Cuvânt și iubire

Volumul Vasile Plăvan “Un Slavici al Bucovinei“, se dorește a fi o restituire, o reașezare a volumului “Boabe de lacrimi”, purtând semnătura intelectualului Vasile Plăvan, cu adăugarea unor imagini și documente de epocă, astfel  incat să-i fie mai bine cunoscută întrega activitateO ediţie nouă pentru a-i fi cunoscută întreaga activitate.

Prima ediţie a apărut la ,,Tiparul Glasul Bucovinei” Cernăuţi, 1936, cea de-a doua ediţie la editura  Carpathia Press, 2007. prin bunăvoinţa regrtetatului cărturar Artur Silvestri. care precizeză că : ,,Volumul confirmă un „autor de epocă“. Proza lui este în chip izbitor sămănătoristă, eticistă şi „iorghistă“, arătându-ne un fel de Slavici de Bucovina însă mai degrabă un Slavici de „Popa Tanda“ decât cel din americanismul „Morii cu Noroc“. Această constatare se impune.”

Am simţit nevoia de a reveni asupra  imaginii și a documentelor vechi, pentru continuarea proiectului propus cu ani în urmă, ca un „urmaș veghetor”.care dorește o imagine mai completă asupra vieții şi activităţii publicistului Vasile Plăvan.

,,Indiferent dacă este o restituire cu greutate sau o completare de întreg cultural prin alăturarea tuturor producţiilor exprimate, ,,Boabe de lacrimi” de Vasile Plăvan îngăduie o discuţie obligatorie (care, însă, nu se face la noi) în materie de istoriografie literară şi de acces la documentul originar. Căci, de fapt, deşi acesta este un ,,caz” de scriitor uitat şi cu o operă risipită din ignoranţă, nepăsare ori rea-voinţă, ,,canonul semi-uitării” pare că s-a impus într-un mod şocant în această literatură care nu-i capabilă nici până astăzi să aibă măcar un singur autor cu ediţie de ,,opere complete” aşa cum pretutindeni în societăţile aşezate este normă nediscutabilă. Arareori doar câte un spirit scormonitor ori sentimental reciteşte cărţi vechi ce abia dacă se mai ţin în cotoare sau răsfoieşte ziare şi reviste din vremuri parcă antice şi mai descoperă câte un nume, câte o creaţie fără ,,cotă” ori idei rămase fără descendenţi; şi se miră. Acum ,,restituirea” nu apare întâmplător ci aparţine Marianei Gurza care, fiindu-i ,,rudenie”, ilustrează tipologia ,,urmaşului veghetor”, rară şi ea la noi, unde uitarea şi risipa au devenit regulă de fier şi atitudinea cea mai răspândită. La drept vorbind, Vasile Plăvan merită o ediţie nouă şi poate că în viitor chiar o ediţie integrală dacă năzuinţa de a nu-i lăsa numele în penumbră de unde iese acum, se va însoţi şi de un efort bibliographic nu de tot mărunt. Dar va fi nevoie de căutări în revistele bucovinene de acum aproape un veac şi poate, dacă va intervene norocul, de investigaţii lungi şi anevoioase în arhive unde adeseori trebuie căutat acul în carul cu fân.”(Artur Silvestri)

  Volumul de față confirmă un autor de epocă. Proza sa sămănătoristă, aşa cum bine remarca Artur Silvestri, îl aşează pe Vasile Plăvan, ca pe un ,,Slavici de Bucovina”.

După apariţia ultimei ediţii, volumului i se adaugă  documente personale, imagini de epocă, şi ceea ce s-a putut recupera de la fiica sa Georgeta, plecată acum lângă părinţii săi. Răsfoind ziarele vremii nu am găsit ceea ce mi-as fi dorit. Multe din articolele apărute în presă au fost scrise probabil sub un pseudonim sau au fost rătăcite…

Vasile Plăvan s-a născut la 24 noiembrie 1889, în comuna Cupca, judeţul Storojineţ, într-o familie de ţărani înstăriţi.

Satul Cupca a fost atestat documentar pe timpul domnitorului Moldovei Alexandru cel Bun, prin uricul din 27 mai 1429(6937 î. Hr.;) sat în Suceava.

În monografia istorica amplă scrisă de inimosul Petru Ciobanu-„Cupca , un sat din Bucovina”, găsim multe mărturii din perioada 1429-1944. Ani de muncă, de cercetare a evenimentelor ce s-au derulat de-a lungul multor generaţii, în Bucovina.

Alexandru cel Bun făcuse o danie comandantului Ivan Cupcici, dându-i satul Cupca, ca o răsplată pentru serviciile prestate cu credinţă.

