VASILE PLĂVAN / BOABE DE LACRIMI

                         Tiparul Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1936

                                                                  ***                                                                         

  Iubitei mele soţii
           ~ Vanda ~
  care a    împãrţit cu mine suferinţele
         pe cari mi le-a adus gazetãria

                                                                                                                                                     *** 

Nota autorului

 

Am făcut mănunchi din câteva fire culese pe postata unde au putut răsări în urma muncii mele de redactor şi, după moartea regretatului ziarist Petre Cârsteanu, de prim-redactor la ziarul “Glasul Bucovinei”, în serviciul căruia am robotit 13 ani, cei mai preţioşi din viaţa mea.

Partea cea mai mare din bucăţile cuprinse în aceste “Boabe de lacrimi”au văzut lumina zilei în ziarul “Glasul Bucovinei”; iar alta, în „Voluntarul Bucovinean”, care apare acum în Cernăuţi şi luptă cu mari greutăţi.

În cursul celor 13 ani de muncă în redacţia ziarului „Glasul Bucovinei”am stăruit pentru întărirea elementului de bastină aici în Bucovina, pe temeiul credinţei străbune în Dumnezeu, în cinste, corectitudine şi mai ales în jertfă necrupeţită pentru interesele superioare ale Statului. M-am încredinţat că meşteşugul scrisului zilnic mistueşte puterile omului mai mult decat alte îndeletniciri.

 Cernăuţi, Noiembrie, 1936

                                                                       AUTORUL

 *

Boabe de lacrimi

 

Soarele coboară spre brâul de munţi care se desprinde în zare, albăstriu şi învăluit în ceaţă. Pe ogoarele fără holde pasc vite în cârduri ; din când în când se aude  glas trăgănat de fluer. Melancolia tomnatecă a miriştilor este alintată de razele soarelui care dă să scapete.

Pe drum de sat bucovinean trec şiruri de căruţe încărcate cu flăcăi cari se duc la Cernăuţi să îmbrace haină de soldat împărătesc. E jale mare în tot satul.Descărcături de pistoale urmate de chiote năvalnice răscolesc văzduhul. Cei ce se desfac pentru trei ani din legăturile vieţii de sat, cântă cu foc nestăvilit :

De m’a ţine Neamţul bine,

El a face om din mine,

De m’a ţinea Neamţul rău,

Frunza şi codru-i a meu…

În acel amurg trist de toamnă din anul 1898 un copil de 9 ani trecuţi culegea, singur-singurel, pe un ogor fire de săcară scuturată. Plângea înfundat şi se tot pleca să ridice firul de săcară, cum îl zărea între ţăpuşele de mirişte. Îşi pusese în gând să culeagă cu mâna sa măcar un pumn de fire de săcară, pentru a le sămăna în primăvară tot cu mâna sa. Cum în puţinii ani pe cari îi avea îl ocolise bucuria şi nu avusese parte să cunoască voia neîngrădită a sburdălniciilor, îi trăsni lui Radu prin cap, în frăgezimea minţii sale, să încerce cu firele de săcară sămănate de el a întreba ursita sa dacă i-a făcut parte de noroc pe lumea asta. De trei ani rămăsese orfan de mamă, pe care şi-o amintea cu atâta dor şi durere, şi-o amintea bună, blândă, duioasă, cum nu se găsea fiinţă de om în tot satul. De ce îi luase Dumnezeu fericirea desmierdărilor mamei?

De câte ori îşi aducea  aminte de mama sa, Radu rar se întâmpla să nu plângă. A plâns de i s-au  topit ochii când, într-o noapte neagră cu fulgere şi tunete, s-a trezit din somn şi moşul său care şedea în faţa vetrii cu jăratic i-a adus vestea, fără nici un încunjur, că mama sa a murit la operţie în Cernăuţi. Deşi brudiu, Radu a prins înţelesul şi grozăvia ştirii. Tot într-un plâns a ţinut-o până în zorii zilei. De atunci parcă numai în lacrimi îşi mângâie zilele. Jocurile nu-l  ispitesc şi nici cu  copii de seama sa nu se înzlojeşte. Cum culegea fire de săcară pe ogor, Radu văzu iar în privazul închipuirei sale icoana scumpă a mamei şi de aceea porni să plângă.

Radu urma la şcoala din sat şi învăţa bine, numai cu socotelile nu se prea împăca. Era foarte scump la vorbă, totdeauna închis, aproape mut, însuşire pe care învăţătorul o constatase la copil cu oarecare îngrijorare. Era de o sensibilitate nespus de mare. Un cuvânt neînsemnat şi fără nici un ascuţiş rostit cătră el de învăţător pentru a-l smulge din tăcerea sa ciudată, ajungea ca să-l puie pe copil pe plâns neogoiat, să-l arunce în clocotul disperării. Radu de altfel se ţinea mai mult razna de colegii săi. De obicei nu le spunea nimic, nici când îl cicăleau din cauza firei sale ciudate şi îi vedea făcând lucruri neîngăduite şi şotii. Nu se juca nicodată cu ei, pentru că nu se potrivea cu nici unul. Din această cauză nici nu era luat în seamă în clasă…

Într-o zi din aceeaşi  toamnă Radu fu chemat de tatăl său, ca să-l întrebe dacă n-ar vrea să meargă la şcoală la Cernăuţi. Întrebarea tatălui chemă în amintirea lui Radu mormântul mamei sale din cimitirul de la Horecea pe care–l văzuse odată. Radu primi cu bucurie stăpânită să plece la Cernăuţi, găsind mângâiere în gândul că va fi mai aproape de mormântul mamei iubite. Când fu să părăsească satul, era mai abătut decât cum îl ştiau ai săi, era mai scump la vorbă şi cu privirile apăsate în pământ : îl săpa amarul despărţirii de locurile unde-şi depănase firul zilelor de copil nemângâiat de nimeni. Era prima sa cunoştinţă cu sentimentul despărţirii de locul unde s-a pomenit pe lume. Radu nu uită să ia cu el o parte din firele de săcară pe care le culesese, pentru că pusese de gând să le samene pe mormântul maicei sale. Tăcut, cum îi era felul, porni din casă însoţit de tatăl său, în plânsetele sfâşietoare ale sorioarei sale mai mici de vârstă decât el. Pe la chindii se găsea în staţia din sat.

Cu trenul care se opinti din greu să pornească, Radu părăsi satul. De la fereastra vagonului privi cu jale lunca, poiana şi toloaca pe care nu odată i-a  călcat piciorul, până ce toate se pierdură din câmpul vederii sale. În Adâncata se urcă în alt tren, unde văzu un preot, cu care tatăl său intră în vorbă. Radu înţelese că şi preotul îşi duce la şcoală la Cernăuţi 2 copii.  Mai târziu află cum se numeşte preotul şi din care sat este. Se piti lângă fereastra vagonului şi se afundă în tăcerea sa ciudată, privind încântat peste măsură la apusul de soare care învăluia totul cu o vrajă minunată, şi la podoaba galbenă cu care toamna gătise codrul nesfârşit al Cosminului. Uitându-se înmărmurit, în huruitul copleşitor de monoton al roţilor de tren, la frumuseţea amurgului bucovinean şi a codrului, Radu simţi cu oarecare plăcere cum i de păhuiesc gândurile cari îl puneau în legătură cu realitatea din jurul său şi, scăpând din cătuşele acesteia, începu să viseze dulce şi mângăietor…..

