Alexandru Macedonski – Psalmi moderni
I. OH ! DOAMNE
Oh ! Doamne, rău m-ai urgisit,
Îm soarta mea m-am împietrit:
Rămân ca marmura de rece…
Să plâng, să sufăr, am uitat.
Am fost un cântec care trece,
Și sunt un cântec încetat:
Rămân ca marmura de rece…
Uscat e tot ce-a înflorit,
Entuziasmul a murit,
Și a mea inimă a înghețat…
Am fost un cântec care trece
Și sunt un cântec încetat.
II. ȚĂRÂNĂ
Tărână – suntem toți țărână,
E de prisos orice trufie…
Ce-a fost, în veci are să fie…
Din noi nimic n-o să rămână.
Zadarnic falnice palate
Sunt în pământ rădăcinate:
Nici o pieire nu s-amână.
Despoți, cu frunți încoronate,
Poeți, cu harpe coronate,
Filozofi, oameni de știință,
Păgâni, vestiți prin necredință.
Nici o pieire nu s-amână…
Țărână, suntem toți țărână.
III. IERTARE
Iertare ! Sunt ca orice om:
M-am îndoit de-a ta putere,
Am râs de sfintele mistere
Ce sunt în fiecare-atom…
Iertare ! Sunt ca orice om.
Sunt ticălosul peste care
Dacă se lasă o-ntristare
De toți se crede prigonit.
Dar Doamne, nu m-ai părăsit…
Sunt om ca orice om – iertare.
IV. DUȘMANII
Dușmanii mei se înmulțesc
Și nedreptatea mă-nfășoară…
Abia mai pot să mai trăiesc
De cine n-am lăsat să moară,
Aleargă toți și mă-nnegresc.
Ah ! Viața nu este ușoară.
V. ZBURAM
Zburam pe aripi strălucite…
Copilul cel de altădată
Nevinovat ca și o fată
Neveștejită de ispite,
E azi mocirla noroioasă
Cu adâncime-ntunecoasă
Și cu miasme otrăvite.
Sunt eu de vină sau nu sunt,
Oh ! Dumnezeule preasfânt,
Auzi-mi glasul pocăinței,
Refă-mă omul care-am fost
Sau dă-mi obștescul adăpost…
Zburam pe aripi strălucite.
VI. ȘI-AU ZIS….
Și-au zis – e singur – e pierdut;
Asupra mea se năpustiră…
Onoarea mea o nimiciră,
Am sângerat, dar am tăcut.
Mă înjosiră, mă loviră,
Cu mici, cu mari, mă răstigniră;
Din inimă nu mi-au lăsat
Un singur colț nesfâșiat.
Frați, rude, toți mă dușmăniră,
Pe cât plângeam, pe-atât rânjiră,
O țară-ntreagă s-a-ntrecut
Să-mi dea venin – și l-am băut.
Dar, Doamne, nu te biruiră.
VII. CÂT AM TRUDIT…
Cât am trudit, cât am muncit,
Și cum nimic n-am folosit,
În lume nu este răsplată,
Și omul bun nesocotit.
Pe fruntea mea n-am nici o pată –
Zadarnic ! – sunt un osândit,
În lume nu este răsplată.
Cât am trudit, cât am muncit.
VIII. ERAM
Eram puternic împărat:
Prin sufletească poezie,
Prin tineețe, prin mândrie,
Prin chip de înger întrupat.
Mi se-mplinea orice dorință,
Era o lege-a mea voință;
Râdeam de orice dușmănie…
Prin sufletească poezie,
Domneam de soartă nencercat.
Eram puternic împărat.
IX N-AM ÎN CERURI
N-am în ceruri nici o stea…
Soarta mea e soartă rea.
Am pierdut orice credință
Înecată-n suferință,
Am pierdut orice putere;
Nimicită de durere;
Însă viața nu-mi blestem
Și nici moartea nu mi-o chem;
Fără scop trăiesc în lume:
Nu mai sunt decât un nume,
Nu mai plâng, nici nu mai gem,
Iar coprins de griji amare,
Nu mai sunt decât răbdare…
N-am în ceruri nici o stea.
X DOAMNE, TOATE…
Doamne, toate sunt prin tine;
Și averea, și puterea,
Fericirea, mângâierea;
Ce ne trebuie știi bne,
Dai cu dreaptă socotință
Mulțumiri și suferință:
Lui Iisus i-ai dat o cruce
Căci știai c-o poate duce;
Când dureri ne dai și nouă
Ne dai plânsul ca o rouă,
Când dai marilor putere,
Nu le dai nici o plăcere,
Când dai răilor cruzime,
Dai blândețe la victime.
Ești puterea înțeleaptă
Și justiția cea dreaptă:
Fă oricând ce vrei cu mine.
Doamne, toate sunt prin tine…
XI. M-AM UITAT
M-am uitat la fericiți…
I-am văzut nemulțumiți:
E orice zădărnicie
Cei pe care-i vezi în slăvi
Adăpați sunt cu otrăvi;
Cei trăiți în sărăcie
Plâng pe-a lor nemernicie:
Cei mai mândri împărați
Sunt de chinuri zbuciumați:
E orice zădărnicie.
Vai, născut ești să trăiești
Nencetat să pătimești;
Fii frumos, fii sănătos,
Ești de-același vierme ros;
Traiul crud și ne-mpăcat
Te sfărâmă ne-ncetat
Să te soarbă are pripă.
Nu-ți dă pace de o clipă.
Bogăție, sărăcie,
E orice zădărnicie.
Sănătate, tinerețe,
Minte, suflet, frumusețe,
Tot ce-a fost, ce-are să fie,
E orice zădărnicie.
Fiți, trăiți, dar nu doriți…
M-am uitat la fericiți.
