Cuvânt și iubire

O fotografie îngălbenită de timp, mă face să-mi imaginez cum arătam la trei luni, micuţă, drăguţă, chiar frumoasă, cu o căciuliţă pe care erau aşezate mai multe funde mari colorate diferit, îmbrăcată într-un costumaş pufos, după cum arătam în imaginea alb negru.

0 fiinţă plăpândă, dar puternică prin zâmbetul candid şi stăpânit de binecuvântarea lui „Dumnezeu”. Da, aşa eram eu, aşa arătam la trei luni, aşezată pe un fotoliu medieval şi înconjurată de florile anotimpului.

Privirea era directă şi semnificativă, probabil cineva drag mi se adresa, în timp ce eram fotografiată. Şi mâinile, mâinile acelea micuţe, ridicate în sus, parcă implorând divinitatea, să-şi aplece harul asupra fetiţei care, se juca cu razele soarelui, ce se furişeau pe fereastra larg deschisă.

Zilele şi nopţile, după cum mi s-a povestit îmi erau dedicate în exclusivitate, stăteam doar în braţele cuiva din familie, deoarece doar în braţe cuiva mă simţeam în siguranţă.

Mama s-au bunicii, uneori tata s-au unchiul Lelius, trebuiau să mă plimbe sau să mă legene. Mai aveam pretenţii şi la  ascultatul muzicii, ascultam radioul, s-au musai mama ori bunica, trebuiau să-şi exerseze talentul de a-mi fredona melodii şi a mă vrăji cu sunetele lor. Mai greu era cu mâncarea, pentru că locuiam într-o casă insalubră, cu o grădină mare în care nu aveam animale s-au păsări, ci doar plantele, cultivate.

Familia nu avea nici un venit, nu aveau nici elementara felie de pâine zilnic, iar de lapte nici nu putea fi vorba. Toată ziua mi se prepara ceai de muşeţel, neândulcit pentru că nu aveau zahăr, iar după câteva luni de zile, de atâta foame mi sa făcut rău. Familia mi-a acordat primul ajutor, dar fără nici un efect. Bunica paternă în disperare a ieşit afară din casă şi a început să plângă, strigând după ajutor şi fiind neputincioasă în acele momente şi-a amintit de leacurile din popor, moştenite din generaţie în generaţie şi aplicate de bătrânele înţelepte ale satului. Atunci a fost chemată o bătrână,

Trăiam într-o sărăci desăvârşită. Înainte de a mă naşte, la data de 11 iunie 1948 toată familia a fost strămutată într-o altă localitate, iar toate bunurile lor au fost confiscate, inclusiv casa, moara, animalele etc. Târziu, când  am citit procesul verbal de confiscare din 1948 semnat de autorităţile centrale comuniste şi am rămas uimită, când am constatat că, şi ultimele provizii de alimente le-au confiscat familiei de către  comuniştii, fără milă, fără conştiinţă şi fără echivoc. Încerc să uit acele traume, dar pentru cât timp oare???

Eram preferata bunicii, deoarece părinţii nu au fost prea încântaţi când m-am născut, fiindcă aşteptau să se nască un băiat. Totuşi, s-a întâmplat să fiu iubită mult de bunicii paterni, de unchiul Lelius, iar mai târziu şi de părinţii mei.

Cu puţin noroc şi cu voia lui „Dumnezeu „ am supravieţuit şi m-am format ca persoană, fără frontiere umane, generoasă, tandră pentru semenii mei. Şi totuşi, a fost cândva o fetiţă nevinovată, care a suferit mult din cauza nedreptăţilor….

Când au fost strămutaţi bunica povestea că, gătea apă cu verdeţuri din grădină, hrană cu care au fost obligaţi să trăiască ani în şir. Exista fântâna cu apă şi multă iarbă, o casă dărăpănată şi în rest nimic. Cu puţinii bani care i-au rămas în buzunar, bunicul a cumpărat porumb, pe care l-a măcinat şi aveau să mănânce mămăligă de două ori pe zi, adică dimineaţa şi seara, astfel grămuită să le ajungă tot anul. Bunicul aduna lemne de pe unde  putea, pe care mai apoi  le folosea pentru gătit, iar pentru încălzitul camerelor iarna nu exista nici o soluţie pentru că nu aveau lemne suficiente. Au petrecut mulţi ani, doar în frig iarna iar în anumite zile, când era ger cumplit afară pentru a nu le degera mâinile şi picioarele, se încălzeau de la o sobă ce funcţiona cu motorină.