Se făcea că Radu se întorcea din ţarină pe cărări umbrite de spice de săcară îndoite. Amurgul se lăsase peste sat. Holdele erau trecute de pieptul omului. Bătute alintat de zefir, se legănau încet într-un susur molcom. Cârduri de vite veneau de la păşune, mugind prelung ca să spargă tăcerea satului. Dintre ogoarele încărcate de roadă se desprindea, ca un farmec sfânt, doina ciobanului care şi-a pierdut turma. O cânta din fluer flăcăul Toader Caprarul care se întorcea de la lucru cu carul cu boi. Cum în tot satul nu se găsea flăcău care să cânte doina ciobanului cu şartul lui Toader Caprarul, bătrâni şi tineri se topeau în admiraţie pentru flăcăul acesta care tălmăcea cu foc jalea acestui cântec apucat din bătrâni.Valurile doinei pline de alean se revărsau peste sat şi fetele se adunau  botei şi rămâneau în loc prăpădite ca să asculte cu ochii în lacrimi glasul fluerului.  La rădăcina tufanilor din pădurici, licuricii îşi îmbiau lumina miraculoasă, podoabă cerescă prinsă pe hlamida violetă a amurgului. Era atâta voe bună în sat şi atâta mulţumire…

Visul lui Radu se spulberă cu iuţeala fulgerului când tatăl său îl scutură destul de bine pentru a-i spune că au sosit la Cernăuţi. Se întunecase de-a binelea. După ce se dădură jos în staţia  Grădina-Publică, Radu şi cu tatăl său apucară spre oraş.  Ajunsi la internatul de băieţi români – ţinta drumului lor – cei doi săteni găsiră poarta încuiată. Li s-a deschis cu uşurinţă şi oameni buni le dădură asăpost.

A doua zi dis –de-dimineaţă Radu văzu că internatul are un cerdac lung de scânduri de brad, o ogradă destul de mare, iar la dreapta o grădină largă umbrită de un nuc rotat şi de alţi pomi. Mai mulţi băieţi, unii îmbrăcaţi în haine orăşăneşti iar alţii în cămăşi albe ca omătul, îşi făceau ghetele în jurul unui scaun lung, în ogradă. Vreo câţiva stăteau pe gang.  Dacă Radu se mirase mult că pe drumul de la gară până la internat auzise vorbindu-se numai limbi pe care nu le înţelegea, acum se bucură că îi auzea pe băieţi vorbind numai în limba din satul sau. Prinse curaj să se apropie de ei şi să intre în vorbă. Şcolarii din satele Bucovinei îl întrebară, privindu-l cam de sus, din care sat este. După ce li dădu răspunsul, Radu s-a retras cu sfială.

Director al internatului era atunci un om potrivit la statură, mai mult bondoc; avea faţă plină şi purta cioc. Se chema Constantin Ştefanovici. Acesta îl primi pe Radu fără nici o împotrivire şi-i dădu un pat în unul din cele patru dormitoare ale internatului. Tatăl său l-a înscris apoi în clasa a doua la şcoala primară din strada care astăzi poartă numele Generalului Prezan; după aceasta s-a înapoiat la gospodăria din sat, lăsându-şi copilul în lumea nouă a oraşului.

La început Radu nu găsi nimic neobişnuit în noul fel de viaţă. Se părea că îi place chiar disciplina internatului şi viaţa nouă pe care o vedea în oraş, pentru că îi încânta brudenia cu atâtea lucruri noui. Dar când scoţi din rădăcini nucul fraged şi-l muţi în alt loc, la început el îşi păstrează în sălaşul său proaspăt verdeaţa sănătoasă a vieţii. Gospodarul care se razimă pe această spoială de gând şi nu grijeşte la vreme de pomul cu rădăcinile însângerate, bagă de seamă după un timp cum frunzele nucului se lasă în jos triste, îngălbenesc şi apoi cad la pământ. Cu mâhnire vede că tulpina nucului închirceşte şi prinde a se usca, se încredinţează că pomul nu s-a prins,  rădăcinile bolnave şi necăutate la timp neavând puterea de a suge din mana pământului  binecuvântarea vieţii.

Asemenea nucului fraged mutat, Radu, nu-şi putea găsi loc în noua descălecare din oraş, pe care i-o hărăzise soarta. Sucul sănătos şi curat pe care îl adusese în vinele sale din satul depărtat, începu curând  să se învălurească în larma neprielnică a oraşului, prinse a fierbe clocotind în jind nestâns după pământul şi aerul pe cari le pierduse. În şcoală primară din Cernăuţi Radu auzia toate limbile, numai pe a sa nu. Copii cari vorbeau alte limbi începură din prima zi a-şi bate joc de vorba şi portul său apucat din moşi-strămoşi. Îl durea aceasta, dar la nimeni nu putea găsi ajutor. Faptul acesta îl întristă şi mai mult şi-i întări  sentimental singurătăţii şi al părăsirii, cu care dealtfel făcuse prea de timpuriu cunoştinţă. Cum se înapoia de la şcoală la internat, Radu îşi învăţa lecţiile. Era singurul lucru pe care îl făcea cu oarecare mulţumire. Apoi, pe când ceilalţi copii se jucau în ograda şi grădina internatului, el se retrăgea într-un ungher din sufrageria de sub sol, îşi punea pe masă firele de săcară aduse din sat şi, privindu-le, plângea amarnic înfundat, neauzit şi nevăzut de oameni. Era atât de părăsit şi de nefericit ! Firele de săcară îi rechemau în amintire, vii, zilele trăite în sat şi dorul după murmurul apei, după tăcuta poiană cu gânguritul turturicei şi după lunca în care în nopţi cu lună asculta cântecul privighetoarei – îl stângea. Sufletul său pustiit de nădejdi era luminat de raza unui singur gând care-i ţinea de urât şi dădea, oarecum, înţeles vieţii sale. Era gândul de a sămăna pe mormântul maicei firele de săcară culese din sat, spre a-şi citi ursita din felul cum vor creştea.

După multe cercetări Radu dădu de cimitir de mormântul mamei scumpe cu cruce de stejar, străjuit de un mesteacăn svelt. Era o toamnă frumoasă. După ce îşi ostoi plânsul, dădu la o parte crengile uscate şi buruienele de pe mormânt. Apoi îşi făcu cruce, scormoni cu degetele tărâna de pe mormânt şi sămănă pe brazda sub care se odihneau oasele maicei sale iubite firele de săcară. Tot cu degetele săvârşi grăpatul. După ce a spus rugăciunea, porni mulţumit spre internat: înfăptuise ceace pusese de gând.

Dacă avea grije să-şi înveţe mai cu seamă lecţiile la germană, cu care avea de furcă, Radu purta în suflet, ca o comoară scumpă, chinul şi nerăbdarea legate de răspunsul aşteptat de la firele de săcară. Nu-l părăsia niciodată gândul de a afla ce ursită are pe pământ. Acest gând crescuse puternic şi pusese stăpânire pe tot sufletul său. Mereu singur, mereu cu firea sa de gâcitură care nu poate fi tâlcuită, mereu tăcut, dus pe gânduri şi sfios peste măsură, Radu trebuia să rabde a fi ţinta spre care se îndreptau glumele înţepate şi răutăcioase ale colegilor de şcoală de altă naţiune. Aceştia nu-l suferiau şi pentru că învăţa bine şi era lăudat, câte odată, de învăţător.

Veni iarna cu sărbătorile Crăciunului şi Sf.Vasile. Radu le petrecu trist în dormitorul internatului, unde rămăsese numai el, deoarece nu venise nimeni să-l iee acasă. Cum stătea în dormitor, se uita cu plăcere la fulgii cari cădeau din ceriul plumburiu şi se gândea la viaţa sa de copil fără de bucurii şi mângâieri. Ar fi voit să aibe şi el un prieten, cu care să stea de vorbă deschis, destăinuindu-i necazurile. Nu putea înţelege de ce nu se găseşte nici un copil care să-i priceapă amarul şi obida. Deaceea când zăgazurile durerii strânse în sufletul său se rupeau, Radu se ascundea în locuri tăinuite, de obicei în sufrageria internatului, şi se aşternea pe plâns.

