Poeme: Îndemn la Unire de Daris Basarab
Îndemn la Unire
Când Mihai intra în Alba
Consfinţind prima Unire
El venea să împlinească
A românilor gândire.
Toţi ştiau ce-nseamnă asta
Un îndemn strigat pe faţă
Pentru-o unică Naţiune
Pentru limbă, pentru viaţă.
A fost o idee mare
Ce-a speriat pân’ hăt departe
Negăsind o altă cale
Unii s-au gândit la moarte.
Capul lui căzu când visul
Părea gata împlinit
A rămas însă îndemnul
Peste vremuri moştenit.
Două veacuri jumătate
Au trecut făr’ să aline
Dorul pentru liberate
Gândul c-o să se împline.
Când sub Cuza Voievod
S-a cântat Hora Unirii
Toţi simţeau că-i un îndemn
Primul pas al împlinirii.
Milcovul era secat
De doi fraţi, dintr-o sorbire
Gândul le era-ndreptat
Spre toţi cei de o simţire.
Cei căzuţi la Mărăşeşti
S-au gândit la dezrobire
Pacea care a venit
A-nsemnat, de fapt, Unire!
Astăzi când al nost’ Pământ
E ciuntit prin siluire
Plini suntem de-un vechi îndemn
Pentru marea împlinire.
19 nov.’77
Maputo
Contrast de decembrie
Aici, în decembrie
Un gând de vecernie
Se-ndreaptă cu dor
Pe-un val călător
Colo, departe
Pe-a Dunării parte
Spre-oraşul albit
Ismailul iubit.
Gândul se-opreşte
Şi-uimit şi-amineşte
De podul de ghiaţă
Ce-i stă parcă-n faţă
De apa ce trece
Sub lespedea rece
C-aşa-i în vecernie
Acolo-n decembrie.
Şi gândul porneşte
Pe ghiaţă, se-opreşte
Ascultă cum gerul
Sub pasu-i trosneşte
Se uită în zare
Şi vede cum cerul
Cu albii săi nouri
Coboară-n nămeţi şi se odihneşte.
Apoi, cu privirea-i
De gând zburător
Fixează peisajul de alb curgător
Ce-acoperă case cu uliţi cu tot
Şi-aşa el aude un clinchet de dor
Al biciului sunet
Al troicilor cor
Ce parcă-l îndeamnă, îl cheamă de zor.
O, iarnă pufoasă
Ce mult te doresc!
O, casă din basme
Ce clar te zăresc!
Acolo lăsat-am eu sufletul meu
Acolo se-ndreaptă şi gândul mereu
Şi-n miez de decembrie, pe mal indian
Eu simt cum se-ncinge, un dor moldovean…
19 dec.’77
Maputo
Mihai
Te ştim din cronici şi portrete,
Din ce-au transmis atâtea generaţii;
Te ştim făuritorul unei naţii,
Ce faptele încearcă să-ţi repete.
Tu eşti viteazul cu securea,
Călare îndemnându-şi oastea;
Te ştim trădat atunci când vestea
Victoriilor, depăşise zarea.
Călare, falnic, ai intrat în Alba,
Dar ochii i-ai întors spre soare:
Acolo unde el răsare,
Erau românii de pe Molda.
Şi-aşa sfinţit-ai tronul care,
Un Decebal lăsase moştenire,
Dând pentru prima oară împlinire,
Dorinţei de-a rămâne un Neam Mare.
3o.aug.’81
Bucuresti
Hora unirii…
Hai, să ne unim toţi glasul!
Să vibreze-ntreg pământul!
La nevoie chiar şi braţul –
Să ne apărăm cuvântul!
Şi s-o spunem sus şi tare –
Să ne-audă astfel gândul
Ce-l nutrim cu înfocare
Ca să apărăm pământul!
Va fi hora bărbăţiei –
Vom lua frânele-n mână –
Din moment ce-s paranoici,
Să-i întoarcem în ţărână!
Să chemăm cu noi savanţii,
Cei ce uită în neştire,
C-a lor vise minunate,
Pot sfârşi o omenire.