În aceste condiţii m-am născut eu. Pentru că nu aveau lemne suficiente, aveau o lampă de gătit care funcţiona pe motorină şi pe care o foloseau în condiţii extreme. Aşadar, pe ceastă lampă se gătea uneori şi tot cu ceastă lampă, în zilele friguroase familia se încălzea. Adică, ce căldură, cu miros înţepător de motorină şi aburi de la gătit, care creeau iluzia unei camere încălzite. De uscatul rufelor, nici nu putea fi vorba…Aceasta era marea provocare a familiei, unde să usuce rufele pentru fetiţă? Şi rând pe rând, toţi membri familiei uscau scutecele „în sân”. Atunci când îmi schimba mama scutecele, rufele de schimb erau ţinute în sân, până se încălzeau, apoi rapid, eu eram îmbrăcată cu ele pentru a nu reci,în condiţiile în care în cameră nu erau mai mult de 6 grade. Când mi se făcea baie era un adevărat ritual, urmat de spaime. Nimeni nu avea voie să părăsească camera, pentru a nu iasi căldura afară, în plus fiecare avea atribuţiile lui. Bunica pregătea apa încălzită şi mă îmbăia, mă masa cu untură de porc şi ci un gălbenuş de ou, după cum am aflat mai târziu, din povestirile lor. Îmi făcea frecţii, masaje ca să cresc zicea ea, bunicul arunca apa caldă pe mine, mama mă ştergea cu prosopul, tata făcea exerciţii cu mine după baie, iar unchiul căruia mai târziu am început să-i spun„untul”, avea misiunea să-mi cânte şi să mă înveselească. Aceasta era atmosfera în care am crescut eu, înconjurată de toată familia care era preocupată mereu, de hrana cea de toate zilele şi de pacea şi bunăvoinţa lui”Dumnezeu”

Mama mai târziu, îmi poveste că nu s-a săturat niciodată la masă în acele timpuri, că totul era bine împărţit de bunica, adică o felie sau două de mămăligă cu o farfurie de ciorbă sau fasole bătută, pentru a ajunge şi  a doua zi. După un an de foamete, bunicul a reuşit să crească un porc, pe care l-a hrănit cu sâmburii din tescovină, aruncaţi de oameni, după ce pregăteau ţuica. Dintr-o dată familia avea o altă perspectivă de hrană pentru zilele ce urmau să vină în care se putea consuma şi carne.

Tata a reuşit să găsească,după un timp un serviciu, nu ştiu exact ce făcea, dar lucra câteva luni ca să primească în schimb un sac de făină, din care trebuia să ne întreţinem câteva luni s-au mai mult. Aşadar, tot mămăliga era de bază, iar pâinea era un moft pe care nu ni-l permiteam decât o dată pe săptămână.

Aşadar, la trei luni am fost în mare primejdie, după cum am aflat de la familie pentru că, din lipsa laptelui şi a unei hrane corespunzătoare era să mor de inaniţie şi frig. Când mama a venit la mine, eu stăteam într-o stare letală, aveam privirea înceţoşată şi eram inertă. M-a luat în braţe, m-a strâns, m-a strigat şi eu nu mai dădeam semne de viaţă. Apoi a strigat-o pe bunica, care după ce s-a străduit să mă readucă la viaţă şi nu a reuşit, a început să plângă, a ieşit pe stradă şi în timp ce se tânguia ce să facă, i-a venit ideea să cheme o bătrână a satului să mă vadă. Bătrâna a venit, s-a uitat la mine şi după un timp i-a spus bunicii că sunt leşinată de foame şi să găsească o mamă care alăptează, pentru a-mi da şi mie să beau lapte de la ea. Totuşi, mi-au făcut ritualul de pregătire a omului care moare, în sensul că m-au îmbrăcat într-un costumaş nou, mi-au tăiat pantalonii în anumite locuri în formă de cruce, mi-au pus o căciuliţă cu o fundă mare pe cap şi un buchet de flori pe piept. Mama plângea cu hohote, bunicul la şi unchiul la fel. Mama refuza să creadă că aş muri, m-a luat în braţe, a început să ţipe, să mă pupe, iar bunica a mers să o conducă până la poartă pe bătrâna care venise să mă vadă. Pe drum bunica se tânguia că nu are unde să găsească o femeie care alăptează, dar la poarta casei s-a petrecut o minune, a trecut pe stradă o mamă, cu sânge de „rom”, cu patru copii de mână şi cu unul pe care-l alăpta la sân. Atunci, baba Floarea a oprit-o, bunica a vorbit cu ea, a luat-o în casă i-a explicat ce s-a întâmplat cu mine, iar aceasta a fost de acord să-mi dea să sug lapte. Sub privirile tuturor, inclusiv ale babei Floarea, care s-a întors, eu am început să sug laptele de la femeie, la început destul de firav, până am avut forţa necesară, apoi din ce în ce mai bine. Am mâncat aproximativ o oră, până n-am mai putut să închid guriţa, din cauza muşchilor feţei, care au depus un efort prea mare şi s-au comprimat. M-am oprit, toată asistenţa mea a rămas tăcută, dar în acelaşi timp bucuroasă pentru minunea de a înfrânge moartea şi foamea. Şi brusc am adormit. Câteva ore am dormit, iar când m-m trezit am început din nou să sug laptele gros şi dulce cu miros proaspăt şi dătător de viaţă. Bunica a convenit ca femeia cu tenul arămiu,  să vină din trei în trei ore, să mă alăpteze câteva săptămâni şi ea s-a ţinut de cuvânt şi a venit. Eu am început să cresc în fiecare zi şi după un timp, am început să merg, să vorbesc, iar episodul cu „alăptatul” a rămas în urmă, doar aparent. Dincolo de ani, după ce am aflat povestea de la mama şi bunica, în toţi anii care au urmat, inclusiv acum, mă gândesc că „Dumnezeu” m-a iubit mult şi m-a binecuvântat, cu o femeie lăptoasă care m-a hrănit câteva săptămâni cu blândeţe şi cu dragoste. Am rămas cu această slăbiciune pentru femeile rome şi uneori îmi place să o necăjesc pe mama şi să-i duc aminte, că sunt „puţin romă” pentru că, am mâncat laptele binefăcător pentru mine şi pentru destinul meu.