Radu găsi că primăvara de la oraş nu vine gătită cu atâtea podoabe ca cea din sat. Muguri crăpaţi şi ceri albastru sunt şi în oraş. Dar aici între ziduri nu se aude nici piruitul fermecat al privighetorii, nici cântecul ciocârliei din slavă şi nici strigătul voios al cucului din dumbravă.

În sâmbăta Rusaliilor copiii de şcoală s-au dus la cimitir sub conducerea învăţătorilor. De astă toamnă Radu nu dăduse pe la cimitir. După serviciul religios, el se furişă din rândul şcolarilor, îndreptându-şi paşii spre mormântul mamei. Gândul la răspunsul firelor de săcară culese şi sămănate de el îl chinuia pe creer ca un sfredel de foc. Ore cum va fi răspunsul? Păşia nesigur cu capul în pământ, păşia încetinel printre morminte. Teama din suflet îi se schimbase în groază, care-l ţinea încleştat fără milă. „Ce se petrece cu mine ?” Abia putu să spuie aceste cuvinte. Din când în când îi pătrundea în auz câte un plânset. Cu cât Radu se apropia de fundul cimitirului unde se găsea mprmântul mamei sale, cu atât mai puternic, mai avan era tremurul ce-l măsura din creştet până în tălpi. Urechile îi vuiau de parcă se zbătea acolo un şivoi de munte. Limba i se uscase  ca surceaua, încât n’o mai simţea în gură. Iată-l ! Radu văzu vârful mesteacănului drept ca lumânarea şi-apoi umerii de la cruce. Inima prinse a-i bate cu atâta putere, încât parcă voia să sară din coşul pieptului. Picioarele abia îl puteau sluji, aşa de rău îl părăsiseră puterile. O leasă de păinjeniş venită Dumnezeu ştie de unde îi încurcă vederea. Deodată i se tăie pasul, fiori reci ca sloiul îl străbătură de-a lungul spinării şi de-abia îşi ţinea cumpăna. Radu încă nu putu desluşi ce este pe mormânt. Se apropie încet cu privirile înfipte în cărarea dintre cruci, tremurând ca paserea căzută în gura pisicii. Nu avea puteri să-şi ridice ochii. Se frământă ca pe frigare, se încordă din răsputeri ca să-şi arunce privirile pe mormânt. În sfârşit privi. Ce văzu, îl îngrozi : firele de săcară culese şi sămănate de el, nu răsăriseră.

„M’am născut să rătăcesc în lume fără noroc”, şi-a zis Radu, a cărui faţă îngălbenise ca lamâia. Răspunsul soartei era nemilos şi crud. Şi pe Radu îl podidiră lacrimile. Ştia cum că doar lacrimile îl vor întovărăşi în drumul vieţii, greu şi plin de ponoare…

Când umbrele înserării se lăsară asupra cimitirului, paznicii găsiră pe mormântul umbrit de mesteacăn un copil căzut în nesimţire.

Per aspera…

 

Câmpina, 5 Octombrie 1915

 

Rusia a trimis ultimatum Bulgariei. La fel a făcut Franţa şi Anglia. Situaţia Bulgariei este cât se poate de grea. Poate că Germanii o vor mâna la catastrofă. Românii aşteaptă cu o nervoasă atenţie răspunsul Bulgariei.

        7 Octombrie

Încă nu se ştie răspunsul Bulgariei. Se zice că Ruşii bombardează Varna. Oricum, în Balcani focul stă gata să izbucnească. Generalul englez Hamilton a debarcat cu o armată pe coasta Greciei.

Din “Universul” aflu că în Bucovina se iau măsuri sistematice pentru stârpirea elementului românesc. E o veste dureroasă din cale afară. Autorităţile austriece au ordinul, în caz că armata română ar năvăli în Bucovina, să deporteze în massă peste Carpaţi pe toţi Românii cari au mai rămas în viaţă.

8 Octombrie 

 

Relaţiile diplomatice dintre Împătrita Înţelegere şi Bulgaria sunt rupte.Guvernul grec de sub conducerea lui Venizelos a demisionat. Atitudinea Greciei este neprecisă. Despre noi se vorbeşte că mai aşteptăm. Sigur însă nu ştie nimene nimică.

Natura îmbracă a doua haină de toamnă de când se aude dialectica macabră a tunurilor. Această dialectică nu se resimte de oboseală, vocea ei se menţine la aceeaşi înălţime, căci puteri noui sub formă de muniţiuni fabricate de ştiinţa omenească – o înviorează, ba îi ridică timbrul din ce în ce mai tare, mai obsedant. Naţiunile care clipă cu clipă, încet, dar continuu, şi-au întrupat geniul, energia în monumemte de artă, în învenţiuni de tot soiul spre folosul omenirii, în poezie, în pictură, în arhitectură, se întrec acum să distrugă, parcă ar fi cuprinse de nebunie, produsele eforturilor lor din timp de pace. Vremile acestea, cari ni-i dat să le trăim, sunt cele mai lugubre, cum ne arată răbojul istoriei. Sufletul plin de milă şi bunătate, iubitor de adevăr şi dreptate este exterminat. Se pare că revine pe pământ era dinainte de arătarea zărilor creştinismului.

                10 Octombrie

 

S-a împlinit un an de la moartea marelui Rege Carol I. În toate bisericile din ţară se oficiază parastase pentru odihna sufletului său. În timpurile acestea de cumpănă se evidenţiazăşi mai covârşitor cât de strălucit conducător de ţară şi mare oblăduitor a fost Regele Carol I.

Când eram funcţionar în gara Obor am avut fericirea să-l văd bine. Se înapoia din vizita pe care o făcuse pentru prima dată în Cadrilater. Era în fereastra vagonului şi arăta cu mâna înspre grădina “Eliade Rădulescu” Faţa îi era încadrată de o barbă ca omătul, din ochii săi se desprindea o înţelepciune şi o seninătate de măreţie antică. Privindu-l cu un sentiment de rară înălţare, trăiam aevea fericirea ce mi-o dăduse Dumnezeu în ziua aceea, când întâlnii în cărarea vieţii mele un erou de al lui Carlyle.

                11 Octombrie  

Ziua  aceasta mi-a trecut greu. A fost posomorâtă, de aici şi greutatea ce a apăsat pe sufletul meu. Belgradul a căzut în mâinile Austro-Germanilor. Cu toate că şi-au apărat hotarul cu mare eroism şi o pătimaşă îndârjire, Sârbii au trebuit să-şi părăsească scumpa lor capitală. Vestea aceasta ne-a adus multă durere. Atitudinea Bulgariei nu e cunoscută précis, dar se crede că va lua armele pentru a lupta alături de Germani. De altfel Ferdinand, ţarul Bulgariei, spune cu emfayă că e convins de biruinţa finală a Puterilor Centrale.

               

              12 Octombrie

 

            Toată ziua am fost trist. O ceaţă deasă şi rece a plutit deasupra Prahovei. Vârfurile munţilor au fost ascunse în nouri de plumb. Codrului a început să-i îngălbenească frunza. O zi de toamnă adevărată.

………Şi astăzi am trecut pe lângă casa pictorului Grigorescu. Casa aceasta luminoasă, clădită în stil românesc, a adăpostit pe cel mai mare pictor al nostrum.

