Cuvânt și iubire

PE MALUL LACULUI FUNDENI

Un omagiu adus Prieteniei, in memoria lui Mihai Radulescu

 

     Domnul profesor Radulescu mi-a dat intotdeauna pentru acasa teme nastrusnice – ‘nevinovate’ la prima vedere, in realitate neinchipuit de grele. Asa a fost in clasa a noua, cand mi-a calauzit primii pasi in deprinderea limbii lui Shakespeare, dar si 37 de ani mai tarziu, dupa ce l-am descoperit pe Internet si am aflat cu uimire ca fostul meu dascal din liceu era defapt scriitorul Mihai Radulescu, a carui bogata  activitate literara culmina cu crearea Istoriei Literaturii de detentie la Romani.

     Bucuria reintalnirii a fost de scurta durata; trei luni mai tarziu, trecand in Eternitate, domnul profesor nu a luat cu sine nimic – nici sentimentele pe care i le nutream, nici amintirile noastre comune si nici, mai presus de toate acestea, Cartile scrise cu pasiune, cu dedicare, de-a lungul unei existente tumultoase, plina de urcusuri si coborasuri deseori ametitoare. Desigur ca citisem reflectii  filozofice de genul celor care-ti amintesc ca “moartea pune capat unei vieti insa nu si unei relatii”, dar nu mi-am inchipuit ca voi descoperi eu insami, prin proprie traire,  adevarul profund al acestor cuvinte.

Am crezut ca odata cu trecerea domnului profesor la cele vesnice se incheiase inainte de vreme un capitol de viata promitator, abia infiripat, ce urma sa ma poarte sub aleasa indrumare spre culmi nebanuite in urcusul descoperii de sine. Tacerea dascalului meu ar fi trebuit sa fie definitiva, insa, pe masura ce citeam carte dupa carte din impresionanta-i biblioteca virtuala gazduita de site-ul sau personal, realizam ca defapt convorbirile noastre incepute in urma cu cateva luni, nu incetasera nici o clipa si continuau. Am inteles ca in paginile scrierilor lui Mihai Radulescu se gaseau, pregatite din timp, parca special pentru mine, raspunsuri la multe dintre intrebarile pe care mi le puneam. “Cauta si vei gasi, bate si ti se va deschide” s-au dovedit a fi cuvinte cheie pentru ‘porti’ ferecate si o multime de subiecte nelamurite.

Dupa o vreme insa, rolurile s-au inversat si din postura de ‘examinatoare’ care descoase si interogheaza, am redevenit eleva, scoasa ca in anii scolii la tabla, la ascultat. Oricat ar parea de uimitor sau ciudat, ‘lectiile’ cu domnul profesor au fost reluate, de parca cineva vroia sa-mi demonstreze ca “putem muri fara sa plecam cu adevarat”…

Luni in sir, ori de cate ori pomeneam numele fostului meu dascal – fie ca ii evocam amintirea sau planuiam viitoare actiuni in memoria sa – parca se ridica un colt de perdea de pe fereastra unei alte realitati, mult mai profunda si mai vie decat cea cunoscuta simturilor mele trupesti. Prin acea mica deschidere spre meleaguri de ‘dincolo’, razbeau pana la mine strafulgerarile unei lumi necunoscute si totusi familiare, punct de intalnire al trecutului trait candva cu viitorul ce urma sa vina.

Spectacolul straniu la care nu numai ca asistam ca unica spectatoare, dar si participam, incepea de fiecare data cu o scena petrecuta intr-un decor minimalist, dominat de imaginea unui simplu si impersonal calendar de perete. O rafala de vant starnita ca din senin, prindea a rasfoi inainte si inapoi, ca pe o carte, filele neobisnuitului calendar, invitandu-ma fara cuvinte sa le privesc mai indeaproape. Imi amintesc cat de uimita am fost sa descopar ca pe fiecare din cele 365 de foi aparea aceeasi data – 19 ianuarie, ziua in care in urma cu trei ani domnul profesor a trecut la Domnul, in timp ce anul nu era mentionat nicaieri – semn ca putea fi unul anume sau oricare altul.

Urma apoi un tablou a carui sursa de inspiratie am inteles-o imediat. Dintr-un portret schita infatisandu-l pe inca tanarul Mihai Radulescu, ma privea un chip de o blandete aparte, ascunzand zbuciumul unui vesnic reinceput si a unei continue cautari de sine – blestem sau binecuvantare? In ambianta ireala ca de vis, in care jocul luminii si al umbrei amintea natura dihotomica a firii omenesti, se inaltau ziduri de inchisoare, sumbre si amenintatoare, iar deasupra lor, pe un petec de cer luminos veghea Iisus rastignit pe cruce; decorul parea creat anume sa aminteasca unei memorii colective amnezice file de istorie voit uitate. Cartile raspandite in neoranduiala peste tot – pe rafturi, pe masa de scris si chiar pe podeaua de lemn, te purtau cu gandul spre universul sacru din care faceau parte si pe care-l reprezentau. Oricine a vizitat site-ul scriitorului Mihai Radulescu, denumit nu intamplator “Literatura si detentie”, putea recunoaste cu usurinta, intr-o reusita transpunere scenica, pagina de deschidere a amintitului spatiu virtual – oglinda fidela a unei vieti sub insemnul anilor petrecuti in temnitele comuniste, dar si a pasiunii pentru scris.

Ajunsa la apogeul sau, viziunea mea primea o nota de un intens dramatism. “Din marea de amar”, dintre tristeti, de printre gratii, orizonturi noi se deschideau in fata mea, in timp ce un soare puternic si generos – sau poate o fi fost acesta harul unei creatii literare? – isi revarsa lumina peste locuri si peste oameni. Ma invaluia certitudinea ca nu mai eram singura, unica participanta la impresionantul spectacol din jurul meu; sub semnul de foc al Prieteniei se scria un scenariu nou.