N-am cunoscut-o pe femeia aceea niciodată, pentru că târziu mi s-a povestit această dramă, când probabil aceasta nu mai era în viaţă, dar ştiu de la bunica că, era o femeie curată, sănătoasă şi iubitoare de copii.

Mai târziu aveam să-mi doresc şi eu să fiu binecuvântată de „Dumnezeu” cu patru copii, inexplicabil acum, dar el a hotărât să-mi dăruiască un singur copil.

O, „Doamne”, cât îţi sunt de recunoscătoare că mi-ai prilejuit şansa să fiu mamă şi să-mi dăruieşti  un fiu aşa de chipeş, deştept şi iubitor.

După ce am început să merg şi să vorbesc am supravieţuit, dar tot cu un trai la limita subzistenţei. Ceaiul îl beam fără zahăr pentru că familia nu îşi permitea să cumpere zahăr, iar pâinea era înlocuită cu mămăligă. Uneori, îmi spunea mama că, plângeam după pâine şi îmi aduna toate firimiturile,de la masă, pe care le încălzea şi pe care le mâncam a doua zi, cu o mare plăcere. În rest, mă ţineam după mama, după bunica şi bunicul, eram tare veselă şi iubeam animalele. Mă jucam cu pisici, câini şi toate animalele şi păsările care existau prin curte. Cântam mereu şi jucam când auzeam muzică la radioul, pe care-l aveam cumpărat de bunicul şi care era un mare răsfăţ.

Sărăcia m-a urmărit toţi anii, dar veselia şi buna dispoziţie nu mi-au lipsit niciodată.

Unchiul Lelius m-a învăţat să joc, tata şi bunica m-au învăţat ce e voie şi ce nu e voie în viaţă să faci, adică codul bunelor maniere. De la mama, am învăţat să iubesc animalele şi să mă exprim, când sunt nedreptăţită, dar mi-a fost greu uneori să aplic această învăţătură pentru că, am ştiut de la bunica proverbul: „paza bună trece primejdia rea” şi atunci, m-am oprit din primul elan am cuget şi am decis. Bunicul m-a învăţat să fiu pupăcioasă, pentru că el mă pupa mereu şi mă lua în braţe, iar mai apoi, îmi făcea daruri mici, ori de câte ori îşi putea permite.

Oare cine poate răspunde, de toate aceste traume ale copilăriei mele, ale familiei mele şi ale milioanelor de oameni, care în 1948 şi-au găsit sfârşitul zilelor sau au fost condamnaţi la o existenţă inumană, ei şi urmaşii lor şi urmaşii urmaşilor lor.

Câte lacrimi s-au scurs de la toţi a vieţii.

Câte generaţii ale călăilor ar trebui să plătească pentru destinul meu în lacrimi, pentru destinul nostru în lacrimi…

De ce aceşti mizerabili s-au îmbrăcat cu hainele noastre, s-au înfruptat din bucatele noastre, ne-au luat imobilele, pământurile, animalele, cărţile şi s-au legitimat cu ele, sau încă se mai legitimează cu ele??…

Eu în aceste rânduri, nu mă refer la cei care prin necinste au ajuns înainte de 1948, să aibă un trai îmbelşugat, eu mă refer la oamenii decenţi, la cei care prin munca mai multor generaţii, aveau înainte de 1948 o viaţă normală, încununată de principiile demnităţii, cinstei, moralei, credinţei. Pentru aceste principii, ei au fost sacrificaţi pe nedrept, ei şi familiile lor şi generaţiile următoare.

„Doamne, Dumnezeul meu”, uneori sunt nedreaptă în faţa ta, pentru că aş vrea să plătească şi aceşti călăi pentru destinele înfrânte ale celor vulnerabili, dar tu, iartă-mă şi hotărăşte tu, ce vrei să faci cu aceşti oameni, cu urmaşii lor, care continuă să fie ca şi antecesorii lor, lipsiţi de tot ce e sfânt, mai ales să înfrângă mereu demnitatea umană şi să ignore credinţa în tine. Îţi mulţumesc „Dumnezeul meu” pentru că m-ai iubit şi mă iubeşti şi mi-ai dat şansa de a găsi echilibrul în viaţă şi demnitatea de om. Fără tine nu sunt nimic, fără binecuvântarea ta sunt un om obişnuit, ori pentru misiunea pe care mi-ai dat-o în această viaţă trebuie să fiu corectă, imparţială, echilibrată, prevăzătoare şi demnă pentru această şansă unică.