Astăzi ea stă tristă şi însinguratecă ; în ograda ei nu se vede nici un semn de viaţă. Vezi bine că nu, pentru că stăpânul ei a părăsit-o ! Purtate de vânt, doar frunzele desprinse de pe copaci se aştern în ograda pustie. Şi totuşi odată casa aceasta era mândră că în ea se sbuciumau marea gândire şi marea simţire a lui Grigorescu. Din cerdacul acestei case va fi privit el fermecătoarele apusuri de soare, pe care le-a prins cu mare măestrie pe pânzele sale, pentru a le da apoi în seama veciniciei. De câte ori trec pe lângă casa aceasta, mi se îndeasă în amintire carele ţărăneşti trase de boi uscăţivi de pe pânzele lui Grigorescu. Desigur că Grigorescu a iubit ţăranul român şi viaţa i-a cunoscut-o până în cele mai mici amănunte. El  a găsit drumul care l-a dus la comorile tăinuite în sufletul ţăranului. De aceea  aceasta a fost atât de divinizat de pictor. Boii de pe pânzele lui Grigorescu sunt totdeauna uscăţivi, pentru că aceasta cadrează cu viaţa grea a aceluia, căruia de obicei i se zice talpa ţării. Nici un penel n-a redat mai divin natura şi ceriul ţării noastre decât cel al lui Grigorescu. Numai el a ştiut să pue pe pânză farmecul unui melancolic amurg din ţara noastră.

            14 Octombrie

 

            Cum se lăţeşte o rană necăutată cu mijloace profilactice peste tot corpul bolnavului, astfel războiul, rană a cugetării diplomaţilor, cuprinde încet, treptat, câte o ţară mai mult de pe rotogolul pământului.

            Bulgaria a declarat război Serbiei – ştire oficială. Ciocnirile au început cu toată furia. Fapta laşă a Bulgariei va rămâne oare fără sancţiunea cuvenită din partea omenirii? Misterul în care este învăluit guvernul d-lui Brătianu nu îngăduie nimăruia să conchidă cu precizie asupra atitudinii României. Tăcerea aceasta a scos pe mulţi din pepeni. Cu toate acestea soldatul român veghează la hotar, gata pentru orice. De peste Carpaţi şi Molna vin numai veşti de jale şi durere.

            La Salonic Aliaţii debarcă trupe, pentru a veni în ajutorul Sârbilor.

           24 Octombrie

 

Zi însemnată. „Federaţia Unionistă” a ţinut o mare adunare în sala „Dacia” din Bucureşti, la care am luat parte şi eu. Au rostit cuvântări înflăcărate Delavrancea, Take Ionescu, Grigore Filipescu, Octavian Goga, părintele Lucaciu şi alţii, cerând imediata intrare în acţiune alături de Împătrita Înţelegere.După adunare a urmat o manifestaţie frumoasă pe străzi. Autorităţile intervenind pentru menţinerea ordinei, s-au produs ciocniri şi busculade serioase. Manifestanţii au fost, fireşte, şi probegi din Ardeal şi Bucovina.

*         *

*

Voluntarii ardeleni şi bucovineni, cari prin gestul lor hotărât de patriotism curat şi sincer, dădură lumii dovadă strălucită pentru unitatea sufletească a Românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor, au fost incartiruiţi în 1917 pentru organizare şi instruire în taberele din satele Cepleniţa, Buhalniţa şi Deleni din jurul orăşelului Hârlău. Acolo se înfiinţară cele trei regimente de voluntary ardeleni şi bucovineni : 1 Turda, 2 Alba-Iulia şi 3 Avram Iancu, sub comanda d-lui colonel Olteanu, astăzi distins general. În împrejurimile Hârlăului voluntarii români au fost instruiţi luni dearândul de către ofiţerii români, pregătindu-se pentru ceasul cel mare care avea să sosească.

În Decembrie 1917 sosi la corpul voluntarilor un grup de cărturari ardeleni şi bucovineni, voluntari şi ei, cari absolviseră instrucţia în şcoala militară din Botoşani în compania de voluntari de sub comanda căpitanului Beldiceanu. Nouii elevi plotonieri fură întrebuinţaţi la deprinderea soldaţilor voluntari cu metoda de luptă după instrucţia românească.Voluntarii avură, între altele, însărcinarea să păzească şi să menţie în acea parte a ţării ordinea periclitată de armatele ruseşti care se găseau în plină debandadă.

Prin luna Martie 1918 mai mulţi elevi şi soldaţi am fost trimişi, după o alegere făcută de către comandanţii de batalioane, la şcoala specială de mitraliere din Iaşi. Ne găseam sub mistica triunghiului morţii, care ni se aciuase în suflet. Cu atât mai vârtos stăruiam să ne pregătim cât mai bine pentru împlinirea datoriei, muncind de zor. Abia ajunsesem să mânuim bine la şcoala din Iaşi mitralierele şi grenadele, când sosi un ordin de rechemarea noastră la corp. În acelaşi timp veni ca un trăsnet şi vestea despre încheierea păcii de la Buftea, care rupsese făşii din trupul sângerând al Ţării, mutând bourii de pe locul unde străjuiseră mai multe veacuri.

În Iaşi aflarăm că una din condiţiunile păcii de la Buftea este şi disolvarea corpului de voluntari, a căror extrădare o ceruse duşmanul. Când zvonurile desluşiră tot mai mult condiţiunile păcii de la Buftea, o jale de nedescris se lasă pe sufletele voluntarilor. Nu puteau înţelege această prăpastie ce suhnise atât de dureros între realitate şi visul lor alintat de un şir de generaţii. Lovitura venise cu atâta cruzime, încât voluntarii la început nici nu credeau că se dărâmase pentru o clipă, visul cel mai scump al neamului.

Pe o noapte neagră şi pâcloasă coborârăm spre gara Iaşi pentru îmbărcarea.În oraşul abătut nu întâlneam decât patrule şi sentinele. În atmosferă pluteau parcă sufletele celor 800 de mii soldaţi cari ne şopteau că ei nu înzădăr îngrăşară pământul ţării cu sângele lor. În clipele acelea de grea cumpănă pentru Ţară desperarea şi obida era mare, dar încrederea în dreptatea imanentă nu dispăruse. În gara Iaşi voluntarii deprimati începură să-şi descarce aleanul, cântând doine trăgănate. În noaptea ceea răsunară în capitala Moldovei doinele ardeleneşti, frumoase şi fermecătoare, răsunară cântate cu mare foc de voluntarii stânşi de dorul după Ardeal şi Bucovina. Un sergent distins pentru acte de mare bravură a cântat, înconjurat de un grup de voluntari cari îl acompaniau, o doină care se aude în Ardeal :

 De-ar fi trăsnit Dumnezeu

Muntele de la Braşău

Talpa leagănului meu,

Să nu se legene nime,

Om nefericit ca mine,

Că n-am avut nici un bine.

 

Ajunşi la Hârlău, aflarăm despre disolvarea definitivă a corpului de voluntari. Ştirea aceasta o primirăm chiar în Săptămâna Patimilor. La despărţire d-nul general Olteanu într-o cuvântare înflăcărată ne-a încurajat să ţinem sus frunţile, în  bătătura de la Hârlău voluntarii urmând în curând să se adune iarăşi spre a purcede să sfarme pentru vecie cătuşele robiei.

Voluntarii se răspândiră în toate părţile în preajma Paştilor din 1918, sperând în dezolarea lor să-şi afle un rost pe lume. Unii ofiţeri cum au fost Ghişa, Bufnea ş.a., au înfruntat toate pericolele strecurându-se printer armatele bolşevice din Rusia până în fundul Siberiei la legiunea cehoslovacă-română, unde au luptat vitejeşte împotriva armatelor bolşevice.

Ofiţerul bucovinean Piţul sub numele de Petaleanu, la demobilizare în 1918 a plecat cu regimental său în Capitala ocupată încă de inamic, expunându-se pericolului de moarte, numai ca să contribue şi el la ridicarea moralului scăzut al camarazilor săi din cauza păcii de la Buftea. Inamicul german, aflând că ofiţerul Piţul este de fapt fost supus austriac, luase hotărârea să-l extrădeze autorităţilor austriace. Soarta a voit ca tocmai atunci să se producă prăbuşirea armatelor centrale, încât ofiţerul bucovinean a putut scăpa cu viaţă.