In final, cea de a patra scena ma proiecta intr-un minunat decor natural, tocmai la ceasul de taina la care cateva salcii plangatoare, pe un mal de lac, se inchinau cu smerenie cerului oglindit de intinderea linistita de ape. Nu mi-a fost deloc greu sa recunosc locul. Stiam din citite ca daca te desparti de soseaua Fundeni la numarul 138, apucand pe ramura de drum ce coboara inspre lac, imediat ce treci de biserica Fundenii Doamnei, ajungi intr-un colt de rai, despre care o voce fara chip imi explica:“O dorinţă a tatălui lui Mihai a fost împlinită. Aici s-a retras prietenul nostru pentru a putea lucra în linişte, într-o ambianţă picturală magnifică, pentru a se doftorici şi pentru a uita rănile lăsate de cei patru ani de detenţie politică.” (1)

Marturisesc ca la capatul fiecareia dintre repetatele mele calatorii prin lumi paralele ma incerca un sentiment frustrant, amintind nemultumirea de sine resimtita in adolescenta ori de cate ori, desi eleva silitoare din fire, nu reuseam sa ma ridic la inaltimea temelor primite la scoala sau… in viata. Intuitia imi spunea ca nu intamplator se derula in fata mea acel spectacol vazut doar de mine, insa mesajul ‘dintre randuri’, oricat ma straduiam, continua sa ramana o enigma de nedescifrat. Mi se potriveau si mie vorbele femeii din popor, spuse Sfantului Ioan Gura de Aur: “Ioane, fantana darului tau e adanca, dar funia mea e scurta!”  Degeaba am cautat ajutor in scrierile domnului Radulescu, tot ce-am reusit sa aflu a fost ca: “Sunt lucruri pe care nu le intelegem nici bine, nici usor.Totusi, chiar si asa, ele nu rasar in ochii observatorului cu mai putina evidenta.” (2)

Tocmai cand incepuse sa ma bantuiasca gandul renuntarii, am primit un semn; ca din neant mi-a fost intinsa cu gerozitate o mana de ajutor. Printr-o maiastra lovitura de teatru petrecuta exact la momentul potrivit, ‘tablourile’ care-mi dadusera atata bataie de cap s-au eliberat din ordinea anume ce le inlantuise pana atunci. Intr-o ‘reprezentatie’ de adio, imaginile binecunoscute mi-au aparut pe scena mintii nu una dupa alta, precum le era obiceiul, ci toate impreuna si in acelasi timp. Geniala idee regizorala a deschis larg ‘portile’ pana de curand zavorate si, in sfarsit, am inteles talcul ‘lectiei’primite. Tot atunci, din aceeasi strafulgerare de gand s-a nascut si ideea unui indraznet proiect de suflet: pe 19 ianuarie ne intrunim cu totii la ‘conacul lui Radul’, pe malul lacului Fundeni, sa ni-l amintim pe prietenul Mihai asa cum fiecare din noi l-a cunoscut, in imprejurari si in etape de viata diferite, personal sau prin corespondenta pe net.

Dar cine suntem ‘noi’ si de ce rostesc cu emotie acest cuvant? Raspunsul pare simplu si usor de ghicit: suntem fosti prieteni ai lui Mihai Radulescu – scriitorul, profesorul, omul. Acesta ne e numitorul comun, caci altfel, ca sa folosesc o remarca umoristica prin care am fost caracterizati, “a tunat si ne-a adunat”, pana intr-atat suntem de diferiti si greu de ‘catalogat’.

Ne-am nascut pe parcursul a catorva generatii, asadar suntem de varste diferite. Ca adepti ai stiintelor umaniste, sociale sau exacte, imbratisam profesii in domenii de activitate variate. Cat despre locurile spre care ne-a purtat viata si in care traim in prezent, daca ar fi sa le unim printr-o linie imaginara, aceasta si-ar incepe calatoria pe harta lumii de pe continentul American, din Canada si Statele Unite, urmand a strabate Europa de la apus la rasarit – trecand prin Gibraltar, Stuttgart, Timisoara, Suceava, Braila, Bucuresti, pentru a se opri tocmai in Orientul Mijlociu, pe malul Mediteranei, in Israel. Unii dintre noi se pot mandri ca au gazduit in diverse publicatii scrierile lui Mihai Radulescu, in timp ce altii – ‘gazduitii’, au fost publicati pe site-ul personal al scriitorului – Literatura si detentie -, ca profesionisti ai scrisului sau ca incepatori. Sunt printre noi cei care l-au ajutat la nevoie pe prietenul Mihai, dar si mai numerosi sunt cei care s-au bucurat de sprijinul sau, prin fapta sau cu sfatul. As putea continua la nesfarsit ‘jocul clasificarilor‘, concluzia ramanand aceeasi: desi avem ‘ceva’ in comun, suntem cat se poate de diferiti; dar si unici.

In ciuda deosebirilor asupra carora n-am zabovit intamplator, grupul nostru este special si deosebit. Daca cineva ne-ar intreba cum s-a nascut prietenia noastra, am raspunde ca ne-am cunoscut prin Mihai Radulescu, dar nu in rastimpul vietii sale ci mai tarziu, cand nu mai era printre noi. Imediat dupa data de trista amintire – 19 ianuarie 2009, am inceput sa ne ‘descoperim’ ca din intamplare, prin coincidente bine ticluite si sosite la timpul potrivit. Cu totii vibram pe aceeasi unda a admiratiei ‘fara rezerve’ fata de prietenul nostru comun; ne-a apropiat dorinta de “a-l pastra pe Mihai viu in gandurile si inima noastra, cu ce avea el mai bun si mai pretios.”(3)

Dar sa revin la ideea de a ne intruni la ‘conacul’ de pe malul lacului Fundeni. Visul a devenit realitate, intalnirea a avut loc asa cum ne-am propus si am planuit. A fost o zi de ianuarie neobisnuit de frumoasa pentru luna lui ‘Gerar’, vremea insasi fiind de partea noastra. Soarele, cam cu dinti dimineata, s-a imblanzit inspre pranz, induiosat pesemne de curajul  cu care am hotarat in unanimitate ca ‘tabara’ ne-o asezam pe terasara cu vedere spre lac si nu in casa, fie ce-o fi!

Inconjurati de ape din toate partile – caci aceasta era impresia pe care ti-o dadea privelistea lacului imbratisand propria sa oglindire in geamul enorm ce ne despartea de camera de zi, ne-am lasat in voia amintirilor si a minunatului peisaj. “Linistea, aproape neverosimila, care invaluia acest colt de rai si care-i conferea o atmosfera ca de manastire” (4) s-a pogorat si asupra noastra, dezvaluind darnicia locului bun pentru sanatate, dar si pentru suflet.