Şi în hora asta mare –
Nu tu grai, nu tu frontiere –
Să clădim o lume-a păcii,
Fără boli, fără durere.
Hai, să ne unim cu toţii!
Să vibreze-ntreg pământul!
Să-nălţăm un imn al păcii,
Până nu ne-au furat gândul!…
14 0ct.’81
Bucureşti
Nu mă-ntrebaţi…
Nu mă-ntrebaţi de ce-am plecat!
Nu mă-ntrebaţi dacă mi-e dor!
N-atrag pe nimeni în păcat,
Vreau liniştit să pot să mor.
Nicicând eu Neamul n-am trădat –
Nici când am stat, nici când m-am dus-
De Ţara mea am fost legat,
În toate sufletul mi-am pus.
De ce-am plecat? De ce m-am dus?
Sunt treburi care-mi aparţin!
Sunt liber, parcă am mai spus,
Şi nimănui nu mă închin!
Bine-nţeles că aş fi vrut
Să pot pleca fără să fug –
Da, cât de mult mi-ar fi plăcut
Să nu cunosc ce-i aia jug!
De când românu-i obligat
Să moară doar în patul lui?!
Dacă eşti om, ne-nstrăinat
Rămâi – o spun eu orişicui.
Şi-atunci, de ce să fiu proscris?
Doar pentru dragostea-mi de drum?!
De ce să sufere şi-n vis,
Ai mei, ce-acasă-s şi acum?!
Cu ce-a greşit al meu copil.
Sau fraţii mei, sau verii buni?!
Ca mâine poate-un ruso-fil,
Va fi trecut printre nebuni!
Ne tragem, doar, din neam străvechi
Ce-n lume s-a făcut iubit,
Şi s-ar putea să fie vechi
Tot ce e astăzi preaslăvit.
Să nu uităm, suntem puţini –
Vecinii nu ne-au prea cruţat –
S-avem în lume pelerini,
Să vindem tot ce-am învăţat.
În lume-s mulţi de pe la noi
De care-adesea nici nu ştim –
Întâmplător aflăm că-s soi,
Şi-abia atuncea, ne mândrim.
Enescu, Neamul n-a trădat
Murind departe de ai săi –
Brâncuşi, cu-o treaptă s-a-nălţat,
Luptând cu anii cei mai grei.
De ce atuncea mă-nfieraţi?!
De ce stigmatul pe-al meu tors?!
De ce azi nu mai suntem fraţi?!
De ce n-am cale de întors?!…
14 oct.’83
Bucureşti
Toţi vorbim…
Toţi vorbim de Eminescu,
Ca de un trecut;
Nu-nţelegem c-acest Escu,
Nici nu s-a născut.
El există precum lumea,
Fără început;
Între El şi noi, genunea –
Noi suntem din lut.
El e spirit ce-ntrupează,
Forţa unui Zeu;
Cine oare mai cutează,
Să mai spună, Eu?!
El va fi întotdeauna –
Noi murim pe rând;
El, purtând mereu cununa,
Noi, cârtind în gând.
Căci, ce-i drept, n-avem curajul,
Să-l înmormântăm;
Dar al nostru-i apanajul,
Să ne-ncumetăm.
Ce-i mai trist, că ne prefacem,
Că suntem umili;
Printre versuri proaste zacem,
Vrând să fim utili!?
Epigonii lui suntem dar,
Şi vom fi în veci!
Nu se poate naşte-un Hrist iar –
Spiritele-s reci…
22 ian.’89
Bucureşti
Prin ochii mei…
Prin ochii mei privesc poeţii
Scrutând al mării nesfârşit;
Cu toţi încearcă să dezlege
Al visului dor infinit.
De ce? Se-ntreabă ei întruna,
Dorul de ducă-i nesecat;
Când valul înspumat se stinge,
Zarea te cheamă înc-o dat’.
Şi toţi rotesc a lor privire
Un punct de sprijin căutând;
Spre care ţări de farmec pline,
Le scapă oful alergând?
Şi ochi-aceştia melancolici
Rămân pe loc şi nu mai pleacă
Sclipind de dorul infinit…
25 mai ’89
Bucureşti
(Din volumul: GLASUL TĂCERII)
Daris Basarab