi mai avea încă rivali care îi purtau sâmbetele. Ne-am încălzit doua zile la simplu şi cunoscând perechea cu cele mai mari pretenţii, am hotărât, pentru o eventuală finală, o tactică. Până la meci însă, trebuia să rezolv treaba la ambasadă. Vechea poveste cu Africa de Sud rămăsese pe tapet. Fiind la finele mandatului, eram hotărât să joc cu, sau fără aprobare. Ambasadorul, Minunatul Domn Mircea Zara, m-a sfătuit să uit că am cerut aprobarea şi să fac cum cred. Am înţeles mesajul şi m-am conformat.

Perechile erau, în general, echilibrate, iar partenerul meu, sau eu al lui, Tigro Moraes(Tigru Moraiş), îi cam cunoştea pe toţi.

„Boriş, fiind înalt, cu alonje care acoperă bine fileul, cu sprinturi bune la mingile scurte, vei juca la fileu. Dacă respingi un singur atac, vor juca pe lob. Eu voi păzi spatele, pe linia de fund şi voi contraataca din spate. Ce zici?…”

„Nu sunt jucător de fileu, dar tactica ta îmi surâde. Trebuie să batem trei perechi până în finală…”

Aşa a fost sâmbătă, am ajuns în finala de duminică şi n-am mai exersat decât serviciul.

A doua zi, după o odihnă bine meritată, fără băutură, am intrat pe teren, cu doi adversari care zâmbeau provocator. La încălzire, privirile mi s-au aţintit în tribună. Era ambasadorul, cu soţia, cu Oana şi câţiva ’securişti’. Am răspuns semnelor de încurajare cu racheta, efectiv mişcat de gest.

„S-a întâmplat ceva?!”

„Nu, a venit ambasadorul cu familia…”

„Atunci vom câştiga!”

Tactica aleasă de Tigro a dat rezultate. Adversarii, conduşi de la început, au dat semne de nervozitate şi, cum se întâmplă în tenis, au început să greşească în serie. Au încercat să mă bombardeze la fileu, am parat sec, mingile s-au întors scurte la ei. Trecând la loburi, au greşit dând mingi prea înalte şi lungi, iar când au intrat în teren, Tigro a făcut cam ce a vrut cu retururile.

Adversarii nu s-au recunoscut învinşi şi au contestat, cerând încă un set, fiind vorba de o finală, la care, Tigro, spre surprinderea mea,  cerându-mi acordul din ochi, a acceptat. Oana, care reuşise să adune un grup de tineri să ne susţină, a pornit seria de proteste. Margareta, care stătuse mâlc până atunci, a încercat s-o potolească pe Oana, dar nereuşind, a trecut, cu timiditate, în gaşca lor.

Acordul fiind acceptat de conducerea turneului, am reînceput jocul. Au greşit mult, şi-au reproşat reciproc greşelile şi, în final, după un adevărat dezastru, au venit la fileu să ne felicite.

Ne-am pomenit cu o galerie de care s-ar fi bucurat şi nişte profesionişti. În vacarmul iscat, preşedintele Clubului de Tenis Maputo a venit, pe teren, să ne înmâneze Trofeul Câştigătorilor, câte unul pentru fiecare şi, strângându-mi mâna a adăugat:

„Para o  Nastase de Moçambique”

 

”CLUBE DE TENIS

MAPUTO

TORNEIO

CONFRATERNIZAÇÃO

Primeiro Classificado 1978

(Boris David &Tigro Moraes)

Ro                  RSA

Au urmat îmbrăţişările, felicitările zgomotoase  ale Galeriei conduse de Oana, şi, de emoţie, cred, am lăsat-o pe Margareta la urmă. Vreau să subliniez faptul că bucuria şi emoţiile se manifestă nu numai la profesionişti. Amatorii, chiar dacă pare că se comportă ca nişte copii, trăiesc cu maximă intensitate aceste momente. Acelaşi lucru se întâmplă şi când pierd, chiar dacă parează.