E tare greu să fii mereu auto-critic şi să nu accepţi compromisuri pentru că, oamenii te vor judeca, în lumea compromisurilor şi va fi dificil să supravieţuieşti într-un context colorat de superficialitate şi ignoranţă. Când mulţi dintre semeni îşi petrec concediile la Paris, Londra, se îmbracă cu haine produse de firme „brend” şi servesc prânzul la restaurant, tu vei fi un atipic dacă serveşti masa acasă şi în concediul preferi să mergi la mama, la bunica s-au la Iaşi. Eu am rămas în decursul timpului în competiţie cu mine, am înţeles că suntem diferiţi şi trăim diferit emoţional şi cognitiv, de aceea niciodată nu am avut complexe de inferioritate s-au invidii şi mai presus de orice, nu am uitat de unde am plecat şi care este misiunea mea în această viaţă.

O zi de toamnă cu puţin soare şi puţini nori, cu frunze care cad  de culoare verde sau maron, un tren care se mişcă sacadat, oameni care admiră peisajul, citesc, ascultă muzică, o fetiţă de doi ani care linge crema de pe „eugenia” şi gândul meu care zboară, la vremea când îmi dădea mama 65 de bani, să-mi cumpăr o „eugenia”, în pauza mare, în zilele de şcoală.

Doamne, cât de bucuroasă eram, când savuram „eugenia”, în rând cu cei mai mulţi dintre colegii mei ! Ce bunătate ! Cu câte sacrificii mama îmi dădea acei bănuţi, pentru „eugenia”. În zilele bune primeam bani pentru două „eugenia”, iar când nu se putea, nu primeam săptămâni întregi nici un ban. Mă limitam la ce mâncam acasă şi, la ce putea mama să-mi pună în ghiozdan pentru gustare, uneori o gogoaşă, o clătită, un ou sau pâine prăjită în ou. Eram foarte slabă, aproape rahitică, nu mâncam decât foarte puţin şi doar ce-mi plăcea mie. Mama se supăra de multe ori pe mine pentru că, se străduia să-mi dea ce era mai bun din alimentele ce se găseau în casă, de regulă şi bucata ei de carne, pe care eu o refuzam. Nu mâncam cartofi, carne, prăjituri, ouă, lapte şi atunci când mâncam, doar ciuguleam puţin. Bunicii mei spuneau că, sunt răsfăţată, poate că aveau dreptate sau poate că, era felul meu de a fi.  Sunt alimente care îmi plac şi acum, uneori îmi plac nişte ciudăţenii, pe care alţii nu au curiozitatea să le guste. Eu mănânc nu mă formalizez, când îmi place ceva. Am învăţat să-mi satisfac plăcerile culinare mai târziu, când am renunţat la alte plăceri. Copil fiind eram preocupată de învăţat, de joacă, de frământările din familie, auzeam când se discuta că, se va termina uleiul, zahărul, dacă nu avem grijă cum îl consumăm. Miercurea şi vinerea se folosea ulei de floarea soarelui la gătit, la fel şi în zilele de post. În rest, se gătea cu untură şi slavă „Domnului”, bunicii mei au trăit peste 80 de ani şi părinţii la fel. Zahărul îl foloseam doar la preparatul dulciurilor, o dată pe săptămână, în restul zilelor era exclus. O dată pe săptămână se tăia o pasăre sau o găină, o raţă sau o gâscă, din care se gătea duminica şi joia. La masă ne mulţumeam cu o bucată de carne, restul alimentelor erau zarzavaturile, care se foloseau la ciorbe, sosuri sau garniturile obişnuite.

 Din clasa a VII-a am început alături de mama să gătesc, să fac pâine, să hrănesc animalele şi păsările din curte, iar uneori făceam şi prăjiturele. În perioada de vară, am spălat o dată toate perdelele şi lenjeria, aşa cum am ştiut eu, apoi când a venit acasă mama, m-a certat pentru că nu erau spălate conform standardelor ei şi a trebuit să le spele din nou spre mirarea mea, care nu înţelegeam de ce mama nu e mulţumită de iniţiativa mea. În schimb, bunica maternă şi bunicul m-au lăudat şi m-au încurajat mereu pentru tot ce lucram. Eram încântată, când  făceam  lucruri bune, pentru a le uşura lor efortul de zi cu zi. Mi-a folosit mai târziu ce am învăţat în copilărie, când trăgeam cu ochiul şi urechea, la mâncărurile care se găteau în casă. Când am ajuns să mă gospodăresc, am ştiut cum să pregătesc strictul necesar şi chiar mai mult decât era cazul.  Cu puţinii bani  pe care  i-am câştigat din salariu, am reuşit să mă întreţin şi să mai şi economisesc câte puţin. Toate mâncărurile din copilărie erau pline de arome şi gust astfel că, acum când experimentez eu, parcă nu reuşesc să obţin aceleaşi calităţi culinare. Fiecare avea un specific anume, o procedură prin felul în care se preparau, dar cu siguranţă toate erau foarte gustoase. Nu ştiu de ce, dar aproape toate erau fără carne şi totuşi, foarte gustoase, consistente şi sănătoase. Eu nu reuşesc să obţin mâncăruri atât de gustoase, deşi mă străduiesc. Aşadar, toate strădaniile mele din copilărie s-au dovedit a fi foarte utile mai târziu când viaţa mi-a dat un exerciţiu greu de rezolvat, iar eu folosind experienţa dobândită, cu răbdare şi tact am găsit soluţia cea bună, pentru a-mi răsfăţa invitaţii şi familia.