„Din mila lui Dumnezeu, noi, Alexandru Voievod, domn al Ţării Moldovei, facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturora care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, că această adevărată slugă şi boier al nostru, pan Ivan Cupici, ne-a slujit cu dreaptă şi credincioasă slujbă. De aceea, noi, văzând dreapta şi credincioasa lui slujbă către noi, l-am miluit cu deosebita noastră milă şi i-am dat în ţara noastră două sate numite Cupca, unde este casa lui, şi dincolo de Prut Neagăuţi, şi de la Neagăuţi, în sus pe Racoveţe până la hotarul lui Grozea, ce va putea să îşi întemeieze. Toate acestea să-i fie de uric, cu tot venitul şi copiilor lui, şi nepoţilor lui, şi strănepoţilor lui şi răsstrănepoţilor lui şi întregului lui neam, neclintit niciodată, în veci.

Iar hotarul acestor sate să fie cu toate hotarele vechi, pe unde au fost folosite de veac.

Iar la această este credinţa domniei noastre, a mai sus Alexandru voievod şi credinţa iubitului fiu al domniei mele, Iliaş voievod, şi credinţa iubiţilor fii ai domniei mele, Şteţco şi Petru şi Alexandru, şi credinţei tuturor copiilor noştri şi credinţa boierilor noştri: credinţa panului Mihai, credinţa panului Vâlcea şi a copiilor lui, credinţa panului Negrea, credinţa panului Giurgiu şi a copiilor lui, credinţa panului Iliaş şi a copiilor lui, credinţa panului Giurgiu al lui Jomotate şi a copiilor lui, credinţa panului Stan vistier, credinţa panului Opriş şi a copiilor lui, credinţa panului Domoncuş stolnic şi a copiilor lui, credinţa panului Negrilă ceaşnic, credinţa panului Costici postelnic şi credinţa tuturor boierilor noştri moldoveni şi mari şi mici.

Iar după viaţa noastră, cine va fi domn al ţării noastre, sau din copiii noştri, sau din neamul nostru sau pe cine îl va alege Dumnezeu să fie, acela să nu le clintească dania noastră, ci să le-o întărească şi să le-o împuternicească pentru că i-am dat pentru dreapta şi credincioasa lui slujbă.

Iar pentru mai mare întărire a tuturor celor mai sus scrise am poruncit slugii noastre credincioase Neagoe logofăt să scrie şi să atârne pecetea noastră la această carte a noastră.

La Suceava, în anul 1429   (6937 î. Hr.;)  luna mai, 27.”

(„Petru Ciobanu-Cupca, un sat din Bucovina”, Editura Amadoros, Câmpulung Moldovenesc, 2004, pag.52-53)

Cercetările arheologice efectuate, descoperirea movilelor tumulare, extind mult în trecut înfiinţarea satului Cupca, aflându-se într-o zonă ce a fost locuită de costoboci, creatori ai culturii Lipiţa pe la mijlocul sec I î.Hr.;  şi de dacii mari, purtătorii culturii Tumulilor carpatici.

M-aş opri la anul 1786, când Parohia Cupca a avut un prim preot Plăvan Petru, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. Un preot înstărit, cu dăruire şi devotament., venit din Ardeal. A păstorit biserica până în anul 1807. Acesta a fost un străbunic care şi-a lăsat „mlădiţe” şi în prezent.

Am încercat să intru în istoria veche a satului dintr-un sentiment de mândrie şi statornicie, faţă de “Plăveni”, .din respect pentru mama mea, Plăvan Viorica, şi pentru unchieşul meu nobil Vasile Plăvan. Un sat ce rezistă de veacuri, deşi „dania” din credinţă, astăzi, nu mai este respectată.

Vasile Plăvan, avocat, gazetar şi publicist a fost un entuziast şi un idealist de o aristocratică nobleţe sufletească, de distincţie morală, de bunătate şi necuprinsă omenie. La 49 da ani s-a stins, lăsând în urmă o luminoasă pildă de virtute, un nume de o rară puritate şi un exemplu de adevărat românism.

Dacă facem o paralelă între Ioan Slavici şi Vasile Plăvan,  putem consta câteva puncte comune. Pentru Ioan Slavici, Bucovina a reprezentat un loc important, mai ales în paginile sale de memorialistică după anii 1900. Lupta pentru păstrarea identităţii naţionale o găsim la amândoi, mai pregnant manifestându-se Ioan Slavici în diverse lucrări, apărând Bucovina, făcându-i cunoscută istoria. Împreună cu Eminescu, Ioan Slavici prin programele de acţiune ale tinerilor are un rol semnificativ privind evenimentele din 1918.

