De vorbă cu Dimitrie Grama, despre prietenia cu Mihai Rădulescu
Monica Levinger : Mi-am început “interviul prin corespondenţă” cu Dimitrie Grama aşa cum se începe orice scrisoare, cu “Draga Dimitrie…” şi am continuat cu formularea rugăminţii de a-mi răspunde la câteva întrebări legate de prietenia sa cu scriitorul şi profesorul Mihai Rădulescu, de la a cărui trecere la cele veşnice se împlinesc pe 19 ianuarie trei ani.
Mărturisesc că atunci când mi-a venit ideea de a-l aborda pe prietenul fostului meu dascăl de engleză din liceu, acesta a fost titlul sub care micul proiect mi-a apărut – Un interviu… Dar pe măsură ce scriam întrebările îndelung gândite am realizat cât de nepotrivit mi se părea termenul luat din jurnalistică, domeniu cu care nu am nici o tangenţă. Am înţeles că defapt, tot ce-mi doream era să stau de vorbă cu Dimitrie despre prietenul Mihai, într-o atmosferă caldă şi destinsă.
Am pus cuvântul “profesionalism” în cui – oricum fiind prea târziu să încerc a deveni chiar şi “începătoare” în arta intervievării, am renunţat la acel “a face lucrurile aşa cum scrie la carte”, adică după legi consacrate ale domeniului amintit mai sus şi m-am aşternut pe scris, condusă de alte reguli, mai la îndemâna mea. Chiar dacă întrebările în sine nu au fost la înălţimea dorită, ştiu că emoţia din cuvinte, gândurile puse printre rânduri, au ajuns cu bine la prietenul Dimitrie. Că este într-adevăr aşa stă mărturie tulburătorul său răspuns – o frumoasă caracterizare a relaţiei dintre doi oameni cărora scrisul le-a păstrat sufletul cald, scriitorul Mihai Rădulescu şi poetul Dimitrie Grama.
Dimitrie Grama : Dragă Monica,
Încerc să-ţi răspund la întrebările pe care mi le-ai pus cu privire la Mihai.
M.L. :Cum şi când l-ai cunoscut pe Mihai Rădulescu, în ce împrejurări? L-ai întâlnit personal sau doar aţi corespondat?
D.G. : Nu l-am cunoscut personal pe Mihai, dar ne propusesem să ne întâlnim ori în Danemarca, unde eu trăiam în acea vreme, ori la “Conacul” lui de lîngă Bucureşti. Din păcate, nu am apucat să ne întâlnim. Am corespondat un timp şi am vorbit la telefon, el contactându-mă după ce eu publicasem în “Agero” un mic articol despre “condiţia in-umană de călău”. Acest articol a fost inspirat de ceea ce Mihai a publicat în presa electronică cu privire la experienţele lui proprii din lagărele de concentrare din România comunistă.
M.L.: Care a fost liantul prieteniei cu Mihai? Ce afinităţi v-au apropiat?
D.G.: Împărtăşeam aceleaşi principii şi idealuri şi bine-nţeles că acest lucru ne-a apropiat. Mi-am dat seama foarte repede că Mihai nu era omul care făcea compromisuri de substanţă, păstrând în el demnitatea de om integru, demnitatea omului care a învăţat prin suferinţa proprie şi care, de aceea, se ridică deasupra subiectivismului de cafenea.
M.L.: Trecerea în nefiinţă a unui prieten, a cuiva drag, aduce o descătuşare din timp şi spaţiu. Cum priveşti astăzi, din perspectiva timpului scurs, prietenia de atunci? Prietenia în general… ?
D.G.: Am aflat că Mihai suferea de o insuficienţă respiratorie cronică şi l-am ajutat să- şi procure un aparat portabil de oxigenare a aerului. Îmi pare rău că nu i-a prelungit mai mult viata. Poate că dacă Timpul ar fi pus si el putin umărul, apucam să ne întâlnim, apucam să stăm mai mult de vorbă si poate că apucam să-i cunosc şi prietenii, deoarece sunt convins că sufletul ne este reflectat şi de prietenii adevăraţi cu care ne înconjurăm.