     – Oare spiritul lui Mihai o fi prin preajma? a dat cineva glas intrebarii pe care ne-o puseseram cu totii in gand. Sau poate ne priveste de acolo de sus…

Marturisesc ca in acele clipe, fermecata de privelistea si atmosfera de vis, ma simteam ca intr-o poveste si nu m-as fi mirat deloc sa-l vad pe domnul profesor aparand aievea, pasind dintr-o realitate in alta in modul cel mai firesc. Chiar mi-am inchipuit o asemenea scena in care domnul Radulescu, intors de la cine stie ce treburi prin oras, descoperea surprins mica noastra adunare, intrunita sub steagul prieteniei in ‘ograda’ sa. Stiu ca ar fi trecut repede peste surpriza momentului si, cu aceeasi bucurie cu care-si saluta pe vremuri elevii, ne-ar fi intampinat si pe noi, ‘oaspetii nepoftiti’: “good morning young ladies and gentlemen!” ar fi rasunat glasul  celui pe care o parte din noi il ‘auzisera’ numai din scrisoari. Cei ce nu l-au cunoscut personal pe Mihai Radulescu s-ar fi putut convinge ca era intr-adevar precum s-a scris,  “un chip sculptural dar blajin, cu plete leonice si sprâncene stufoase, cu un zâmbet cuceritor, cu un grai domol dar clocotind de pasiune, cu o vorbă aleasă dar accesibilă, jonglând cu eleganţă, fără emfază, cu floreta erudiţiei.”… (4)

Cu totii eram mult mai emotionati decat ne-am asteptat. In atmosfera plutea un fel de tristete luminoasa, cat despre ‘depanatul’ de amintiri, parca incheiaseram intre noi un pact secret ca acestea sa fie evocate in intimitatea propriilor ganduri si la adapostul lor. Asa cum se intampla deseori in momentele de inceput, fiecare astepta ca cineva – altul decat el insusi – sa sparga gheata, luand cuvantul. Pentru ca nu se cadea ca ‘cenaclul’ nostru sa debuteze sub auspiciul tacerii prelungite, am luat initiativa propunand tovarasilor mei:

– Haideti sa-l ascultam pe Boris citindu-ne din ‘Semnale catre Monica’ – scriere pentru care aveam o mare slabiciune nu numai pentru ca era scrisa frumos si bine, dar si pentru ca, intr-un fel, mi se adresa chiar mie personal – eu fiind cea al carei nume era mentionat in titlu.

Pe un ton voit vioi, sub care se ascundea innascuta mea timiditate, mi-am anuntat prietenii ca in ‘concertul’ ce va urma eu voi fi ‘vioara a doua’si ca ma voi alatura lui Boris cu faimoasele mele citate – vorbe apartinand domnului profesor, scrise sau rostite candva.

– O sa fie ca si cum Mihai s-ar afla printre noi, s-au auzit glasuri aprobatoare.

– Dar…, dragii mei, cu totii imi cunoasteti scrierile in memoria prietenului nostru comun, de ce m-as repeta?

– Pentru ca, mi-am luat eu rolul in serios, domnul profesor spunea in schita sa ‘Arta de a fi pom’ ca “Orice experienta de viata poate fi cristalizata intr-o propozitie. Orice propozitie de acest tip poate genera iarasi viata, daca este dezvoltata intr-un act pedagogic. Acest adevar nu se cuvine uitat nicicand.”  (5) Asa ca draga Boris, de asta data va fi altfel… pentru fiecare din noi.

Puteam fi multumita, debutasem precum promisesem – adica cu un citat, cale pe care o alegeam ori de cate ori vroiam sa-mi sustin sau sa-mi intaresc spusele prin vorbele de duh ‘imprumutate’ de la cei mai intelepti decat mine, de la care aveam ce invata. Marturisesc ca-mi place sa-mi surprind interlocutorii folosind propriile lor argumente sau cuvinte, meteahna pe care o am de cand ma stiu.

Parca cu domnul Radulescu nu a fost tot asa? Dupa ce l-am descoperit ca prin minune pe Internet si am aflat ca e scriitor, m-am apucat sa-mi compun scrisoarea prin care intentionam sa reluam legatura doar dupa ce l-am citit cu sarg vreme de cateva zile. Cand ai de-a face cu un artist al cuvantului scris, parca nu-ti vine la indemana sa-l intrebi direct, in cel mai prozaic mod: “Dumneavoastra sunteti fostul meu dascal de engleza de acum 37 de ani?” Un scriitor se cade abordat mai altfel, pe propriul lui teren.

Nu stiu de unde mi-a venit ideea si indrazneala sa ma folosesc in deschiderea scrisorii pe care o planuiam de vorbele elevului Toma, eroul schitei ‘Bursierul in SUA’, pe care tocmai o citisem pe site-ul domnului profesor. Din gura amintitul personaj, construit cu maiestria unui scriitor profesionist, totul suna bine si natural, chiar si cele mai banale intrebari. Renuntand cu placere la propriile-mi cuvinte – calificate de un prea dezvoltat simt critic drept stangace si nepotrivite -, am pus ghilimele si am copiat intregul dialog cu care incepea schita: “- Casa d-lui profesor Mihai Radulescu? – Da. – Cu domnul profesor pot vorbi? – La telefon. – Buna ziua, d-le profesor. Sunt Monica.”…

Daca nu mi-as fi conceput scrisoarea intr-o asemenea maniera, vadit ‘scriitoriceasca’, poate ca nu m-as fi trezit in e-mailul de raspuns cu o invitatie pe cat de neasteptata pe atat de surprinzatoare, ca sa nu spun, cu alte cuvinte, ca mi s-a taiat respiratia citind-o: “Draga Monica, srisoarea dumitale nu este numai impresionanta pentru un fost dascal, dar si incurajatoare pentru un om aflat la sfarsitul vietii. Pacat ca nu mai am cum folosi aceasta incurajare. Ii multumesc sotului dumitale pentru minunata idee de a te indemna sa ma gasesti. Cum de cunosti volumul meu ‘Bursierul in SUA’? O astfel de surpriza nu ma asteptam nici mort sa o capat, mai ales de la o fosta eleva atat de sensibila si iubitoare cum esti… Pentru ca ne aflam la capitolul literatura, te rog reia istorisirea cu biblioteca de imprumut a mamei si cu aceea creata in casa unui baiet saracan de 11 ani, bibliotecarul vostru. Reia-o ca schita literara si public-o neaparat undeva. Esti talentata si, daca iti convine, o pot si eu publica pe net, in site-ul meu Literatura si detentie, la capitolul: Cartea prietenului meu. Dar nu te opri la acest semn sentimental, ci straduieste-te sa o faci publica pe o cale oficiala, intr-o revista din Israel. Te felicit de pe acum…!” (6)

Glasul domol citind din ‘Semnale…’ m-a readus cu blandete la prezentul din care, fara sa-mi dau seama, evadasem pentru cateva clipe. ‘Prezenta’ mea era absolut necesara, urmand sa ne reamintim impreuna despre inceputul unei legaturi speciale:

– “Despre întâlnirea cu mai tânărul meu viitor prieten ţi-am mai scris şi am şi relatat-o în acel trist omagiu pe care l-am intitulat ’Conacul lui Radul’. Curios, nu?!, cum rolul întâmplării în relaţia mea cu Mihai, o emisiune televizată, s-a manifestat şi în cazul nostru, o prezenţă a mea pe internet, rămânând ca un laitmotiv în ivirea ’de nicăieri’ a trioului în care rolul conducător l-a jucat dragostea comună pentru lumea scriitoricească.” (7)