 I-mi amintesc cât de era greu îmi era la şcoală, când simţeam privirile aţintite asupra mea şi colegii care în şoaptă îşi spuneau: „uite-o pe a lui Corcoveanu”, adică eu copil fiind, eram reprezentanta clasei exploatatoare, părinţii şi bunicii mei erau cei răi şi eu evident nu putem să fiu altfel, decât moştenitoarea lor, succesoarea lor de imagine. Stăteam într-un colţ al clasei, al holului sau în curte, mereu singură, cu gândul la mama, la bunicii, la necazurile din familie şi la marea sărăcie în care trăiam. Dar în marea sărăcie, trăiam cu demnitate pentru că toţi lucram de dimineaţa până noaptea târziu şi nimeni nu întindea mâna să ceară ceva de la vecini, nici măcar cu titlul de împrumut. Mâncam ce aveam, îmbrăcam ce aveam, mama îşi mai sacrifica câte o rochiţă şi îmi improviza câte ceva de îmbrăcat, astfel că mereu mă simţeam bine în hainele mele. În sărăcia în care trăiam, nici nu mai puteam pretinde haine noi, dar era admirată de multe ori de unele colege. Mai târziu, am primit de două ori pe an, câte un rând de haine, pe care le îngrijeam cu mult drag şi multă responsabilitate. Erau tot timpul curate, călcate şi puse pe umeraşe, pentru a nu se şifona, astfel că a doua zi eram destul de prezentabilă.

De sărbătorile „Crăciunului” şi de sfintele sărbători de „Paşte” primeam câte ceva dulce, iar în anii buni, adică prosperi, mama îmi cumpăra câte o păpuşă, câteva globuri, beteală şi lumânări pentru bradul, care era înlocuit cu un leandru, pe care-l împodobeam, iar la sfârşitul procedurii, puneam pe crenguţele verzi, vată, pentru a crea un peisaj de iarnă. Eram fericită şi mulţumită pentru că „Dumnezeu” nu m-a uitat şi s-a gândit la mine, să-mi trimită acele daruri. Bunica şi mama pregăteau prăjituri şi cozonacii, dar eu nu eram atrasă în copilărie de dulciuri, ci de mâncărurile obişnuite, mai exact de felurile principale de mâncare.

În zilele de sărbătoare veneau musafirii, mătuşile, unchii, naşii, verişoarele, verişorii, iar eu mă bucuram din plin de acest răsfăţ şi aşteptam cu nerăbdare să se repete evenimentul. Când plecau musafirii, rând pe rând erau conduşi, iar eu eram plimbată cu sania pe zăpadă, în fiecare iarnă, de unul din membrii familiei. Când bunicul s-au mama  aveau treburi şi nu mai făceau faţă solicitărilor mele, apelam la câinii din curte, pe care îi iubeam atât de mult, încât îi rugam să mă plimbe cu sania. Uneori, mă jucam cu ei prin zăpadă şi îmi pierdeam mănuşile, pe care le recuperam primăvara, când se topea zăpada.  Iarna îi legam cu o funie la sanie şi îi forţam să tragă de sania, în care eu eram instalată, ca o prinţesă . În jocul meu se prindea şi bunicul din partea mamei, ticu mare, care îi prindea pe cei doi dulăi de sfoară, pe cei năzdrăvani şi cu tot alaiul porneam la joacă. Apoi, urma  recompensa, adică o bucată de mămăligă la fiecare câine şi în final plânsul, după ce intram în casă. Mama mă certa şi uneori mă şi lovea, pentru că eram udă la picioare, nu mai aveam mănuşi, eram transpirată, iar la câteva zile începea să mă doară gâtul. Frecvent făceam roşu în gât şi evident febră mare. Eram purtată în braţe de mama, până la dispensarul din comună, unde asistenta, cu un beţişor îmbibat în albastru de metil,îmi apăsa  amigdalele, iar dacă era ceva mai grav, primeam injecţii cu penicilină şi câte alte lacrimi îmi curgeau, după fiecare înţepătură. Pe uliţa satului, mama nu mă lăsa să mă joc, pentru că, nu se făcea, zicea ea, ca eu să mă joc cu copii prost educaţi, de la care nu aveam ce învăţa şi riscam să mă aleg şi cu tot felul de boli de piele, etc. Când am crescut mai mare, aveam voie să invit la mine acasă, câteva fetiţe, colege sau vecine. Mama ne servea cu dulciuri să mâncăm şi ne dădeam în „uţuluş,” iar când oboseam, ne jucam diverse jocuri: baba oarba, de-a prinselea, ţăranul e pe câmp, etc. Uneori, mai făceam şi pe interpretele de muzică populară, imitând diverse cântăreţe la modă şi cântam o parte din repertoriul lor. Se pare că, aveam talent pentru că, la şcoală, cântam pe scenă şi făceam parte din echipa de dansuri, asta mai târziu, când domnii comunişti au mai uitat puţin de „clasa exploatatoare”.