*         *

 *

E luna Mai din 1918. În Basarabia din pricina zăpuşelii ce nu mai conteneşte, iarba este uscată sfarog, holdele sunt închircite, iar frunza porumbului e arsă şi adusă de margini în luptă cu seceta. Albastrul zărilor este spălăcit şi cât cuprinzi cu ochii, în toate părţile, nici o pată de nour nu vezi mijind. Doar câte un vârtej de praf, răscolit de trăsurile de pe drumuri, se ridică cenuşiu în aer….

Peste meleagurile Tighinii se lasă amurgul cu farmecul şi răcoarea aşteptată. Verdele fraged al naturii îşi pierde, treptat, tonul şi melancholia vioriului se aşterne peste toate.

Spre apus de Tighina se-ntinde satul Borisovca. Sunt puţini Moldovenii din el. În satul acesta s-au dat lupte crâncene între Români şi bolşevici, pentru ocuparea Tighinii. Cetatea din Tighina era un puternic punct de sprijin pentru forţele bolşevice şi nu fără jertfe a putut fi luată de soldatul roman. Locurile acelea sunt stropite cu sânge de al soldatului nostrum, sunt sfinţite cu sângele său vărsat în iureş vitejesc, pentru a readuce la moşia noastră Basarabia, bogatul ogor al Basarabiei, răşluit pe nedrept de Ruşi. Şi nu poţi trece fără să nut e înfiori, pe lângă brazda încă proaspătă de pe mormântul acelora, care şi-au pus tot sufletul în faptele lor, ca pământul străjuit şi apărat cu îndârjire de arcaşii lui Ştefan cel Mare să fie readus sub oblăduirea noastră.

Stăpânit de gânduri negre – abia se încheiase pacea de la Bucureşti – mă pornesc, aşa fără ţintă, pe şoseaua ce duce spre Bolboaca. Eram probeag şi doar gândurile îmi ţineau de urât, nu mai gândurile în acele momente îmi dădeau mângâiere şi forţă, să-mi port,  cu fruntea sus, crucea ce apăsa greu pe umeri. În acel asfinţit de soare am luat-o singur prin sat în sus – lucru cu care mă îndeletniceam adesea. Aveam o ocupaţie plăcută, când stam să privesc, sub feluritele ei feţe, viaţa, vâltoarea vieţii ce se străduia să spele petele roşii de sânge, lăsate de răsboiu, dar care îndărătnice, nu-şi ştergeau urma, vrând parcă anume să sape cât mai adânc în creer păcatul pe care-l trăise omenirea.

Ori unde îmi aruncam privirea, vedeam urme de ale răsboiului : case pustii cu acoperişul scrijelat, schelete împrietenite cu bucăţi de abuz la margine de drum, pomi cu tulpina retezată sau cioplită de oţelul tunului, sărăcie în ogrăzi, livezi tăiate de tranşee, cruci presărate prin sat, cai numai oase.

Stihiile răsboiului îşi puseseră şi-n acele părţi pecetea. Ici-colo vedeai câte un gospodar batrân care se trudea să dreagă ce bruma îi mai rămăsese pe urma furiilor răsboiului. Sudorile amestecate cu lacrimi, paloarea de pe faţă, crisparea buzelor, ochii necăjiţi îţi spuneau de durerea unui om care îşi vede la bătrâneţe părăduită munca de o viaţă întreagă. Munca ! Ce tâlc dureros are ea pentru ţăranul harnic ! Un lucru pe care l-a agonisit în sudori, este crescut, oarecum, în sufletul ţăranului. De aceea când îi este smuls, i se duce şi o parte din sufletul său cu acel lucru.

Cum păşeam pe drum, un cântec frumos a-nfiorat tăcerea serii ce se lăsase de-abinelea. Cântecul venea din sus, dinspre ţarină, şi se desluşea din ce în ce mai bine. Era atâta duioşie în el, atât alean stingher, că m-am oprit locului să-l ascult. Se cunoştea că nu era cântec românesc. Rusoaice veneau cu sapa de-a umăru de la praşilă. Un ciopor de fete se desfăşurase de-acurmezişul drumului şi se mişcă alene cântând în două voci, prin mijlocul satului.Eşiau femeile la porţi de ascultau împietrite acel cântec de jale.

Cântecul de mult se pierduse în vale ci eu tot stam pe loc ascultând melodia ce-mi rămase în auz. Şi multă vreme m-a urmărit acea vrajă a cântecului de stepă. Se născuse în pustiul stepei, căci trăgănările lui prelungi şi stridente aminteau imensitatea stepii cu monotonia obositoare. Acolo pe stepă, în cântece de acestea îşi varsă amarul inimii cazacii. Şi cum vremurile au urzit ca straja Moldovei de la Nistru să dea până la Prut, lăsând cu nestânsă durere o parte din hotar în sama străinului, acesta hâlpav s-a sforţat să dea cu sila acelui colţ de Moldovă tiparul său, felul de viaţă al său.

Dar duhul acelora cari dorm somnul de veci în acel pământ, s-a împotrivit opintirilor duşmanului. Şi cu toate că acesta a gospodărit, după năravul său, un veac şi mai bine între Prut şi Nistru, nimic nu l-a ispitit pe Moldovean să-şi schimbe datinile. Moldoveanul legat de glie a rămas acelaş. Cântecul său de jale nu l-a dat pe cântecele ruseşti.

De departe, din fundurile Ucrainei, luna îşi arăta discul roşu, învăluind în taină satul. La tabăra de lângă cetate soldaţii dorm în jurul vetrelor de foc. De undeva se desprinde o doină oltenească, zisă din caval. Nimic nu se mişcă, drumurile sunt pustii, doar vre-un câine latră din cand în când. Pe coama cetăţii Tighina, mândru, cu arma la umăr, păşeşte soldatul român : straja Moldovei e iar la Nistru !

Doua lumi

                                                                                                      Getei

                                                                                   

            Ion Hangan era cunoscut în tot satul ca om gospodar, harnic şi strângător ca albina, cu simţul de dreptate desvoltat peste măsură şi cu frica lui Dumnezeu. Dar avea şi o meteahnă : era încăpăţânat de n-avea păreche în tot satul. De aceea nici nu-i mirare că nu se afla om care să-i intre în voe.

            Hangan se scula totdeauna cu noaptea în cap, grijea de vite şi apoi deretica prin ogradă. Se făcea foc şi parădacă se-ntâmplă să nu găsească fiecare lucru la locul său. Îi plăcea ordinea şi curăţenia şi se străduia să-şi deprindă şi copiii să se împrietenească bine cu ele. Dar copiii, cum îs copiii ! Gândul lor zvâcnea în buestru după îndemnul sănătos al anilor brudii, ocolind cam sfaturile înţelepte şi folositoare ale tatălui lor înfipt în obiceiurile apucate din bătrâni. Copiii lui Ion Hangan urmau la şcoală şi aici învăţaseră a cunoaşte multe din tainele cari îl înconjoară pe om.

            Încă din copilăria sa, peste care se aşternuseră mai bine de 40 de toamne cu frunza îngălbenită, Ion Hangan legase prietenie mare cu deprinderea de a umbla Duminicile şi sărbătorile la sfânta biserică. În locaşul Domnului auzise el, în scurgerea anilor, multe lucruri şi sfaturi frumoase şi folositoare din predica spusă cu tâlc de cătră păstorul sufletesc al satului. De câte ori se întorcea de la biserică împreună cu nevastă-sa acasă, Ion Hangan se simţea uşor ca vărguţa şi era foarte mulţumit în sinea lui. De la biserică prinsese el înţelepciunea: dacă îţi face cineva rău, fu să-i răspunzi făcându-i bine, că torni foc atunci pe el.