A urmat ’festa’ (feşta), cu toate bunătăţile pământului pe masă, aduse de participanţi, mai bine zis, de rudele lor. S-a mâncat până la palpitaţii, de la creveţi la cele mai fine budinci, sufleuri, creme. S-a băut Whisky, vin, bere. Cum trebuia să vin şi eu cu ceva, am adus coniac Murfatlar. Sticla a fost transmisă din mână în mână dar nimeni nu s-a hotărât s-o lanseze. Totuşi, curiozitatea a învins şi, unul, din perechea învinsă, a atacat sticla. O expresie de nedumerire, de plăcută surpriză, a însoţit prima înghiţitură.

„Este românesc coniacul?!…”

„Da, merge?…”

„Excelent! Aici bem numai Whisky. Din păcate nu se importă coniac. Cunosc coniacul franţuzesc şi pot spune că este o mare surpriză.”

Atât le-a trebuit celor de la masă că sticla a circulat din mână în mână şi s-a golit spre regretul celui care a descoperit-o.

S-a stat până seara târziu rămânând în memorie ca unul dintre momentele cele mai plăcute petrecute în Mozambic.

În 1978, Paştele la Romano-Catolici a căzut devreme, în martie. Duminica, la 9 a.m., ne-am dus la slujbă, la Igreja(biserica) Santo António de Polana. Margareta a început cu observaţiile. Lipsea un altar central. Altarele secundare erau distribuite lateral. Preotul stând în faţa unei mese, dirija practic mersul slujbei la care interveneau şi credincioşii. Toţi aveau texte tipărite, primite la intrare. Se pare că Margareta nu mă prea considera ca făcând parte dintre ’credincioşi’, în ultima ei scrisoare către cei de acasă fiind înserată o frază edificatoare. „A fost şi Boris, din curiozitate…” N-a fost numai din curiozitate, a fost doar un alt mod de a privi lucrurile, zic eu…

 

 

Igreja de Santo António de Polana

Unii citeau din Evanghelie, alţii din Sf. Testament. Orga şi câteva tam-tamuri, făceau să vibreze întregul edificiu de o muzică antrenantă. Vorba Margaretei „îţi vine să baţi din picioare”. Oamenii cântau, a cântat şi Margareta, în portugheză, după textul primit la intrare. Cei doi preoţi oficianţi, erau îmbrăcaţi în alb, precum franciscanii.

La cuvintele „A paz esteja conosco” (Pacea să fie cu noi), preotul vine în mulţime, oamenii se îmbrăţişează, se sărută, spun „Paz!”. Atât preotul, cât şi mulţi localnici, înţelegând că eram noi veniţi, ne-au asaltat cu bunăvoinţa lor. Impresionantă atmosferă! Toată slujba a fost o ’alegria’, care s-a încheiat cu urarea „Boas Festas! (boaş feştaş)” (Sărbători Fericite!). Ne-am întâlnit cu destul de mulţi români, care, ca şi la Bucureşti, la Catedrala Sfântul Iosif, nu au fost neapărat romano-catolici.

Luna aprilie a fost marcată de pregătirile pentru plecare. Ne-am făcut planuri pentru Europa încercând, în măsura posibilităţilor, să obţinem vize pentru Italia, Franţa, Spania, Portugalia şi Germania. Am obţinut doar pentru Italia şi Franţa, urmând ca celelalte să le obţinem la Roma, în baza unui demers făcut de ambasadorul român din Maputo. A apărut primul semn de întrebare care a stârnit o stare de nelinişte. Angajamentul iniţial al Dlui Mircea Zara nu fusese îndeplinit la nivelul promisiunii. Scuza era lipsa unei relaţii mai apropiate cu ambasadele menţionate. No comment!

Între timp intervenţiile privind prelungirea misiunii mele cu încă un an continuau la toate nivelele. Nici Garcia, nici Dâmaso, nici ministrul Branco nu concepeau această plecare. Ambasadorul nostru le promitea sarea şi marea, dar timpul înainta vertiginos, iar noi împachetam de zor. Eram hotărât să nu mai accept nici o prelungire, toţi cunoşteau hotărârea mea, dar toţi nu luau în serios această hotărâre.

Cum Margareta aştepta cu nerăbdare hoinăreala planificată prin capitalele mari ale Europei, hoinăreală ce urma a fi împlinită în doi, adică cu mine, a decretat răspicat:

„Dacă tu nu poţi veni, eu merg direct acasă, via Roma-Bucureşti. Nu mă duc nicăieri singură!”