Bietul tata mare, bunicul din partea tatălui meu, venea la şcoală în pauza mare şi îmi aducea fructe: mere, pere, caise, piersici, gutui şi altele, precum şi prăjituri. Câte odată îmi aducea „eugenia”, napolitane, biscuiţi şi cu mare băgare de seamă se furişa printre copii, să nu fie văzut şi descoperit cine este el, alteori printre barele gardului şcolii, îmi dădea aceste bunătăţi pentru a le mânca. De fiecare dată îmi cerea să-l pup şi el mă pup pe obraz, cu ochii înlăcrimaţi şi mâinile tremurânde de bucurie şi durere în acelaşi timp. Era un om bun şi blajin, întotdeauna îmbrăcat în costum, cu pălărie şi baston. Avea mereu multe bagaje, pe care le căra, fără să se plângă de greutatea lor. El, care de mic copil a muncit, a crescut două surori şi doi fraţi, după ce părinţii lui s-au prăpădit de tineri, el fiind cel mai mare copil, care a trebuit să se maturizeze rapid, el care a ajutat cu bani, cu făină, cu mălai, cu grâu şi porumb, dar şi cu o mulţime de alte produse pe toţi ţăranii necăjiţi din localitate, el era privit ca un exploatator… Şi ca orice exploatator trebuia bătut, umilit, schingiuit, ţinut în beciurile poliţiei după ce i se confiscase tot ce avea, după ce a fost scos în stradă cu mâinile goale şi cu toată familia, fără nici o posibilitate de a supravieţui, el trebuia să plătească, să fie exemplul negativ, să fie strămutat, iar dacă îndrăznea să se arate, să fie alungat din comunitate, scuipat şi umilit pentru a nu uita cine a fost înainte de 1948 şi ce bogăţii a dobândit de pe urma exploatării. Până şi hainele i-au fost confiscate, iar apoi a văzut cum hainele lui erau purtate de toţi leneşii şi nespălaţii din localitate, care erau declaraţi comunişti şi care decideau destine, fără a şti să citească uneori . Paltonul de astrahan, pălăriile şi costumele bunicului erau folosite de cei care n-au muncit pentru ele, iar el cu hainele, în care era îmbrăcat atunci, când a fost strămutat, a lucrat îmbrăcat cu ele ani de zile, peticindu-le pentru a asigura familiei cele necesare, iar mai apoi şi pentru mine. Era mereu trist pentru că nu aveam lapte să beau ca toţi copiii şi nici pâinea necesară, pentru fiecare zi.

         Doamne, bunicul meu care m-a iubit atât de mult şi mă învelea în haina lui, pentru ca eu să nu sufăr de frig, cât a fost de generos şi ce destin înfricoşător a avut! Mă gândesc adesea la el, cu toată dragostea de nepoată adorată şi nu pot decât să-i cer lui „Dumnezeu,” să-l odihnească acolo unde este şi să-l ierte. A muncit enorm pentru familie, fără a se plânge vreodată de ceva. Într-o zi, un bolnav psihic l-a înjunghiat fără nici un  motiv.  Avea mâinile pline de târguielile pentru „Sfintele Paşti”, era vinerea mare. Un nebun a trecut pe lângă el şi l-a înjurat de mamă. Bunicul nu suporta asta, era orfan, nu apucase să se bucure de căldura mamei, când aceasta îl părăsise, era de neconceput ca un om fără inimă să-l rănească aşa de mult. În acest context, bunicul l-a înjurat şi el. Nebunul a scos un topor şi l-a ciopârţit. Lumea nu îndrăznea să-l salveze pe bunicul de frica nebunului. Atunci a auzit unchiul Lelius gălăgie pe stradă şi strigătele disperate şi, cu o bâtă a venit să-şi salveze tatăl. Nebunul a fugit, bunicul a ajuns la spital, a fost foarte grav, dar a fost salvat în ultimul moment. A rămas cu un coşmar, care l-a chinuit până a murit. A mai trăit câteva luni, dar arăta mereu către venele lui, care erau pline de sânge cândva, iar de la accident s-au golit aproape de sângele adunat în atâţia ani. Avea dreptate, bietul de el. În stradă, acolo unde l-a tăiat pe bunicul era o baltă de sânge, care a rămas zile în şir, ca o pată cafenie, pe care toată comunitatea a privit-o . Era sângele bunicului, a lui Corcoveanu, cum îi spuneau oamenii… De ce l-a tăiat acel nebun? Pentru că, acel nebun era tratat la dispensarul localităţii, iar când această casă, în care e funcţiona dispensarul a fost cumpărată de unchiul Lelius, mai marii comunişti ai localităţii nu i-au spus nebunului că, dispensarul s-a mutat într-o altă locaţie, ci i-au spus că, nu mai există dispensar, pentru că a lui Corcoveanu au cumpărat casa. Atât i-a trebuit nebunului pentru că, a şi pus la cale un plan de a-l omorî pe bunicul.