Anul 1916 îl surprinde pe Vasile Plăvan, ca elev al Şcolii Militare de Infanterie din Botoşani. Ca sublocotenent de rezervă, făcând parte din regimentele 10 Vânători, apoi 2 Alba Iulia, participă la războiul pentru întregirea Neamului, fiind decorat cu ,,Medalia Ferdinand I”, ordinul ,,Coroana României“, ,,Crucea Comemorativă de război“, etc. A făcut parte până la moarte din ,,Asociaţia voluntarilor bucovineni”.

Îl regăsim pe Slavici în Bucovina, la Cernăuţi, participând la Serbările de la Putna, în august 1871, impresionat de generiozitatea bucovinenilor. ,,Până în ziua de astăzi mi-a rămas inexplicabilă – scrie Slavici, după trecea a trei decenii de la Serbarea de la Putna – încrederea cu care românii din Bucovina mi-au încredinţat avutul lor”.

În volumul actual,Vasile Plăvan în anul 1934,  este prezentat alături de voluntari, intelectuali şi ţărani bucovineni la Sf.Mănăstire Putna comemorând 430 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare.

Ioan Slavici preocupat de viaţa culturală românească, de integritate şi dreptate pentru Neamul Românesc, a adunat ]n jurul său în perioada când cunoscuse Bucovina, mulţi tineri. Nu m-ar surprinde ca, Vasile Plăvan să fie printre ei.

Aş concluziona după această mică paralelă, că, Vasile Plăvan a bătătorit drumul deschis de Ioan Slavici în Bucovina.

S-a vorbit mult depre dezrădăcinare, despre suferinţa şi lacrimile tăcute ale celor ce şi-au lăsat în urmă vatra strămoşescă, căutând în zadar „mlădiţe de săcară“.

Nu putem uita, nu avem voie să ne uităm rădăcinile. Trecutul revine, ne urmăreşte, ne aminteşte de cei care şi-au lăsat „cuvântul“ din dragoste pentru neam, în lupta pentru păstrarea identităţii noastre româneşti.

Vasile Plăvan a iubit mult ţăranul român. Nu a uitat niciodată de unde plecase. Nu şi-a uitat imaşul şi toloaca. A ştiut să fie prezent, printre ţărani, printre elitele vremii, la fiecare eveniment.

Cei dezrădăcinaţi, au găsit doar, boabe, „boabe de lacrimi“, răzleţite într-o lume, poate rău întocmită,  de sisteme bolnave, de mentalităţi otrăvite. Aşa a rămas şi Bucovina, „o lacrimă“ a neamului românesc, „o lacrimă“ pe care o ţin strâns în pumnu-mi de copil, ca să-i simt mângâiera. “Ţara Fagilor, locul mirific al cărturarilor al frumuseţii pure, a creştinismului înălţător”. Citind cele scrise de unchiul meu Vasile Plăvan, după atâţia ani, am ajuns să cred, că acele „bobiţe“, acel plâns, mi-a urmărit existenţa mea, a părinţilor mei. Dacă Vasile Plăvan îşi găsea „săcara“ înverzită, destinul familiei ar fi fost altul… Şi noi cei pribegi, am fost ca „nucul cel fraged“ scos din rădăcină.

Istoria ne-a aruncat, ca pe nişte străini, devenind venetici în ţara noastră. „Dar când scoţi din rădăcini nucul fraged şi-l muţi în alt loc, la început el îşi păstrează în sălaşul său proaspăt verdeaţa sănătoasă a vieţii. Gospodarul care se razimă pe această spoială de gând şi nu grijeşte la vreme de pomul cu rădăcinile însângerate, bagă de seamă după un timp cum frunzele nucului se lasă în jos triste, îngălbenesc şi apoi cad la pământ. Cu mâhnire vede că tulpina nucului închirceşte şi prinde a se usca, se încredinţează că pomul nu s-a prins, rădăcinile bolnave şi necăutate la timp neavând puterea de a suge din mâna pământului binecuvântarea vieţii.“ – Vasile Plăvan.

Asemenea nucului fraged mutat, mulţi nu şi-au putut găsi locul. Am rămas mereu în căutarea „sevei pământului strămoşesc“. Soarta sau voia Domnului?”

Volumul VASILE PLĂVAN „un Slavici al Bucovinei”, este o restituire întârziată, dar de o semnificaţie aparte pentru generaţiile viitoare.

Mariana GURZA

(Din “Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei” , Editura Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ IOAN SLAVICI şi EUROSTAMPA, Timisoara, 2013 )