M-am zbătut prea mult ca s-o aduc în Mozambic, i-am promis o întoarcere de vis prin Europa, aşa că, nici în ruptul capului nu puteam accepta declanşarea unei astfel de deziluzii. În plus, mă ’lovise’ un dor de casă greu de stăpânit. Într-un fel, hoinarul ’dorului de ducă’, suferea în perigrinările sale de o hibă, amintită de altfel şi prinsă şi în niscai versuri: mi-era dor de un drum înspre necunoscut, ca odată ajuns, să-mi fie dor de întoarcere acasă.

Într-o zi de luni, era 24 aprilie 1978, am fost convocat urgent la ambasadă. Era pe la ora prânzului, Margareta se ’juca’ la Absorbţia Atomică, urmărind nişte analize pentru bunul nostru prieten Dâmaso, eu pregăteam împreună cu Dona Leonora, care bătea destul de bine la maşina de scris, un fel de instrucţiuni pentru copiii pe care-i lăsam pe mâna neamţului, a lui Erhard. Atmosfera era de înmormântare. Toţi au crezut că promisiunea lui Branco se realizase, aşa că, la auzul chemării mele urgente, au sărit în sus de bucurie.

La ambasadă, într-o atmosferă foarte discretă, am fost, aproape împins spre terasă. Ambasadorul şi cu un nu ştiu cine admirau peisajul în direcţia oceanului. Am intrat, am salutat, s-au întors amândoi zâmbitori, au venit spre m ine, m-au invitat să iau loc la masa plină cu sticle cu băuturi răcoritoare, dar şi cu o sticlă cu whisky printre ele,, fructe, fursecuri…

Ambasadorul a catadicsit să mă introducă, prezentându-l şi pe tovarăşul necunoscut:

„Tovarăşe Boris, tovarăşul Ministru Ion Ceauşescu a dorit să vă cunoască.”

Am rămas mut! Am înţeles Ceauşescu, dar nu era Ceauşescu.

’Acest’ Ceauşescu, mi-a întins mâna peste masă, a strâns-o jovial, dacă se poate spune, mi-a spus că vine din partea Tovarăşului Nicolae Ceauşescu, într-o misiune de colaborare cu Mozambicul, că a auzit lucruri frumoase la adresa mea, că are misiunea de a mă convinge să rămân în continuare la Maputo, pe cheltuiala Statului Român, etc., etc., un fel de bla-bla-bla…

Am făcut şi eu ca americanii care la orice propunere răspund invariabil cu ’sunt onorat’, şi fără ocolişuri i-am prezentat starea de fapt.

„Tovarăşe ministru, sunt pe picior de plecare, plec împreună cu soţia pe ziua de 1 mai, avem toate formele făcute, vizele, biletele, şi, ne aşteaptă fiica noastră studentă, împreună cu bunica ei în vârstă…”

„Important nu este că sunteţi pe picior de plecare, important e dacă aţi accepta să mai lucraţi în condiţiile pe care le-aţi avut. Plecarea se poate anula, eu am împuternicirea să anunţ prelungirea, lipseşte doar acordul Dumneavoastră.”

„Tovarăşe ministru, să facem altfel. Să-mi fac  concediul cu familia la Bucureşti şi, dacă solicitarea mozambicană mai rămâne în picioare, după o lună de zile, sunt dispus să mă întorc. Dar, îmi puteţi promite Dumneavoastră, că de data aceasta, familia mea îşi va petrece vacanţa cu mine, la Maputo? Au fost probleme în acest an şi nu mai pot crede în promisiunile celor de la GEOMIN.”

„Bine, tovarăşe Boris, la Bucureşti, treceţi pe la cabinetul meu, la Agricultură, şi vom face să iasă bine.”

S-a ciocnit un  pahar cu whisky, am băut o Fantă excelentă şi, într-o atmosferă cordială, de data aceasta în picioare, ne-am strâns mâinile şi m-am retras.

„N-a fost să fie” nici de data aceasta. La Bucureşti, chiar că mi-a trecut cheful de întoarcere, cei de la GEOMIN se bâlbâiau în explicaţii, care mai de care, iar eu, am hotărât să nu-l deranjez pe tovarăşul ministru al Agriculturii.

