Ion Măldărescu: “Haita „Ţiganiadei” contra Neamului Românesc”
“S-a dus şi anul acesta. Tragem linie şi socotim, retrospectiv, realizările şi eşecurile zilelor scurse din clepsidră. Din decembrie 1989 şi până în decembrie actual, conducătorii naţiunii au ţinut-o numai în „Panem et circenes”– după cum glăsuia Juvenal în satirele sale. Mai pe româneşte spus, ca să înţelegem ce înseamnă democraţia capitalistă, poporului român i s-a aplicat pe toate căile „doctrina şocului”. În urmă cu vreo şapte ani, pe vremea guvernării Tăriceanu, scriam un articol al cărui titlu mi-a fost inspirat de creaţia corifeului Şcolii Ardelene, Ioan Budai Deleanu. Se numea „Ţiganiada”. Pe atunci nu-mi închipuiam însă că dialogul purtat „la uşa cortului” între pupitrele de comandă de la Cotroceni, Casa Poporului şi Palatul Victoria, de către „aleşii neamului” se se va instaura ca regulă de bază a administraţiilor ce s-au succedat. Dacă ar fi posibilă o teleportare în timpul lui decembrie 1989, am constata că spectacolele groteşti de atunci calcă pe urmele lui Goya ori pe ale lui Vincent Van Gogh. Deşi diferenţa este enormă, aş fi tentat să cred că protagoniştii „Ţiganiadei” contemporane au călcat peste petele de vopsea, căzute pe caldarâmul decembrist din penelul ipotetic al celor doi artişti, înzestrându-i pe cei din urmă, nu cu postura de discipoli ai maeştrilor artei plastice, ci cu profilul caricaturilor machiavelice de slugi ale globalismului agresiv şi demolator. Mistificările pe care au neobrăzarea să ni le prezinte, chiar şi azi – drept reforme profitabile şi contractele încheiate cu fel de fel de „parteneri strategici” ,- pot fi comparate, mai degrabă, cu picturile naive de pe „simezele” de la Săpânţa, decât cu inegalabila fresc[ din Capela Sixtină, operă a lui Michelangelo Buonarroti.
Excepţii există… dar, cu câteva flori nu se face „primăvară”!
Eu ştiu că, prin tradiţie, românul (spre diferenţă de american, spre exemplu, pentru că tot îi copiem de-a-n-boulea), atunci când îşi vede adversarul sau inamicul căzut la pământ, se opreşte, nu mai loveşte cu picioarele trupul învinsului, cum se întâmplă în filmele comerciale de proastă factură. Ceauşeştii nu au fost nişte sfinţi. Ar fi absurd să susţină cineva asemenea bazaconie! I-am „înjurat” destul la vremea cât trăiau şi puţin a lipsit să nu o păţesc pentru slobozeniile gurii mele. Astăzi, când fac comparaţie… constat cu amărăciune că, pe lângătoate păcatele sale, Nicolae Ceauşescu a fost un mare patriot, mult mai mare decât oricare samsar din gaşca criminalilor-jefuitori sau incompetenţi, căţăraţi după el la pupitrele de comandă ale României. Realitatea istoriei recente a dovedit că el a ţinut cu Ţara, spre diferenţă de trădătorii de Neam, exemplele cele mai evidente şi recente fiind cele ale ex-miniştrilor dovediţi ca sabotori ai economiei naţionale şi tradători de Ţară. Fără exagerare!
Blestemul Crăciunului însângerat ne urmăreşte
„Se pare că Blestemul Crăciunului însângerat ne urmăreşte şi v-aş ruga să ţineţi cont de această (să-i spunem) butadă: toţi cei care le-au succedat Ceauşeştilor după 25 decembrie ’89 au dovedit, în acest nenorocit sfert de veac românesc, că de fapt au fost orice, dar Nu Români, Nu Lideri, Nu Capacităţi!”[1] Trăim într-o „lume a monştrilor”, unde putem îngloba numeroase exemple: de la şefii de stat, la deţinătorii portofoliilor ministeriale, la majoritatea covârşitoare a membrilor celor două cămări ale Parlamentului României şi la guvernatorul „pe viaţă” al B.N.R.. Deşi rarissime, excepţii există… dar, „cu câteva flori nu se face primăvară”! Priviţi, vă rog, cu mai multă atenţie şi detaşare creaţiile „maeştrilor” Ţiganiadei actuale. Poate îmi veţi da dreptate. Sunt tentat să compar „magnificele” realizări din ultima vreme cu la fel de „majestuoasă” şi de prost gust creaţie a „maestrului” Mungiu, para-premiat pentru inepţiile sale cinematografice pe teme politice şi, analizând făcăturile de proastă calitate ale cârpacilor contemporani, întreb: cu ce ne deosebim de dadaiştii lui Trestian Tzara (Samuel Rosenstock), de distrugătorii intelectualităţii şi ai talentelor veritabile de după război? Cu ce se deosebesc chiriaşii de la Cotroceni şi cei ai Palatului Victoria de exponatele simezelor pornografice organizate de Patapievici, la New York, Berlin şi Veneţia, de creaţiile recidivistului nobeliabilul cărtărescian sau ale nobeliatei Herta Müller şi de „palatele” ţigăneşti care au năpădit Ţara?
Suflete mutilate
În cei 24 de ani de „democraţie” capitalistă ne-au fost mutilate până şi sufletele. Încercăm să găsim vinovaţii, dar nu-i căutăm unde trebuie. Acuzăm corbii croncănitori de pe crengile F.M.I.-ului. Deşi ne sar în ochi precum silicoanele la show-urile păcătoase de la TV., ne prefacem că nu vedem apucăturile escrocilor-lustragii din vârful piramidei naţionale. Cu toţii alcătuiesc un cockteil vulgar, hidos, o supă infectă în noroiul căreia se scaldă aceiaşi jefuitori ai bogăţiilor ţării, indiferent de partidele politice cărora le aparţin. Nu este exclus ca, la următoarele „Europarlamentare”, din partea României să candideze chiar Mama Omida, şi, n-ar fi de mirare, să ajungă vicepreşedinte al Parlamentului European, precum astăzi, este „Satana în sutană”, răspopitul episcop imoral şi incitator xenofob.[2] Unde au dispărut valorile autentice ale acestei ţări?
Dacă umblăm puţin la resorturile mahalalei, vom constata că meschinăria ubicuă, benigno-umană se articulează perfect cu hoţia, cu perversiunea şi cu trădarea de Ţară în demersul criminal de a triumfa – malign – deasupra bunului simţ, deasupra noastră, a tuturor. Oare vremea demnităţii a apus? Butoniştii puterii îşi desconspiră, fără să vrea, vieţile lor pline de frustrări, de refulări distructive. Sunt la modă: hoţia, prostia, incultura, ifosele, demenţa, iar dacă nouă, celorl mulţi, „normalul” ni se pare altfel, riscăm trecerea în zona suprarealismului. Trebuie să se poată şi altfel. A venit vremea să vrem să se poată!”
Ion Măldărescu