     Intalnirea mea cu Boris…  Ma tulbura si astazi amintirea acelei zile de august torid, in 2009, cand am simtit un imbold de nestapanit sa scriu in spatiul ferestrei ‘cautare’ de pe site-ul “Scribd” numele domnului Radulescu – doua cuvinte la ordinea zilei in navigarile mele pe net din acea perioada. Uitand ca nu aduce anul ce-aduce ceasul, glasul sacaitor al ratiunii ma avertiza: “Ce tot ‘scotocesti’ atata, ce speri sa gasesti? Ce-ar putea fi nou de ieri seara?!” Cand pe ecranul calculatorului a aparut numele de Daris Basarab – pseudonimul sub care un necunoscut evoca in ‘Conacul lui Radul’ prietenia sa cu Mihai Radulescu, prima reactie instinctiva a fost aceea de a salva cat mai repede scrierea abia descoperita, inainte chiar de a-i fi citit textul. Pe semne ca o parte din mine stia deja ca viitoarea prietenie, la a carei nastere tocmai asistam, va fi una speciala si de suflet, de genul celor despre care iti amintesti cu emotie si recunostinta pana la sfarsitul vietii; tocmai de aceea trebuia ‘sa apar’ cu mare grija pretiosul material.

     – ’Concertele’ care au urmat, chiar dacă au avut ’o vioară a-ntâia’ în ’Domnul Profesor’ Rădulescu, au răsunat la unison, contopind, ca de la sine înţeles, generozitatea lui, a maestrului, cu admiraţia noastră. A fost destul ca, doi ’perfect strangers’, expresie tot mai frecventă în limbajul curent al românului de ’rând’, să întâlnească un om deosebit, care să lase o amprentă adâncă în sufletele lor şi să-i apropie pe tărâmul unei prietenii aparte.” (8)

– O legatura de o intimitate speciala, ar fi spus domnul profesor, “ca aceea dintre doi oameni ce se stiu legati de funii invizibile si neintelese pe care prefera sa nu le scoata prea tare la lumina, de frica irosirii misterului transcendental ce le strapunge.”  (9)

Intalniri sub semnul destinului, enigmatice si tulburatoare… doar trecerea timpului, dintr-o vesnic reinnoita perspectiva, le poate dezvalui menirea, ca si intelesurile adanci.

– Daca as sti cum sa dau timpul inapoi, m-am adresat prietenilor mei, l-am putea asculta pe domnul profesor vorbind de pe aceasta terasa cu fostul sau tovaras de detentie din tinerete, parintele Sebastian. Se pare ca in amurgul vietii, si nu mai devreme, intelegem cu adevarat rolul jucat de ceea ce numim noi ‘intamplare’: “Am fost intrebat: – Mihai, mata de cate ori l-ai vazut pe doctoral Dabija? – Pai am scris in carte, de doua ori, o data in puscarie, cam un ceas si o data la Sf. Dumitru, pe deal, l-am condus pana acasa. Domnule, astea au fost intalniri marcante pentru infinit. Foarte frumoase lucrurile astea… O intalnire de jumate de ora poate sa insemneze o viata intreaga. Sa gasesti cu rabdare, cu dragoste, cu credinta, atata energie intru devenire incat ea sa te marcheze pentru totdeauna… Da, foarte frumoase lucrurile astea.” (9)

Sunt oameni care iti apar in drum nu intamplator. Acesti necunoscuti ‘te citesc’ dintr-o privire, ca si cum s-ar deschide in fata lor cartea vietii tale la cel mai important capitol al ei, la pagina adevarului despre tine insuti, despre ce iti sta in putere a deveni; te ajuta sa ajungi acolo unde nu ai indrazni de unul singur, pentru a dispare imediat ce misiunea lor s-a incheiat.

Ca si cum mi-ar fi auzit cugetarile rostite in gand, Boris a dat citire tulburatorului indemn care pentru multi din cei adunati suna familiar:

– “Scrie, domnule, scrie, dragul meu! În povestirile tale se ascund comori! Acest prieten întârziat m-a scăldat în potopul aprecierilor, apropiindu-mă de visul meu adolescentin – acela de a scrie -, turnându-mi încredere cu polonicul. (10)

– Da, asa era domnul profesor! Se entuziasma de ceea ce ai scris, dar mai ales de ce vei scrie daca vei continua, fara oprire, sa-ti exersezi condeiul. Nu aveai decat sa privesti tabloul propriei deveniri, zugravit in culorile calde ale unei increderi totale in reusita ta, pentru a intelege ca orizonturi tot mai largi se deschideau in fata ta: “Iti multumesc ca ai incheiat singura povestirea! O astept integral, cat mai curand. Sa-mi dea sotul dumitale voie sa-l felicit ca s-a nascut in casa voastra un om nou, un cutezator, un creator. Caci acolo vei ajunge, daca scrii fara oprire. Unele lucruri vor avea valoare, altele, ba. Dar important este sa-ti obisnuiesti duhul si condeiul cu exprimarea de sine. Mereu, sa nu uiti, esti datoare sa iei atitudine fata de viata, sa nu te cruti.” (11)

     – “Asta nu înseamnă că nu m-a tratat uneori din vârful catedrei…”, a replicat colegul meu de ‘breasla’. “M-a tratat ca pe un egal, dar m-a şi muştruluit, şi nu fără folos: Am ajuns cu lectura la pagina 45 parcă. Povestirea curge, e atrăgătoare, convingătoare, plăcută. Însă mă împiedic de o meteahnă asupra căreia nu am insistat suficient la romanul precedent, găsindu-i eu cel dintâi scuze. Dar este o hibă a scriitorului, iar viitorul nu-l va ierta pentru asta. Trebuie neapărat să revizuiţi ambele cărţi.” …dacă nu mi-ar place ce scrieţi şi n-aş avea convingerea că poate rezista în timp, nu aş fi vehement, ci m-aş culca pe o ureche. Vă numesc ’prieten’. Cum să ascund de prietenul meu o greşeală atât de mare? Încă o dată îmi cer scuze, dar din dragoste pentru ce scrieţi, apăr conţinutul de dumneavoastră înşivă. Da, acestea erau relaţiile dintre noi, în vremea când, încă, ne mai ’domneam’. Era generos, era necruţător, era prieten.”  (12)