            Oamenii din satul revărsat pe malul Sireţelului îl ştiau pe Ion Hangan că umblă numai pe căile arătate de biserică fiind mulţumit totdeauna cu aceea ce i-a adus munca sa îndesată şi i-a dat bunul Dumnezeu. Primăvara, pe vremea plugului, Hangan înjuga cu gândul la ajutorul Celui de Sus, mulţumind pentru spor la desjugat. Dupăce tăia cu fierul plugului brazda neagră a ogorului, Hangan arunca tăcut şi plin de nădejde sămânţa cu mâna sa peste brazdele lungite. Când copiii săi sfârşiau cu grăpatul şi ogorul sămănătorului era numai bulgăraşi rotunzi, gospodarul îşi făcea cruce, spunea „Tatăl nostru” şi bătea mătănii pe ogor, rugând din adâncul sufletului pe bunul Dumnezeu să-şi trimită harul asupra brazdei sămănate. Aşa era Ion Hangan.

…………………………………………………………………………………………………  

Soarele mai are două suliţe până să se coboare în tihăraele după coama munţilor viorii. Razele cari au dogorit peste zid holdele înspicate, dau răgaz muncitorilor din ţarină să răsufle mai uşor. În amurgul care se furişează pe îndelete în sat, se aude desluşit cântecul neastâmpărat al cârsteilor. Din depărtări, răzbate, spintecând liniştea –nsnerării, câte un muget prelung.

Ion Hangan cu ai săi grăbeşte să sfârşescă praşila a doua a porumbului verde întunecat. Îndoiţi puţin de mijloc, muncitorii strâng în mâinile trudite codăriştea sapei şi taie fără milă buruiana ca s-a îndesat între popuşoi. Toţi tac. Se aude nimai hârşâitul uscat şi grunzuros al sapelor care doboară buruiana neflositoare.

De după un grueţ se iveşte copilul cel mai mic al lui Ion Hangan, apucând pe o cărăruie spre ogor. El stă să sfârşească anul al 6-lea la şcoala din sat . Este un băiat desgheţat, darn u pre ape placul tatălui său, deoarece prea mult “stă cu nasul în cărţi”. Înapoindu-se de la şcoală, Toderiţă s-a dus şi el la ogorul cu praşila, cu gândul să se întâlnească poate cu ştrengari de sama lui. Ion Hangan văzându-l, mi ţi-l ia din scurt pe Toderiţă:

„ De ce n-ai luat şi tu, măi uliţarnicule o sapă ca să ne ajuţi la prăşit. Uite că soarele e gata să sfârşească drumul pe care l-a făcut pe ceriu în această zi de vară, şi noi mai aveam încă până şi încheiem cu prăşuitul. Mi-ar fi prins bine dacă şi tu ai fi tras cu sapa pleacă. Şi aşa am puţin folos la gospodărie din tine”.

Toderiţă, căruia numai sapa nu-i era în cap, a socotit că acuma are un prilej potrivit să-l tălmăcească tatălui său povestea cu „drumul pe care-l face soarelui”.

„Tată, ai spus că soarele a făcut un drum, adică s-a mişcat pe ceriu”.

„Da’ ce, tu n’ai ochi? “ răspunse Ion Hangan. “N’ai văzut niciodată soarele răsărind deasupra codrului din zare? Vezi bine că el se urcădomol, în pas de moşneag, deasupra codrului, ajungând la amiază la răscrucea cerului. Dela amiază înainte porneşte iar la vale. Când ajunge în partea cealaltă a cerului, la cingătoarea munţilor, îl apucă oboseala de atâta umblet şi se duce şi el să se culce, pentru a doua zi s’o apuce iar la drum. Aşa i-a dat lui Dumnezeu!”

Toderiţă a ascultat până la sfârşit porogania tatălui său care trăgea mereu cu sapa. Apoi cu binişorul a început să-i vorbească aşa cum ştia el despre soare de la şcoală.

 „ Uită-te, tată, soarele nu se mişcă, ci stă locului. Nouă numai ni se pare că el se urcă după codru, se înalţă pe ceriu şi apoi coboară, ca să se ascundă după munţi. Toate acestea sunt numai o părere. Nu soarele, ci pământul pe care stăm se mişcă ; după nişte legi minunate pământul care este rotund ca un măr turtit puţin la coadă şi vîrf, se mişcă în jurul osiei sale odată în 24 ceasuri, pe când soarele stă nemişcat.Iar într-un an pământul face drumul crugului său, cum cer legile aşezate de Dumnezeu. Domnul învăţător ne-a învăţat aceasta în şcoală”.

Ion Hangan văzând că fiul său încearcă să-l înveţe pe el despre legea soarelui şi pământului şi să-i întoarcă cuvântul, – s’a pomenit pe jăratic.”Cum de cutezi să-mi spui mie poveşti de acestea luate din nouri? Pe mine vrei să mă tumăneşti că soarele stă locului, de parcă eu aş avea pahuele pe ochi? Măi Toderuţă, văd că eşti tare obraznic şi ai purtări rele. Da’lasă că ţi-oiu eu gărgăunii aceştia din cap, copil fără creşere ce eşti! Păcat că te-am dat la şcoală ! Du-te de pe ogor să nu te mai văd, nemernicule!” Şi odată Ion Hangan a ridicat sapa să-şi pilduiască fiul.

Toderiţă văzând că tălmăcirea pe care a făcut-o despre legea soarelui a trezit  o furtună aşa de mare în sufletul tatălui său, aştepta să se deschidă pământul ca să-l înghită. S-a dus de pe ogor plângând, neputând înţelege ce purtare necuvincioasă a avut că l-a supărat aşa de tare pe tatăl său. Era încredinţat că în şcoală a învăţat numai lucruri adevărate şi folositoare.

Pe când bătrânul şi fiul se despărţiră străini la gând, fără punte de înţelegere între ei şi fiecare cu lumea sa, soarele scăpătase ca să arunce umbră asupra neînţelegerii dintre cele două….lumi. Jos în luncă o privighetoare începu să cânte….    

 

Valea Moldoviţei

 

În vremurile acestea de trudă fără răgaz atât pentru cărturari cât şi pentru plugari – trudă cerută de la toţi cei ce năzuim întru consolidarea morală şi materială a scumpei noastre Ţări – te hotăreşti uşor, dacă ţi se dă prilej, să pui mâna pe toiag şi să-ţi îndrepţi paşii spre locuri prielnice a-ţi aduna gândurile de prin podgheazuri şi a-ţi încălzi simţirea în oaze cari păstrează urmele vitejiei şi vredniciei drepcredincioşilor noştri voevozi. În munţii Bucovinei sunt mărturii strălucite de înfăptuire şi trăire dătătoare de “legi şi datini” a voevozilor moldoveni în faţa cărora te cutremuri de evlavie, te închini şi te înalţi.

Pe valea Moldoviţei – vestită astăzi în străinătate prin calitatea bradului de rezonanţă – industria lemnului nu este adormită. Aici se taie şi brazi  tineri cari constituesc material primă a celulozei şi cari sunt foarte căutaţi de fabricile din strinătate. Celuloza se trimite în străinătate, unde este întrebuinţată la fabricare hârtiei, a mătasei artificiale şi chiar la pregătirea prafului de puşcă. Menţionăm că la trimiterea peste graniţă a acestei materii prime Românul nu contribute decât aproape numai cu mânuirea ţapinei, la propriu şi figurat. Folosul rezultând din această operaţie economică îl trag intermediarii, tot ei. De aceea s’au oploşit în cârd mare pe locurile acelea.

