PE CALEA VEŞNICIEI

                      de Sf. Ioan Iacob Hozevitul

Glasul meu încet se pierde
Ochii se uimesc
Şi privesc pe nesimţite
Lucruri nouă negrăite.

Pe ai mei cei de aproape
Nu-i mai văd acum
Iară vorba lor duioasă
Nu-mi mai este înţeleasă.

Un strein îmi dă paharul
Morţii ca să-l beau
Şi gustând din el cu greaţă,
Mă trezesc în altă viaţă.

Astăzi bietele picioare
Nu se mai “clătesc”
Căci de-acuma au să meargă
Pe o cale mult mai largă.

Iară mâinile la rele
Nu se mai întind!
Încleştarea lor o curmă
Numai trâmbiţa din urmă.

Ochii mei de-acum cu poftă
Nu mai pot privi!
Căci în faţa lor s-arată
Altă lume, neumblată!

Gura mea şi-a stins vorbirea
Celor pământeşti
Până când va fi chemată
La obştească judecată!

Nasul meu odinioară
Gingaş la miros,
Astăzi fără sfiiciune,
Gustă numai putrejune.

Din Gâtlejul meu
Cel lacom şi nesăţios
A pierit în veşnicie
Pofta cea cu lăcomie.

Iar urechea alintată
Întru graiuri dulci
Auzire de-acuma n-are,
Decât veşnica chemare.

În mormânt la întunerec
Fraţii mă închid!
Nelasându-mi ca să vină
Nici o rază de lumină!

Trupul meu acum ca ceara
Curge, putrezind!
Numai inima din mine,
Patruzeci de zile ţine!

Duhul meu în vremea asta
Umblă pe pământ,
Pretutindenea dă roată
Unde a trăit odată!

Orice pas făcut în viaţă
Este arătat,
Începând de la născare
Pân-la ultima suflare.

Şi privind ca în oglindă
Cele din trecut,
Se căieşte cu durere
La a faptelor vedere!

Cum ar fi să mai trăiască
Iarăşi pe pământ!
Ca să verse pentru ele
Râu de lacrimi să le spele.

Dar a face pocăinţă
Nu mai este când.
Că s-a pus acuma, iată,
Scaunul la judecată!

Împlinindu-se trei zile
Vine la mormânt
Şi văzând trupeasca slavă,
Pleacă fără de zăbavă!

Este vremea rânduită
Pentru călători
Ca să meargă fiecare
La obşteasca Închinare.

Însoţit de Sfântul Înger,
Duhul meu acum
Cu fiorii reci de teamă
Se apropie de vamă.

Petrecându-mă cu taină
Fraţii vor cânta
Cu duioasă viersuire:
“Veşnica lui pomenire”!
“VEŞNICA LUI POMENIRE”!