– Domnul profesor stia mai bine ca oricine ce eram in stare sa realizam, doar ca… nu ne povestea cat sunt de reci si adanci apele in care ‘ne arunca’ fara nici o ezitare; ca si cum a ajunge la celalalt mal, cand tu nu stii sa innoti, era ceva de la sine inteles. Cel putin asa am simtit eu cand dupa cuvinte extrem de generoase la adresa muncii mele a urmat un ‘verdict’ necrutator privind unul din eroii scrierii pe care tocmai o terminasem. Cu indrazneala ce caracterizeaza incepatorii, imi denumisem personajul ‘micul meu print personal’:  “Pentru ca imi acorzi atata incredere incat sa-mi ceri opinia exacta si foarte clara legata de limbajul schitei, imi ingadui sa-ti dau un sfat, inainte de publicare. Gandeste-te daca nu ai face mai bine in economia scrierii tale sa inlocuiesti ideea unui Mic Print personal. De ce? M-am gandit la aceasta chestiune. Reproducerea titulaturii lui Saint Exupery te obliga. In definitiv, el e unul dintre Cei Mari, personajul lui e neuitat de milioane de cititori. Asta iti impune sa scrii la acelasi nivel, iar nimeni nu ne poate explica felul in care trebuie facut. Socotesc ca istorisirea ta e valoroasa in sine, fara recursul la personajul altcuiva. Incearca sa-l elimini sau sa gasesti altceva in locul acestui corp strain de scrierea ta. Ce parere are sotul tau?” (13)

Mi-am amintit cat de vehement am reactionat citind recomandarile facute de domnul profesor; pur si simplu am sarit in sus de doi metri. Prima mea scriere ca incepatoare necesitase un efort atat de sustinut, incat practic ramasesem fara suflu dupa incheierea ei. S-o pornesc de la capat mi se parea de neconceput! Revoltata de sacrificarea personajului meu drag – ‘desfiintat’ fara ca macar sa mi se dea ocazia sa-i vin in ajutor, m-am simtit neinteleasa si prea aspru pedepsita. In cele din urma m-am supus, am acceptat sfatul cel bun, dar numai dupa ce am facut multa zarva inlauntrul meu. A fost acela un exercitiu de smerenie, o piatra de incercare la inceputul unei ucenicii care nu s-a sfarsit si care continua si astazi.

– “Dar sa continuam vizita prin ceea ce eu am numit ‘Conacul lui Radul’”, si-a reinnoit Boris invitatia, purtandu-ne de asta data prin anii ‘sfarsitului’, 2007 si mai ales 2008, cand: “A cedat sistemul locomotor, s-a agravat astmul bronşic, a crescut tensiunea. Fără să ştirbească cu nimic instinctul său de luptător, problemele ’noi’ apărute i-au impus lui Mihai noi luări de poziţie. Dorinţa lui neostoită de a hoinări prin locurile atât de dragi altădată, l-a făcut să ia o decizie ’unilaterală’, de a cumpăra o maşină nouă, mai confortabilă, în care să poată avea spaţiu suficient şi pentru generatorul de oxigen. Se punea problema unui companion şofer, îndrăgostit de drumeţie şi, mai ales, de mănăstiri. L-a mâhnit vestea că eu renunţasem la a reactiva carnetul de conducere, mai ales că-i povestisem de escapadele mele cu motocicleta sau cu maşina. A încercat şi alte variante, dar singurul care l-a înţeles cu adevărat şi l-a şi ajutat a fost Paul Budimir, prieten în toată puterea cuvântului.”  (14)

Era suficient sa pomenesc numele lui Paul pentru ca o multime de fragmente din corespondenta noastra pe net, insotite de imaginile nascute din cuvinte, sa isi faca  imediat aparitia, raspunzand la intrebarea ‘ce inseamna sa fii prieten in toata puterea cuvantului?’ Pe ecranul mintii il vedeam pe Paul aplecat deasupra tastaturii calculatorului, scriind tarziu in noapte mesaje care anuntau ca “de acum incolo tacerea domnului profesor Radulescu va fi definitiva”; acelasi prieten din timpul vietii, dar si dupa moarte, ‘luptandu-se’ cu ierburile invadatoare de pe mormantul lui Mihai sau strabatand in vant si prin ninsoare strazile Bucurestiului inzapezit, grabit sa ajunga la slujba de pomenire initiata de Patriarhie, la un an dupa trecerea lui Mihai Radulescu la cele vesnice. Si iata ca la intrunirea micului nostru grup Paul ne impartasea ganduri de la ultima ‘vizita’ facuta prietenului sau drag:

– “La mormantul trist si rece al lui Mihai am reflectat la soarta privilegiata a celor care traiesc in posteritate prin creatia lor. Spiritul lui Mihai, desprins de corpul trecator, se va bucura acolo unde este de dragostea si admiratia pe care cei care l-au cunoscut i le poarta pentru ceea ce a fost si pentru ceea ce a scris. Dumnezeu sa-l aseze in randul din fata a cetei celor buni!” (15)

Parca-l auzeam pe domnul profesor povestind despre cea mai eficienta ‘doctorie’ primita in ultimii ani de viata: “Atata nevoie am avut, mai ales in spital, sa vina oameni pe la mine. Si acuma, asa ma bucur cand aud ca mai vine cineva si mai vine cineva… simt nevoia de oameni, dragii mei. Cel mai bun medicament pe care l-am avut in ultimii doi-trei ani a fost masina de acolo, Loganul… Ei bine, am gasit cativa prieteni care din cand in cand ieseau cu mine la plimbare si asta a contat imens, imens.” (16) Cate ne-ar fi povestit Paul, daca i-am fi cerut-o, despre calatoriile in doi pe la manastiri, cu Loganul, in cautare de aer curat pentru plamani si pentru suflet.

Secretul virtutilor tamaduitoare ascunse in leacul amintit avea sa ni-l lamureasca Boris, continuandu-si lectura din “Semnale…”:

– “Şi pentru că am pomenit de mănăstire, nu pot să nu amintesc dragostea cu care vorbea despre aceste locaşuri sfinte. Mihai era un drumeţ de anvergură. Cu toate frustraţiile la care a fost supus din cauza sănătăţii precare, nu ştiu dacă i-a scăpat vreun colţ de ţară în care să nu fi ajuns dacă era marcat de existenţa unui schit, a unei mănăstiri…” (17)

Privirile mi s-au indreptat catre Mariana, care mi-a raspuns la randul ei tot din priviri, semn ca ne gandeam amandoua la aceleasi pagini de corespondenta, in care doi ‘indragostiti’ de manastiri vorbeau cu entuziasm despre subiectul lor preferat. Sosise momentul sa impart cu cei prezenti frumusetea unor ganduri si a unei scrisori:

     -“Maine dimineata voi pleca spre Rarau. Vom dormi la manastire si daca voi avea semnal va voi suna pentru a va trimite o cetina de brad poleita cu dor.” -“Te fericesc. Fii fericita si bucura-te de minunile lui Dumnezeu raspandite pretutindeni in calea noastra. Drum bun. Astept sa-mi istorisesti fiece amanunt al expeditiei. Spune-i parintelui Daniel ca-l iubesc si ca ma straduiesc pentru amintirea lui, dupa puterile mele si, cu ajutorul lui Dumnezeu sa-mi dobandeasca mai multe puteri si mai strasnice indemnuri spre a-i tine amintirea treaza.” (18)