       Comuniştii, ei cu ura lor fără margini, ura pentru munca şi pentru  cei care munceau. Unchiul Lelius a muncit zeci de ani să poată cumpăra o casă, după ce comunisti o confiscaseră pe cea a părinţilor. Atunci unchiul a apelat la Guvernul României pentru a fi evacuat dispensarul din casa proprietate personală. Şi după ani de zile, de petiţii şi judecăţi a fost evacuat dispensarul, cu preţul vieţii bunicului meu, care era deosebit de bucuros, când a fost cumpărată casa, pentru că în sfârşit, după 20 de ani, aveau şi ei o casă. Bucuria n-a ţinut mult, dar sacrificiul a fost enorm. Doar justiţia divină a intervenit mai târziu, pentru că, toţi cei care i-au purtat hainele bunicului meu, care l-au biciuit, l-au umilit şi i-au confiscat toată averea, s-au sinucis sau au murit în chinuri groaznice, atât ei cât şi cei dragi lor. Aşa le-a răsplătit „Dumnezeu” lăcomia, lenea şi toate abuzurile pe care le-au săvârşit cu atâta cruzime familiei mele şi altor familii în situaţii identice. După ce l-a înjunghiat şi tăiat pe bunicul, nebunul a încercat să mă pedepsească şi pe mine la şcoală, pentru că îi spuseseră unii din comunişti, că bunicul are şi o nepoată, care trebuie să dispară şi ea. Învăţătoarea mea, care era verişoară cu mama, m-a ascuns zile în şir, când nebunul venea la şcoală şi întreba de mine. Eu îmi aduc aminte două scene din copilărie, când într-o iarnă nebunul a venit cu picioarele goale, cu o căciulă ruptă pusă pe cap şi cu un cuţit în mână, a deschis uşa clasei, a intrat în clasă, noi copiii ne-am speriat pentru că a început să caute prin bănci şi a întrebat care e nepoata lui Corcoveanu… Altă dată a venit în clasă, cu acelaşi scop, iar directorul şcolii a fost chemat şi i-a spus că, nepoata lui Corcoveanu nu învaţă la acea şcoală. Ştiu că, învăţătoarea a încremenit de groază, tremura toată şi nu putea să se exprime. Toată ziua am stat ascunsă în cancelarie până a venit mama şi m-a dus acasă. Ani de zile am trăit cu această groază în suflet, închideam uşile cu cheia, când plecau ai mei de acasă, puneam zăvorul la uşa curţii şi nu plecam de acasă decât însoţită. Într-o zi am auzit că, nebunul a vrut să-şi bage în cuptor cele trei fete şi au intervenit vecinii şi le-au salvat. Pe mama lui de atâtea ori a bătut-o, iar ultima dată s-a urcat cu picioarele pe pieptul ei şi a sărit pe pieptul ei, până când biata de ea şi-a dat duhul. În tot acest timp, autorităţile îl internau în spital şi după câteva luni îi dădeau drumul. După ce şi-a omorât mama, l-au internat la spitalul de psihiatrie din Poiana Mare, unde după câţiva ani a murit. A fost o primejdie pentru colectivitate, pentru noi şi pentru propria mea familie. Am respirat uşurată când am auzit că a murit în spital. Dar atâţia ani de spaimă, de temere, de aşteptare, cine mi dă înapoi, cine îmi redă zâmbetul de copil şi liniştea de care am fost lipsită? Cine?

Cine le-a dat dreptul acestor comunişti criminali, să chinuiască oamenii nevinovaţi şi copii acestora, în numele utopiei comuniste în care toţi din tagma lor, trebuiau să trăiască fără să muncească şi să aibă venituri în mod egal cu cei care munceau sau de regulă mai mult decât aceştia.

De ce s-au mutat în casele pe care ei nu le-au construit?

De ce au purtat hainele pe care ei nu le-au cumpărat?

De ce preferau lucrurile scumpe, pe care nu le-au câştigat cu sudoarea frunţii sau a minţii s-au nu le-au primit moştenire?

De ce?

De ce şi astăzi mai stau în casele somptuoase pe chirie de 2 lei?

De ce?

Şi de ce după atâţi ani nu au păţit nimic?

De ce atâtea generaţii au fost sacrificate şi atâtea principii sacrificate pentru nişte oameni de doi bani?

Am avut un destin în lacrimi, din cauza unor oameni care au călcat în picioare şi au batjocorit tot ce s-a obţinut prin progresul timpului. Aceste fiinţe, fără caracter, fără conştiinţă, care au redus totul la instincte primare, pe care şi animalele  le-au îmbunătăţit, mi-au distrus copilăria şi zâmbetul de copil.

Norocul meu a fost că, am avut o bunică inegalabilă care mi-a luminat copilăria şi perioada de adolescenţă, cu sfaturile şi felul decizional pe care-l avea. Pentru ea nimic nu putea fi trist sau greu, iar „Dumnezeu”, avea întotdeauna meritul de a ne salva din toate hăţişurile vieţii. Mergea la biserică şi purta o lumină în suflet şi în privire, pe care n-am mai întâlnit-o la nimeni până la fiul meu. Da, aşa era bunica Maria sau maica mea, cum îmi plăcea să-i spun când o alintam. Era atât de frumoasă, de distinsă, era o doamnă în adevăratul sens al cuvântului, avea blazonul, care nu se câştigă cu bani, ci doar prin erudiţie. Maica m-a crescut şi m-a iubit, fără să mă supere cu ceva în toţi anii. Avea o vorbă blândă şi un optimism fără egal. Uneori, când eram supărată făcea minuni pentru mine, pentru că, în câteva minute îmi smulgea ropote de râs prin mijloace numai de ea ştiute. Nu am uitat-o niciodată, dimpotrivă… Când îi povesteam despre o notă mai puţin bună de la şcoală, găsea metoda să mă impulsioneze, să obţin prin efort propriu o altă notă mai bună. Dacă sufeream din dragoste, avea o expresie care mă distra: „altul în loc măi boboc”, adică nu trebuie să te rezumi doar la un bărbat, mai sunt destui care te aşteaptă. Şi aşa au trecut toate greutăţile, anii în care am plâns din dragoste sau în care am avut dezamăgiri. Venea bunica cu o bucată mare de plăcintă, cu o cafea caldă sau cu un pahar de vin roşu, şi îmi povestea cu zâmbetul pe buze, istorii repetate din generaţii. Mi-a povestit că, şi ea a fost îndrăgostită, dar s-a căsătorit cu bunicul care era îndrăgostit de ea. Mai târziu după ce bunicul a murit, cu buzele pline de emoţie mi-a mărturisit că, îi parea rău pentru că niciodată nu i-a spus bunicului cât l-a iubit. Bunicul.  toată viaţa a sperat că, într-o zi şi bunica îl va iubi şi îi va mărturisi aceeaşi dragoste, dar n-a fost aşa.