Mai erau câteva zile până la zbor şi un telefon de la Oana mi-a transmis invitaţia de a trece pe la ambasadă împreună cu soţia. Invitaţia era pentru sâmbătă seara. A fost, poate, cea mai plăcută, mai emoţionantă seară petrecută de Margareta la Maputo.

O cină de adio, organizată cu tot protocolul locului, dar şi cu toată prietenia amfitrionilor, a pus capăt, într-un mod nesperat, aventurii mele mozambicane, aventură plină de satisfacţii, atât profesionale, cât şi turistice.

Şi, mai presus de orice, chiar dacă nu în totalitate, dar în cea mai importantă parte, am reuşit să-i ofer Margaretei cadoul promis de ’vagabondul’ din mine, mânat de acel ’dor de ducă’ care nu poate fi explicat în cuvinte. Şi ea a părăsit Mozambicul extaziată de amplasamentul fantastic de pe Coasta de Est a Africii, la Oceanul Indian, de minunile naturii tropicale, de o faună şi o floră incredibile, de minunaţii mozambicani.

Dar, poate, cea mai puternică impresie i-a lăsat-o despărţirea de laborator, de noii noştri prieteni. Am dus fursecuri, Fanta, cafea. S-a plâns, s-a plâns cam mult, s-au făcut promisiuni. Culmea, nu eram eu în mijlocul atenţiei! Margareta cucerise prietenia acestor oameni minunaţi, Margaretei i s-au oferit tot felul de mici atenţii, lucruri specifice ţării în care ne aflam. Dintre toate micile cadouri, mulţi ani după, Margareta se mândrea cu o foarte frumoasă sacoşe, o împletitură în galben şi maro din ceva fibre vegetale, care a însoţit-o la cumpărături. Eu plecam cu sufletele lor curate fixate puternic în memoria sufletului meu.

Pascoal, cu ochii înlăcrimaţi, s-a ocupat de făcut poze în laborator şi în curtea laboratoarelor. Cele din interior nu prea au reuşit. El a fost cel care mi le-a trimis, el mi-a scris, continuând să mă informeze asupra laboratorului, mereu exprimându-şi speranţa în întoarcerea mea. El m-a anunţat de moartea bunului meu prieten Dâmaso, victima unui suspect accident auto, pe drumul pe care-l făcuserăm împreună, după incidentul cu naţionalizarea fermei şi a minei de exploatare a pietrelor pre- şi semi-preţioase, din august 1977. Din rândurile primite am înţeles că revoluţia mozambicană continua, că sintagma „A luta continúa!” era valabilă.

 

 

 

Inginerul şi ’Soţia inginerului’

 

Şi acum, câteva imagini culese din Wikipedia

Maputo seara

 

 

 

Intrarea la Tenis Club

Grădina Tunduru

(Arc manuelin)

 

           Flame Trees la Maputo

 

Ei, unchiule Alex, dacă amintirea Saharei Algeriene am dedicat-o bunului meu prieten, Ghiţă,  inginerul Gheorghe Filip, Tanzania şi Mozambicul îţi aparţin. Ai ştiut să trăieşti, chiar dac ă n-ai fost înţeles…

Nu pot ocoli ziua de 1 mai 1978. Despărţirea de Mozambic, de Maputo, de prietenii care ne-au condus la plecare. Şi aici, peste aşteptările mele, Margareta a mai trăit o dată în plus, momente pline de emoţie.

Am fost duşi la aeroport cu maşinile Direţiei de Geologie şi Mine şi ’depuşi’ în sala de protocol. O delegaţie a Ministerului Economiei, reprezentându-l pe ministrul Branco se ocupa de plecarea noastră. Nu prea ştiam ce trebuie să facem. Bagajele au fost luate şi transportate spre locul îmbarcării. Margareta m-a privit întrebător la care am răspuns discret ridicând din umeri. Aşteptam vămuirea. Nu s-a produs.

„Oare nu se rătăcesc valizele noastre?!”

„Vedem la Roma…” Ce puteam să-i răspund.?!

Pe peron se adunaseră prietenii noştri de la Laborator în frunte cu Pascoal, colegi de la direcţie, Tovarăşul Crinta şi consilierul Lăpuşanu de la ambasadă.