Ce ferice este Mihai, care are prieteni ca Tine sau Boris, prieteni în mărturia Vieţii şi în mărturia Morţii, străjeri ai fiinţei şi nefiinţei în Eternitate. Ce ferice este Mihai să-şi continue existenţa spirituală printre oameni, aşa cum mărturiseşte în creion pe lânga poezia mea “Eroare”: “cărările din mine duc la nesfârşit, spre oameni”, spune Mihai şi eu îl cred.
M.L.: Stiu că te consideri un ateist creştin şi că accepţi credinţa doar ca idee filozofică. “Poteca din mine nu duce nicaieri”, pentru că la capătul vieţii se află o garantată Moarte eternă. Mihai Rădulescu, ca ortodox practicant se află la polul opus: “Daca aş recunoaşte un final, m-aş înveli în odihnă. Dar nu voi avea niciodată parte de odihnă. Cărările din mine duc, la nesfârşit, spre oameni. Mort voi căuta oamenii. De-apururi. şi prin ei pe Dumnezeu.” Aceste comentarii inspirate de poezia “Eroare”, notate de Mihai Rădulescu pe marginea unei file de carte din volumul tău de poezii “Voi lua cu mine noaptea” (aflat acum în posesia prietenului nostru comun Boris) sunt mărturia unui tulburător dialog interior între Autor şi Cititor. Aţi discutat pe tema amintitelor comentarii, a fost reluat acest dialog filozofic în corespondenţa care aţi purtat-o?
D.G.: Lumea lui Mihai este în parte şi lumea mea, şi de aceea între noi nu a fost nevoie de un dialog religios. Pe mine nu m-a interesat niciodată dacă Mihai este religios sau nu, la fel cum nici pe el nu l-a interesat credinţa sau necredinţa mea.
Sunt convins că oamenii care simt şi gândesc în mod asemănător, nu au nevoie de nici un fel de reasigurări, nu au nevoie de intermediari, ca se se cunoască, ca să dezvolte o cauză sau un ţel comun. Aşa a fost şi relaţia noastră, liberă de orice compromis intelectual sau ecumenic. Nu ştiu ce religie practica, la fel cum nu ştiu prea bine la ce religie aş aparţine eu, aromân cu rădăcini greceşti şi evreieşti.
M.L.: Din totdeauna am invidiat poeţii – în sensul bun al cuvântului – pentru capacitatea lor de a surprinde şi exprima esenţialul printr-un minim de cuvinte. Care este după părerea ta contribuţia lui Mihai Rădulescu – omul şi scriitorul şi cum l-ai încadra în lumea literară?
D.G.: Omul cu sufletul curat aparţine umanităţii, aparţine lumii biologice conştiente, aparţine acelei falangi de luptă care încearcă cu disperare să ducă omenirea înainte. Aşa l-am cunoscut şi mai ales, aşa mi-l imaginez pe Mihai!
Sper că ceea ce el a început în site-ul: “Literatură şi detenţie” să fie preluat şi continuat de alţi români, deoarece doar cunoscându-ne trecutul, istoria, ne putem cunoaşte ca oameni şi doar aşa, tâlharii, temniţarii şi călăii vor fi demascaţi, cunoscuţi şi daţi ca exemplu excremental generaţiilor viitoare.
M.L.: În încheiere, dacă te-aş ruga să alegi câteva versuri din propria ta creaţie prin care să “semnăm” această scurtă dar emoţionantă întâlnire, la ce te-ai opri?
D.G.: Nu pot alege eu vreo poezie, dar te las pe tine să o faci dacă crezi de cuvinţă.
Dimitrie
M.L.: Nu-mi rămâne decât să-i mulţumesc lui Dimitrie, dar şi domnului profesor pentru că mi-a făcut cunoştinţă cu prietenul său. Versurile alese sunt semnul că au ajuns la un bun “sfârşit” două scrisori şi o întâlnire în amintirea lui Mihai Rădulescu.
M-am dus să-mi cumpăr tot felul de culori
M-am dus să-mi cumpăr
tot felul de culori.
– Nu mai avem nici o culoare –
mi-a spus vânzătorul.
Am plecat – şi
am lăsat natura
să se picteze singură.
Monica Levinger împreună cu Dimitrie Grama
19.01.2012