Chiar daca Mariana si domnul Radulescu isi ‘vorbesc’ astazi din lumi diferite, puteam fi sigura ca tot despre lacasuri sfinte si slujitori ai lui Dumnezeu povestesc:

     – “Stiu prietene ca imi veghezi cuvantul… Te-ai intalnit cu Adrian Ieromonahul si cu ceilalti sfinti? Imi este dor de tine prietene, imi este tare dor… Si daca in anii trecuti nu am ajuns la Aiud, acum pot spune ca m-am recules la moastele martirilor de la Schitul “Inaltarea Sfintei Cruci”. In tacere, am facut cele cuvenite…pentru vesnica pomenire… Incercam sa ne improspatam memoria, sa nu lasam uitarea sa se astearna peste pagini de istorie. Nu m-ai dezamagit si ai trudit mult prietene! Jertfa ta acum este biruinta! Dumnezeu sa te odihneasca in cortul dreptilor!” (19)

Depanatul amintirilor decurgea “intr-o ordine aleatorie, de a carei dezordine doar prietenii se pot bucura”.  L-am rugat pe Boris sa ne descrie ‘atelierul de creatie al maestrului’ – “camera unde citea, scria si dormea, într-o atmosferă de dezordine de care nimeni nu avea voie să se atingă”

– “O bogată bibliotecă  în care doar Mihai putea să se descurce se afla in spatele mesei de scris, in timp ce in stânga aceleiasi mese se găsea, mereu în stare funcţională, o instalaţie de oxigen, comandată din Danemarca, prin intermediul prietenului său, Dimitrie Grama, medic şi poet, al cărui volum de poezii ’Voi lua cu mine noaptea’, a rămas la mine.” (20)

– “Ati gresit cand ati pasit/ cutezatori in mine./ Nu sunt eu padurea/ in care sa va rataciti/ nu sunt eu muntele/ pe care sa-l escaladati/ nici macar soarele/ pe care in dimineti lenese/ il plimbati pe bulevarde./ Ati gresit… / poteca din mine/ nu duce nicaieri.” (21) Aceasta era poezia pe marginea careia doi prieteni scriitori au schimbat pe vremuri ganduri si idei proprii.

      – Astmul s-a dovedit a fi un duşman de temut… Mihai mă rugase să răsfoiesc poeziile lui Grama şi, mai ales, să citesc, ca să nu spun, să descifrez, însemnările sale. Era încântat de aceste poezii şi aştepta să le comentăm împreună. N-a fost să fie, cum n-au fost să fie nici alte proiecte.” (22)

N-a fost sa fie, si totusi… M-am infiorat la gandul ca, parca scrijelite in hartia cartii, cuvintele scrise de o mana ce cu greu mai putea manui pixul sau creionul, erau inca acolo, in volumul de poezii ajuns in posesia lui Boris, asteptand rabdatoare sa le descoperim si sa le dam glas:

– “As vrea sa pot spune Dimitrie, cu tine: “poteca din mine nu duce nicaieri.” As recunoaste un final. Insa cararile din mine umbla fara odihna…” (23)

Marturie a unei legaturi trainice, dainuind in timp, cuvintele lui Dimitrie veneau sa ne vorbeasca despre viata de dupa viata a prietenului sau:

– “Ce ferice este Mihai sa-si continue existenta spirituala printre oameni, asa cum marturiseste in creion pe linga poezia mea “Eroare”: “cararile din mine duc la nesfarsit, spre oameni”, spune Mihai si eu il cred. Omul cu sufletul curat apartine umanitatii, apartine lumii biologice constiente, apartine acelei falangi de lupta care incearca cu disperare sa duca omenirea inainte. Asa l-am cunoscut si mai ales, asa mi-l imaginez pe Mihai!” (24)

   ”Cararile din mine duc, la nesfarsit, spre oameni”…  (25)

     Am realizat in acel moment ca tulburatoarea confesiune vizand eternitatea dezvaluia un crez din timpul vietii, dar, in acelasi timp, vorbea si de viitorul ce urma sa vina; de parc-ar fi stiut… Daca ceva ma fascina in Odiseea personala inceputa in urma cu trei ani, imediat dupa trecerea dascalului meu la cele vesnice, acestia erau oamenii pe care i-am cunoscut umbland ‘pe urmele’ domnului profesor si prieteniile legate cu ei.  A fost minunat sa descopar cum printr-o surprinzatoare inlantuire de ‘intamplari’ si evenimente se constituia un intreg din partile lui; sa constat ca rezultatul unor mici dar sincere fapte in numele prieteniei depasea cu mult suma ‘componentelor’ adunate impreuna, toate la un loc! Cum as putea oare, fara ca aceste ganduri de recunostinta sa umple o carte, sa le fac dreptate tuturor celor care mi s-au alaturat pentru ca impreuna sa purtam, din Cititor in Cititor, lumanarea tinerii de minte in amintirea prietenului Mihai?; pentru ca scriitorul Mihai Radulescu sa-si ocupe locul meritat nu numai in inimile noastre, ale prietenilor, dar si in cultura poporului sau.

– Ei, nu te mai framanta atata pentru un lucru asa de usor. Am sa te ajut eu, s-a auzit un glas subtirel, pe care l-as fi recunoscut chiar si dintr-o mie de voci.

Trecuse ceva vreme de cand nu-l mai intalnisem pe ‘micul meu print personal’, personajul drag ce devenise in urma sfatului primit de la domnul profesor, un simplu slujitor – ‘micul paj al visatoarei printese de odinioara’. Eroul meu de schita, pe care in adancul sufletului continuasem sa-l numesc cu titlul sau regal, ma privea usor incurcat din cel mai umbrit colt al terasei, de parca ar fi vrut sa-mi spuna: “Ce te miri asa, stii bine ca nu puteam lipsi de la intalnirea voastra.” Fara sa piarda timp cu explicatiile, copilul de o schioapa a trecut la actiune, scotand din buzunarul de la piept un creion galben, proaspat ascutit:

– Da-mi mai bine o foaie de hartie sa-ti arat raspunsul!

Am ales din mapa doldora cu scrisori, continand intreaga corespondenta a lui Mihai Radulescu cu prietenii sai, pusa in ordine si tiparita special in vederea intrunirii, o coala alba de hartie si i-am intins-o fara sa pun intrebari. Micul meu slujitor, asezat direct pe podeaua din lemn, chiar la picioarele ‘stapanei’ sale, dupa ce netezi foaia cu dosul palmei, se puse pe desenat.