Formalităţile de viză a paşapoartelor fiind îndeplinite, şi de data aceasta fără participarea noastră, însoţiţi de ochii strălucind de lacrimi ai laboranţilor, ne-am îndreptat spre avion.

Când ne-am instalat, ne-am trezit din nedumerire.

„Ai văzut ce înseamnă ’protocol’ ?! Nu tu vamă, nu tu grija bagajelor, nu tu nimic practic. Să tot călătoreşti aşa!”

„Boris, eu tot mă gândesc la bagaje. Le-au luat şi nu le-am mai văzut. Ar fi culmea…”

„Ţi-am spus că vedem la Roma…stai liniştită şi fă un semn de adio spre cei care aşteaptă să ne vadă plecaţi…”

Zborul a fost lin până la Lusaka unde ne-am transbordat într-un avion al Alitaliei. Au urcat foarte mulţi zambieni, tuciurii, zgomotoşi şi, ne-au afumat în voie. Credeam că ne vom sufoca, cu toate că amândoi, la acea vreme, eram fumători. Mai în glumă, mai în serios ne-am hotărât ca începând cu Roma să abandonăm fumatul. Din motive nelămurite, avionul a făcut o escală ’tehnică’ în Cipru, la Larnaca. Am coborât, nu ştim de ce, şi am fost invitaţi să vizităm Free Shopul. N-a fost chiar rău, am cumpărat câte ceva, spre bucuria Margaretei, care mi-a şi spus:

„Grozav îmi place să cheltui dolari!…”

„Ai răbdare până la Roma. Acolo să te văd cum te dezlănţui…”

După un drum obositor, afumaţi până la refuz, am coborât la Roma, la aeroportul Fiumincino. Aventura africană luase sfârşit. Şi fumatul! N-am mai fumat niciodată nici eu, nici Margareta. Am abandonat ţigări de calitate! De atunci n-am mai fumat nici o ţigară!!!

Europa, ne-a primit cum nu ne aşteptam. Eram, parcă, stigmatizaţi. De fapt, pentru ei, reprezentanţii ’Vestului Sălbatic European’, chiar eram. Eram români, eram comunişti, veneam şi din Africa, ce mai?! Vizele pentru Italia şi Franţa erau în ordine. Nici o înţelegere, însă, pentru Spania, Portugalia şi, culmea, pentru Germania.

Termenul pentru obţinerea vizelor era făcut ca să renunţi din capul locului. Motivaţia cererii pentru Germania era mormântul tatălui Margaretei de la Düsseldorf. Nu a convins. La ambasada Germaniei din Paris ne-au ’căutat, ca pe hoţii de cai, mai rău ca la orice aeroport. Nu ne-au ajutat nici la Roma, nici la Paris, ambasadele noastre!

Ne-am simţit grozav la Roma, apoi la Paris, ne-am întors la Roma, parcă nu ne venea să plecăm acasă, dar am făcut-o, spre liniştea noastră şi a Mitzurei, care aştepta cu nerăbdare cadourile. Amintirile proaspete din Mozambic ne-au făcut să nu disperăm, iar Europa noastră, unde credeam că suntem acasă, ne-a servit un gust amar.

Şi ca să închei suita mea de amintiri, spun şi eu o vorbă din Ardeal, ungurească la origine:

„O fo’ bine, dar o fo’ destul!”

 Daris Basarab

 Cap. III din volumul “Dor de ducă” semnat de Daris Basarab alias Boris David

 

  5 decembrie 2013, Bucureşti

                Va apare în

       www.darisbasarab.com

 

Nota mea:

 Felicitari scriitorului Daris Basarab alias Boris David. Cu placere si prietenie am asistat la nasterea acestui volum captivant, DOR DE DUCĂ.  Am reusit sa postez primele capitole si iata-ma la sfarsit de drum.

Un poet si un prozator de exceptie! Un basarabean care imi intareste sentimentul national… Bravo Boris!

Mariana G.

http://www.marianagurza.ro/blog/2013/08/11/daris-basarab-dor-de-duca-fragmente-dintr-un-nou-volum/

http://www.marianagurza.ro/blog/2013/09/28/daris-basarab-dor-de-duca-partea-a-ii-a-tanzania/