Dar valea Moldoviţei are însemnătate covârşitoare prin faptul că ea a fost îndrăgită de voevozii Moldovei cu trecutul sbuciumat şi plin de învăluiri. Aici au ales ei loc de închinare şi premărire a îndurării lui Dumnezeu. În satul Vatra Moldoviţei, aşezat în această vale, stă ca o mărturie sfântă pentru pietatea voevozilor noştri, mânăstorea Moldoviţa, ctitorie a lui Petru Rareş. Mari prin gând şi simţire, voevozii români mânuiau buzduganul cu focul dragostei de neam neprecupeţite pentru a-şi apăra hotarele şi, feriţi de orbirea mândriei şi de ambiţiuni meschine, ridicau mânăstiri pe cari le înzestrau cu cele mai alese frumuseţi artistice şi cu moşii întinse, mânăstiri în cari împreună cu norodul înălţau, ci credinţă neclintită în oblăduirile Celui de Sus, rugi de mulţumire.

Drumeţul care intră în ograda mănăstirii Moldoviţa este vrăjit de pictura care împodobeşte zidul mănăstirii până sub streşină. Cum ai păşit în pridvor, atenţiunea îţi este pironită de chipul Maicei Domnului cu pruncul sfânt în braţe deasupra uşii de intrare în biserică. Te opreşti cuprins de admiraţie în faţa acestei strălucite realizări de penel, de a cărei concpţie artistică rară se vorbeşte aât de puţin astăzi. Artistul a dat expresie măiastră misterului divin care aureolează chipul Mamei fericite şi nevinovate, pe care o vedem şi acum, după scurgerea a patru veacuri, stăruind a rămâne pe perete, fermecătoare în măreţia covârşitoare a pietăţii şi ferită de preocupările profane cari colcăe în sufletele celorlalţi muritori. Obrazul drept al Maicei Domnului lipit în fericire negrăită de căpşorul pruncului divin, gura întredeschisă puţin şi umbrită de o uşoară durere eterică, frumuseţea palidă a feţii şi capul înclinat cu o graţie care îţi aduce aminte de femeia depe pânzele Renaşterii italiene – toate sunt învăluite într’o atmosferă de resemnare dumnezeească şi de cucernicie înălţătoare. Maica Domnului dela mănăstirea Moldoviţa este o minune artistică de care trebuie să ne mândrim, pentrucă ea întruchipează cea mai înaltă şi inspirată creaţiune de artă de acest fel în Ţara noastră. O minune fără seamăn este fresca întreagă a mănăstirii Moldoviţa, pe care trebuie s’o cunoaştem cât mai bine. Ea ne vorbeşte în singurătatea munţilor de vrednicia, cinstea şi cucernicia voevodului Petru Rareş.

În ogradă şi în lăuntrul mănăstirii te întâmpină o curăţenie pilduitoare, maica stareţă având grije deosebită pentru dereticare. Din anul 1931 maicele priveghează în rugăciuni în mănăstire şi dau lămuriri drumeţilor cari abat pe acolo. Gospodăria mănăstirii este modestă, dar vrednicia ştie să biruiască greutăţile. Turnul mănăstirii în care au fost aşezate clopotele, sub păstorirea conştiincioasă a părintelui Lucan, a slăbit din pricină că timpul a ros din el vreme de 400 de ani. Este adevărat că pe din afară turnul arată sănătos, pe din lăuntru însă s’au ivit crăpături primejdioase care trebuesc drese neapărat şi fără întârziere.

Spre răsărit de mănăstirea Moldoviţa se află la o depărtare mică o rămăşiţă din ruinele vechei mănăstiri Moldoviţa, care a fost ridicată de Alexandru cel Bun. Din ctitoria de acum 600 de ani mai vezi astăzi doar nişte frânturi de zid părăsit, unde se scarpină vitele şi se plimbă gâştele. Ruinele acestea luptă cu vremea care vrea să le înghită de istov, pe muchea unui dâmbac. În vale curge Ciumârna murmurând ca pe vremea lui Alexandru cel Bun şi povestind de vremile cari au fost, când liota străinilor nu vermuia ghiftuită pe meleagurile acestea. Te doare inima când vezi părăsiea în care se află zidurile acestea şi că nu se găseşte vineva să puie în jurul lor un gard măcar.

Când drumeţul ohavnic pe aceste melaguri se opreşte în oaze de acestea cu urme scumpe de ale trecutului npstru, îşi dă socoteală că trebuie să ridice capul fără îngâmfare, să respire în toată libertarea aerul din munţii noştri purtători de bogăţii şi să se înalţe ascultând glasul străbunilor care vine din depărtări de veacuri şi găseşte răsunet în sufletul său. Deaceea nu-ţi pare rău că ai făcut un popas la mănăstirea Moldoviţa, care-ţi grăeşte de trecutul nostru bogat în oameni şi fapte mari şi te îndeamnă să-ţi faci şi tu datoria, sporind pe cât se poate creaţia cinstită şi curată a Românismului…

În amurgul zilei de August se revarsă peste satul tăcut glasul clopotelor dela mănăstire. Chemarea duioasă şi prelungă a clopotelor se distramă în munţi, trezind singurătăţile din somn. Pe valea Ciumârnei un ţăran cu ţapina pe umăr îşi ridică pălăria şi-şi face cruce.

Dionisie Mitrofanovici

În rândurile învăţătorimii din Bucovina s’au produs goluri cari cu greu vor putea fi umplute. Astăzi în satele bucovinene nu e mare numărul luminătorilor din seria celor de dinainte de războiu care a stăruit cu osârdie şi tragere de inimă, ca să samene sămânţa culturii şi să spargă paragina ce se împotrivea cu îndărătnicire. Îngrijită cu mare atenţie, această sămânţă a încolţit, a crescut învoaltă şi a dat roade, pentrucă fusese primită de un pământ tânăr cu mari posibilităţi de germinare.

Un semănător, un luminător sătesc de această categorie a fost Dionisie Mitrofanovici, directorul şcolar din comuna Cupca. Satul acesta cu vatra revărsată pe ambele maluri ale râului Sireţel, înspre miază-zi întinzându-se pe o coastă de deal presurată pe alocuri cu pădurici îmbietoare, îşi poate urmări, pe pânza trecutului, firul obârşiei până pela 1400. pe creasta dealului stă biserica veche, a cărei siluetă melancolică se poate distinge dela mari depărtări.

În satul acesta de ţărani români neaoşi, cu respect pentru obiceiul şi portul străbun, cu cântece de fluer jalnice şi vesele, cu clăci în toamnele frumoase, cu strigături de horă, cu descântece felurite şi cu bocete duioase, a descins în anul 1893 directorul şcolar Dionisie Mitrofanovici. Era înalt la statură, sulce şi limpede la vorbă, smead la faţă, de o bunătate sufletească rară, extrem de conştiincios în îndeplinirea datoriei profesionale şi iubitor de muncă fără reclamă. Activitatea sa şcolară era egalată de cea extraşcolară, care deasemenea a fost bogată şi prosperă. Dionisie Mitrofanovici a introdus în comuna Cupca o bancă populară (sistem Raiffeisen) pentru a feri pe săteni de cămătari. A povăţuit neîncetat pe săteni să se ocupe cu albinăritul şi să-şi planteze pomi roditori aleşi în jurul casei, dând însuşi pilde frumoase de aplicare pe teren a teoriei sale. Tot la îndemnul acestui neuitat luminător, sătenii din Cupca au învăţat a se folosi de rase frumoase de găini, raţe şi gâşte, precum şi de vite cornute alese. De atunci s’au introdus în Cupca vitele cornute de rasa Simmental, cu cari sătenii sunt foarte mulţumiţi din cauza folosului şi frumuseţii acestui soiu de vite.

În satul pe atunci cu ţărani înstăriti cari aveau gospodării frumoase şi porniri pentru cruţare, Dionisie Mitrofanovici a fost primit cu mare revărsare de bucurie. Cu priceperea de cărturar care năzuia să culeagă pe ogorul activităţii sale roade trainice, acest dascăl adevărat a desprins imediat din turmă mlădiţele ţărăneşti ai căror muguri promiteau. Întreţinând legături strânse cu viaţa şi traiul sătenilor, cu bucuriile şi durerile lor, ştia ce-i doare şi oblicise cum să-i îndrumeze.