– Vezi cercul asta ca un galbenus de ou? Din el vor porni razele, una cate una pentru fiecare din prietenii tai. Liniile trebuie sa fie drepte, cand mai lungi, cand  mai scurte, ca la un soare adevarat… S-o pornim de pe continentul nord-american si sa-i ‘desenam’ pe cei doi domni care iti trimit regulat “Salutari din Toronto”.

Mi-am dat seama ca micul desenator stia mai mult decat crezusem si ca se referea fara indoiala la domnii Alexandru Tomescu si Puiu Popescu, ambii redactori sefi la prestigioase reviste canadiene de limba si cultura romana – ‘Alternativa’ si ‘Observatorul’. Glasul Priteniei putea fi auzit deseori: “Ne este dor de Nea Mihai. Imi pare rau ca nu am imprimat lungile noastre convorbiri telefonice. Atata caldura, hotarare si pasiune, punea in ceea ce facea si gandea.” (26) Colaborarea cu ‘nea Mihai’ nu incetase pe parcursul celor trei ani scursi de la trecerea sa in nefiinta,   in paginile ambelor publicatii continuand sa apara scrieri sub semnatura sa sau in memoriam Mihai Radulescu, evocand viata si activitatea scriitorului. Premiul onorific instituit  in 2009 in memoria prietenului nostru comun, decernat in fiecare an de revista Observatorul la intrunirea cenaclului sau din luna ianuarie, venea sa dovedeasca ca prietenia se exprima prin cuvinte, dar si prin fapte.

– Nu trecem oceanul pana nu desenam o raza pentru Herbert, fostul coleg de clasa al dascalului tau, de la care am invatat ca “prieteniile care se leaga pana la 15 ani sunt foarte trainice”. (27)

– Daca suntem deja in Europa, m-am prins la randul meu in joc, hai sa desenam o raza de soare pentru domnul Lucian Hetco, caruia ii datoram un colt In memoriam Mihai Radulescu la revista pe care o conduce – Agero Stuttgart.

– Zis si facut. Acum vine randul prietenilor tai care scriu in versuri: Daris Basarab, Mariana Gurza si Dimitrie Grama.

Am bagat de seama ca soarele din desenul nostru se innoise cu patru raze in loc de trei, la cate ma asteptasem dupa regulile aritmeticii – domeniu in care excelam, asa ca l-am intrebat pe talentatul artist daca intentionat fusese ‘darnic’ sau gresise cumva la socotit.

– Prietenul tau Boris, care-i unul si acelasi cu Daris Basarab, si-a primit propria-i raza, dar si una pereche pentru soata sa. Cum puteam sa-i ‘despart’ pe cei doi tovarasi de-o viata, cand ei sunt de nedespartit? Asa ca am ‘desenat-o’ si pe doamna Margareta, despre care profesorul tau scria ca este liantul prieteniei sale cu Boris.

– Daca ai sti cat de draga imi este perechea asta de raze… i-am marturisit induiosata de delicatetea discretului sau gest. Sa trecem acum la noua generatie. Da-mi voie sa fac prezentarile de rigoare: tanara Catalina – careia domnul Radulescu, ca sprijin si in semn de apreciere, i-a publicat lucrarea de licenta avand ca subiect ‘Inchisoarea in Romania comunista ca realitate memorialistica’ la rubrica ‘Cartea prietenului meu’, pe site-ul sau personal si… ‘cealalta Catalina’ – careia ii datoram intretinerea si administrarea site-ului ‘Literatura si detentie’ de la crearea sa si pana in prezent.

– Si cu ‘cealalta Monica’ cum ramane, o desenam tot acum? mi-a luat-o inainte a toate-stiutorul meu prieten, zambind cu inteles. Mi-a placut mult cum domnul tau profesor i-a spus odata ca daca un om are o singura calitate adevarata si frumoasa, apoi se cade sa dam uitarii toate defectele lui si sa-l cinstim doar pentru ce are el cel mai bun.

– O mica corectura, dragul meu. Istorisirea pe care ai amintit-o, Monica o stie de la mama ei. Mariana a fost alaturi de domnul Radulescu pana in ultimele sale clipe, ingrijindu-l cu multa dragoste si devotament. Cele doua raze pe care le desenezi in momentul asta sunt pentru mama si pentru fiica.

– Cred ca a sosit timpul sa-mi povestesti cum se naste pe nesimtite o scriere in memoria cuiva drag…

Am inteles imediat pe cine urma sa ‘desenam’. Povestea dragei mele prietene din Suceava – de la care am invatat ca amintitul oras nu e defapt in Moldova ci in Bucovina, era una adevarata si nu nascocita; poate de aceea o spuneam cu mare placere, incercand de fiecare data sentimentul de minunare pe care-l ai in fata unui deznodamant fericit si neprevazut.

– Luminita Vartolomeu si-a pus toata dragostea si pretuirea pe care i le purta parintelui Vartolomeu in scrisoarea prin care-l ruga pe Mihai Radulescu sa scrie o carte despre mentorul ei spiritual. Credea ca amintirile pe care le asternea in scris cu sensibilitate si talent, raspunzand la tot felul de intrebari si nedumeriri ale scriitorului, scrisorile primite de la parinte ca si marturiile celor care l-au cunoscut, il vor ajuta pe domnul Radulescu sa “randuiasca totul asa cum se cuvine”. Luminita Vartolomeu nu s-a asteptat catusi de putin ca in felul acesta, sub propria-i semnatura sa se nasca o tulburatoare proza memorialistica despre arhimandritul Vartolomeu Dolhan – scriere gazduita de rubrica ‘Cartea prietenului meu’, pe site-ul Literatura si detentie. Desi, daca e sa fim drepti, s-au auzit, totusi, ‘avertismente’ discrete: “Cat sunt de frumoase povestile pe care mi le inganati serile, stimata Doamna… Tare ma ispititi sa continui lista celor pe care i-am publicat la ‘Cartea prietenului meu’ si cu numele dumneavoastra.” (28)

Pe lista celor publicati pe site-ul Literatura si detentie se cadea adaugat si numele inginerul Nelu Baciu, a carui dragoste si admiratie pentru alese fete bisericesti – parintele Ioan Iovan, parintele Sebastian, maicuta Veronica de la Vladimiresti – s-au intruchipat la indemnul si sub indrumarea lui Mihai Radulescu, in scrieri pentru “iubitorii de sinceritate si glasuire frumoasa”. In semn de apreciere, o noua raza de soare li s-a alaturat celor deja desenate.

– Daca vrei, iti pot aduce si eu un exemplu de ‘glasuire frumoasa’, citand-o pe doamna editoare Mihaela. Ce minunat a spus: “‘Hiroshige, soarele meu’ suna ca un vers dintr-un poem”… (29)

– Nu in fiecare zi poti citi o povestire in care isi dau intalnire doua creatii si doi artisti – un fabulos pictor japonez, Ando Hiroshige, si un scriitor pentru care arta inseamna in primul rand traire.

