Elisabeta Isanos: “Cuvintele rãmân în aer ca fumurile”
CUVINTELE RÃMÂN ÎN AER CA FUMURILE
Noi am inventat acest mod de a fi,
necunoscut de frunze, existentã
care nu cere sã te nasti, nu trebuie sã respiri:
e destul sã rãsari ca astrii morti, în gând.
E destul sã se audã despre tine. Cu nimic
nu poti fi vãtãmat, viu ca o bucurie posibilã,
care nu va veni niciodatã, oglindire
a cuiva nevãzut. Si fãrã sã fii existã viatã,
în spatiul unde regele fricii n-ajunge.
Cerbii nu se tem de cenzurã, privighetoarea nu are rege.
Lucrurile soptesc: ”La ce bun sã scrii,
de vreme ce noi existãm?”
Nu le iau în seamã. Sunt în mine întâmplãri,
evenimente. Ce visez capãtã duritate de lucru real,
merg pe pãmânt întãrit de gânduri.
Lucruri umile, o cârpã sau o coajã de mãr,
becul arzând limpezit în crengile ciresului,
masa de lemn, un cerc tremurãtor de luminã,
dorinta de a da, mai tare ca foamea. Frig:
când vorbesti, cuvintele au trup, în sfârsit se vãd,
le scriu cu gura. Astã noapte a cãzut zãpadã:
a nins, a scris! Ninsoare, scrisoare!
Cuvintele rãmân în aer ca fumurile. Deschid usa,
mã uit în urmã intrând: aburul gurii mã urmeazã.
Mã evapor cu iuteala unui alcool.
Si ce-i dacã vine? N-am nevoie de primãvara adevãratã,
o vreau pe aceea din amintiri,
întunecoasã, când în curti se mistuie
frunzele moarte, iar rãcoarea arde sub stele.
Întuneric si ceatã. În toiul unei nopti fãrã cuvinte,
toate strãzile duc spre tãcere,
eu grãiesc, rostesc, spun mereu,
împotrivindu-mã… Ar fi prea simplu sã tac.
Pe cer, curge o mânã de sare, dusul despletit
al duhului sfânt: mã umplu de cuvinte. Undeva,
o provincie a cuvintelor scrise, departe;
aici, toti trec linistiti prin tãcerile mele,
ca si cum n-ar avea corpuri. Sunt cãrti putine
pe toatã strada, simt asta. Vremea pare
definitiv pierdutã, ca si cum nimeni n-ar fi scris niciodatã.
Nu-mi trebuie decât un ciot de creion,
o margine de ziar, sã completez bibliotecile arse.
Nu se poate trãi în mutenie. Poetul pluteste
în tãcere, ca un distrugãtor pe mãri,
lãsând în urmã brazdã de murmur latin.
Miscarea cuvintelor e înaintarea crescãtoare
a frunzei, întoarcerea înceatã a unui obraz.
Poezia îmi rãmâne alãturi ca un duh, oriunde
m-as duce, pe strãzi, în infern, n-o pot rupe
de mine. E obositor, dar nu mai sunt singurã pe ulite,
o port pretutindeni, asa cum o mamã
îsi duce copilul, când n-are cu cine sã-l lase.
Elisabeta Isanos
Sursa: Magda Isanos, Eusebiu Camilar, Elisabeta Isanos opera, bibliografie, date biografice