Aş putea spune că din acest punct de vedere toate generaţiile despre  care mi-a povestit bunica au avut destine în lacrimi. Fiecare cuplu avea propria istorioară, în care ea iubea pe altcineva, iar el o iubea pe ea, sau el iubea pe cineva şi ea îl iubea pe el. Prin urmare, în cuplu nu era o dragoste reciproc împărtăşită,dar era respect şi raţiune. Şi totuşi, în aceste lumi paralele se năşteau copii care estompau sentimente şi orgoliile, iar spre vârsta a treia, cuplul era înţelept şi mulţumit de rezultatele ciclice. Am învăţat multe de la bunica mea, pe care o port în suflet tot timpul. Uneori, chiar îmi place să mă sfătuiesc cu amintirea ei, şi chiar îmi influenţează multe atitudini şi reacţii.

Frumoasa şi minunata mea bunică, mi-a dat cea mai frumoasă educaţie şi cele mai frumoase bijuterii pe care le avea. Ei îi datorez mult, dacă în viaţă am avut răbdarea necesară şi timpul pentru a învinge destinul, cu siguranţa o parte din succes i se cuvine. Am moştenit genetic foarte mult de la străbunicii mei, de la bunicii mei, de la părinţi şi de la toate generaţiile, de fapt câte puţin de la fiecare.

Am făcut tot posibilul să ajung la mormintele stră-străbunicilor mei din Moţăţei, unde am aprins o lumânare pentru odihna lor veşnică şi m-am întrebat dacă am moştenit dorinţa de a învinge timpul.

M-am bucurat şi am simţit o mulţumire supremă, când am ajuns acolo, parcă i-aş fi cunoscut şi trebuia să mă asigur că, se bucură de moştenirea mea genetică.

M-a impresionat povestea lor spusă de bunica, din care îmi amintesc că, într-o zi au plecat cu trăsura să vadă recoltele, deoarece aveau pământ mult şi viţă de vie, iar la întoarcere, o ploaie torenţială i-a udat până la piele, au răcit şi la scurt timp au murit lăsând în urmă cinci copii, două fete şi trei băieţi, din care unul era tata mare. Toată averea lor s-a risipit pentru că nu a avut cine să o administreze, iar mai târziu când a crescut bunicul, el s-a implicat şi i-a crescut pe fraţii lui cum a putut. Pentru  surorile lui, a făcut zestre, cum era obiceiul, pe care a dat-o fiecăreia, când s-au căsătorit, iar  fraţilor le-a dat pământ şi viţă de vie. Am înţeles că au avut şi o moară, care a fost lăsată împreună cu casa părintească, fratelui mai mic, după perioada când bunicii au plecat din localitate. Ulterior, bunicul a plecat din Moţăţei şi a cumpărat o moră în Urzicuţa, unde s-a stabilit cu bunica. Acolo i-a prins naţionalizarea în 1948, când le-au fost confiscate toate bunurile, inclusiv cele din Moţăţei, iar ei au fost strămutaţi. Când s-a cumpărat moara, bunica a primit ca dotă, de la tatăl său suma de 90000 lei, ce reprezenta o sumă foarte mare pentru vremurile respective.

Aşadar, presupusa exploatatoare a comuniştilor provenea din două moşteniri, de la generaţiile care au muncit, care au fost responsabili pentru copii lor, care au fost alături de bunul Dumnezeu şi nu au contenit să-şi ajute semenii.

Iată deci, cum familia mea era o familie de exploatatori care trebuia să plătească pentru că i-au exploatat pe alţii…

 Câte abuzuri fără şir, ce poate fi mai ridicol decât atât, să inventezi fără probe minciuni, care au curmat multe destine, le-au distrus în numele comunismului şi a utopiei în care unii au crezut şi poate că mai cred şi astăzi unii.

Dacă s-au comis atâtea abuzuri de cei care trebuiau să fie drepţi sau care se declarau drepţi, de ce nu au fost pedepsiţi ulterior, de ce au fost toleraţi ani în şir, răsplătiţi ei şi moştenitori lor prin funcţii şi  locuinţe protocolare??

 Mariana Corcoveanu Ivaniuc

(va urma)