– La fel simt si eu! a replicat imediat tanarul artist in devenire, dupa care mi-a marturisit usor incurcat: Tare mult mi-as dori ca Soarele desenat de mine sa inspire cuvinte la fel de frumoase…

– Ma duce gandul la minunatul roman al domnului Radulescu despre pictorul Hrandt Avachian. Dupa citirea cartii – portret al unui om dar si al unui secol, nu poti sa nu exclami: “aceasta este lectia unui pictor, transmisa de un scriitor!” (30)  Ca sa revin la dorinta ta, cred ca ne-ar putea ajuta un scriitor profesionist. N-ar strica sa-i facem o vizita domnului Bedros Horasangian…

– Am sa-l caut negresit, mai ales ca acest prieten al domnului Radulescu este foarte usor de gasit. Din propriile-i marturisiri facute pe net stiu ca “actualmente traieste sub nume propriu in Bucuresti” si publica, sub acelasi nume, scrieri pe cele mai variate teme si subiecte.

– Cineva care marturiseste ca “Nu chiar totul e mit pe lumea asta si, cu ajutorul lui Dumnezeu, viata merita traita cu seninatate superioara” (31) va sti sa scrie ca nimeni altul despre magnoliile Bucurestiului, dar si despre soarele tau, am tras concluzia de rigoare.

Dupa ce domnul Bedros, si eu, si Paul ne-am primit ‘locul’ cuvenit, talentatul meu prieten mi-a intins foarte mandru rezultatul stradaniilor sale:

– Ce spui de Soarele prieteniei? Iti place cum a iesit?

Privind desenul copilaresc am inteles de ce se spune ca o imagine valoreaza cat o mie de cuvinte. I-am multumit prietenului meu de nadejde, gandindu-ma cum l-as putea rasplati pentru ajutorul primit. Mi-a raspuns deschis si fara ocolisuri:

– Daca tot vrei sa-mi faci un dar, mi-ar place sa-mi spui o poveste de pe meleagurile unde traiesti.

Atunci mi-am amintit de o istorisire auzita de la un ghid amator, indragostit peste masura de Orasul Sfant, care la randul lui o ‘primise in dar’ de la actualul presedinte al statului Israel, Shimon Peres, pe vremea cand facea parte din cercul acestuia de consilieri, ca lucrator al armatei.

– Asculta cu atentie! Pe o straduta ingusta din Ierusalim se plimbau doi prieteni; la cativa pasi in fata lor mergea un necunoscut. Dupa o vreme unul din prieteni ii spuse celuilalt: – Sa stii ca strainul dinaintea noastra este un om frumos. – Cum ti-ai dat seama de vreme ce nu-l poti vedea? – Nimic mai simplu. Am privit cu atentie fetele celor ce au trecut prin dreptul sau, cu care s-a salutat si a schimbat in treacat cateva cuvinte. Chipurile luminoase ale cunoscutilor sai nu ma pot insela si de aceea ti-o repet, in fata noastra merge un om cu sufletul frumos!

In tacerea ce s-a asternut dintrodata, semn ca povestirea mea fusese cu talc, il puteam auzi pe autorul ‘Semnalelor’, citind cu caldura in glas:

– “O ‘enciclopedie ambulantă’ a fost sintagma cu care l-am blagoslovit într-una din zile. Cu modestia-i proverbială, dar şi cu o tentă de mulţumire ascunsă de un zâmbet greu de definit, mi-a replicat: dragul meu, mi-ar trebui cel puţin încă o viaţă pentru a putea să astup găurile care mă sâcâie, şi cum viaţa este atât de frumoasă, nici nu mi-ar strica să ştiu că voi mai avea parte de încă una. Mereu încheia orice convorbire cu un cald ‘te aştept'”. (32)

Din privirile lui Boris am inteles ca escapada mea nu trecuse neobservata si ca sosise timpul sa-mi reiau rolul neglijat, de ‘vioara a doua’. Inainte de a ne desparti,  prietenul meu de rang regal mi-a pus o intrebare peste masura de ciudata:

– Ce-ai sa le spui neincrezatorilor, acelora ce se vor indoi ca intalnirea voastra s-a petrecut cu adevarat?

Am ramas pe ganduri, fara replica in fata neasteptatei provocari. Putea exista vreo urma de indoiala ca Soarele prieteniei stralucise peste ‘conacul lui Radul’, peste intinderile de ape, deasupra lacul Fundeni?! Ghilimele folosite din belsug nu vorbeau oare de la sine, pledand pentru adevar?! ‘Faimoasele’ mele citate, erau pana intr-atat de neconvingatoare?!

Cine stie unde m-ar fi purtat furtunosul monolog interior nascut din intrebarea – simpla dar cu talc, prin care prietenul meu ocrotitor incercase sa ma pregateasca pentru viitoarele confruntari, daca nu l-as fi curmat la timp; poate exclamatiile si multimea semnelor de intrebare m-ar fi descumpanit, impingandu-ma in cele din urma pe panta alunecoasa si abrupta a indoielii. Dar niciuna din primejdiile inchipuite nu s-a adeverit. Bateau clopotele la biserica ‘Fundenii doamnei’. Glasul lor grav si profund, destinat deopotriva cerurilor si pamantului, mi-a reamintit calea cea dreapta, buna de urmat: “Între naştere şi moarte,/ştii,/anii se adună, mărgele albe,/sau negre,/sau colorate./Ca pe mătănii,Dumnezeu mereu îi numără:/jumătate sunt de izbândă/şi de triumf,/jumătate de cumpănă./Jumătate sunt ai inimii tale,/jumătate ai inimilor altora./Ai lui Dumnezeu, toţi.” (33) Norii amenintatori ce acoperisera pentru cateva clipe Soarele prieteniei s-au risipit ca dupa o ploaie scurta de vara.

‘Micul meu print personal’ ajunsese deja la poarta ‘domeniului’; inca un pas si avea sa treaca pragul spre taramul de unde venise. Ne-am privit lung in semn de ramas bun si, in ultimul moment am hotarat sa-i impartasesc raspunsul indelung cantarit:

– Celor ce-si inchipuie ca aceasta povestire este un simplu exercitiu scriitoricesc, rod al imaginatiei mele, am sa le spun ca realitatea se naste vazuta doar de ochii mintii, pentru a cobori apoi in viata de zi cu zi. Orice lucru maret din lumea asta a inceput cu un vis… “Acest adevar nu se cade uitat nicicand!” mi-au reamintit vorbele domnului profesor.

Monica Levinger – mai 2012