Obiectivul său principal a fost de a primeni viaţa satului, de a arăta foloasele învăţăturii. Cu puterea cuvântului său aşezat şi înţelept i-a convins în scurt timp pe ţărani să-şi trimită copiii mai departe la liceele din Suceava, Rădăuţi sau Cernăuţi. Şi într’o zi de toamnă plecară la licee o serie de băeţi din Cupca. Fireşte că coutatea aceasta cu plecarea şcolarilor la liceele din ,,străini”, a produs mare senzaţie în sat şi a fost comentată mult şi viu. Plânsul mamelor care se despărţeau de odoarele lor, a avut nevoie de mângâieri îndelungate până să se aline.

În vremurile acelea de obidă nu era nici o punte de legătură sufletească între satele şi oraşele Bucovinei. Ţăranul se apropia cu sfială, cu teamă ereditară, oarecum, de viaţa şi diregătoriile oraşelor bucovinene, ştiind din empirism că acolo cuvântul său nu este auzit. Dar-mi-te să-şi trimită odrasla „între străini”!

Totuşi cupcenii încălziţi şi îndemnaţi de vorba cuminte a directorului Dionisie Mitrofanovici, s’au hotărât să ia contact cu lumina şi viaţa din orale, sperând ca vremea să le aducă rezultate bune. Aşa porniră la Suceava şcolarii Dimitrie Slănină, Petre Bolocan şi Vasile Duşceac însoţiţi de părinţi şi director. Au plecat apoi Vasile Bolocan la şcoala primară din Rădăuţi, Vasile Plăvan la şcoala primară din Cernăuţi, George Duşceac, Gheorghe Bolocan şi N. Tărâţă la liceul din Suceava. Boabele aruncate de sămănătorul Dionisie Mitrofanivici au fost sortite să dea roade frumoase, spre marea mulţumire a sămănătorului cât şi a sătenilor. Şcolarii cupceni plecaţi la învăţătură cu sentimenul nostalgiei sunt astăzi, după ani de muncă încordată, d-nii: Dimitrie Slănină, funcţionar superior la C.F.R. în Bucureşti; Petre Deleanu, preot în Straja; Dr. Vasile Duşceac, medic veterinar primar în Siret; Vasile Bolocan, inspector adiministrativ, fost prefect de poliţie în mai multe rânduri în Cernăuţi şi actual chestor de poliţie în acelaşi oraş; Vasile Plăvan, avocat şi ziarist în Cernăuţi; George Duşceac, preot şi director de liceu în Siret; Gheorghe Bolocan, director şcolar în Volcineţ. Tărâţă, un eminent elev cu mari promisiuni, a fost băgat cu anasâna de jandarmi în rândurile armatei austrice şi a căzut apoi pe front pentru o cauză despre care ştia că nu este a sa.

În cursul anilor de studii când veneam de sărbători acasă, liceeni cu capul doldora de vocabule latine şi eline, căutam să-l vedem pe luminătorul satului. De obicei ne întălneam întâiu la biserică. De aici enuitatul Mitrofanovici ne învita cu bucurie şi dragă inimă în casa sa patriarhală cu cerdac bătrânesc de jur-împrejur, străjuită de un şir de plopi. Aşezată nu departe de biserică, casa directorului Mitrofanovici era adumbritp de un pomăt cu arbori de felurite soiuri, tot operă a mult regretatului îndrumător al cupcenilor. De sărbătorile Crăciunului şi Paştilor eram aproape oaspeţi nelipsiţi ai lui Dişcu, – familia îi dăduse acest cognomen pe care îl utilizam  şi noi – şi ai doamnei Mitrofanovici. În casa aceasta foarte ospitalieră se încingeau discuţii în jurul problemelor naţionale bucovinene – cum erau ele înainte de războiu – Dişcu argumentând bogat şi solid dece învăţătorul este obligat să se dedice îndrumării sătenilor cu orice jertfe cât de grele, chiar dacă sătenii conservativi din obişnuiţă nu totdeauna apreciază la justa valoare această activitate desinteresată a dascălului. Într’o atmosferă de prietenie şi cordialitate, membrii familiei lui Dişcu împreună cu liceenii cupceni discutau valorile literaturii române şi germane, făceau apoi muzică insturmentală şi vocală etc. Aceste sezători ne-au dat prilej să-l cunoaştem şi pe pedagogul Dionisie Mitrofanovici, care era în curent cu cele mai noui idei aplicate în domeniul pedagogiei. Încât părăsind căminul ospitalier al lui Dişcu, ne duceam îmbogăţiţi cu impresii noui despre calităţile excelente ale îndrumătorului,

Fugaces labuntur anni!

Dionisie Mitrofanovici a trecut apoi în rândul pensionarilor, dar n’a încetat a continua activitatea sa extraşcolară. După u timp a părăsit satul Cupca, unde a lucrat cu succese foarte frumoase în multe domenii de interes obştesc, personal fiind sortit să încerce desiluzii grele cari n’au stat în nici un raport cu activitatea desfăşurată şi calităţile sale alese.

Astăzi nu mai este casa bătrânească a lui Dişcu, târnăcopul vremii scoţând’o din temelia pe care s’a răzimat atâţia ani! Când treci pe lângă locul acela, unde a stat casa bătrânească a luminătorului sitins, casă în care au germinat atâtea idei şi îndemnuri pentru binele sătenilor, te copleşeşte o tristeţă profundă. A trecut în împărăţia tăcerii eterne Haritina Mitrofanovici, destoinică gospodină şi sufletul casei ospitaliere care nu mai este. Încărcat de povara anilor, Dionisie Mitrofanovici, pildă de carcater integru, vrednic luminător de sat, dăltuitor stăruitor la opera propăşirii rurale, exemplu de cinste – s’a stând în Noembrie 1933, într’o zi de iarnă viforoasă, în Cernăuţi. A fost înmormântat la Rădăuţi lângă fiul său Costică. Corul plugarilor din Cupca de sub conducerea neobositului paroh Constantin Grigorovici i-a adus ultimul omagiu de stimă şi recunoştinţă din partea satului pe care l-a îndrumat aproape 30 de ani. Fugaces labuntur anni!

Clipe înălţătoare

                     (Cu prilejul apariţiei numărului 2000 al ziarului ,,Glasul Bucovinei”)

Iată-ne ajunşi pe o culme, unde după un urcuş anevoios cu largă irosire de energie – ne putem odihni o clipă. De când am pornit cu entuziasm juvenil pe drumul acesta al strădaniei pentru culturp şi progres, soarele a două mii de dimineţi ne-a găsit mereu cu creerul, nervii şi muşchii încordaţi în efortul de întrupare a unei idei, spre care tindem. Ideea aceasta ne luminează sufletul şi calea, ne galvanizează forţele şi zi de zi muncim cu drag pentru transpunerea ei în realitate palpabilă.

Muncitor în redacţia ziarului ,,Glasul Bucovinei”, mă cred îndrituit să-mi arăt profunda mea bucurie că acest ziar românesc din Bucovina a ajuns să-şi prznuiască apariţia a 2000-a; acest reconfortant fapt, primul de acest feliu în ziaristica românească a acestui colţ de ţară, trebue să producă în sufletul oricărui Român o nestăpânită bucurie, pentrucă el concretireară o etapă strălucită de muncă naţională întru desţelenirea culturală a unui ogor înăbuşit atâta vreme de bălăriile paraginei patronate de fosta stăpânire străină.

Azi, când iau parte la această prznuire culturală, îmi trece prin lumina amintirii, cum se părândă scenele pe ecranul unui film, munca meticuloasă desfăşurată zi de zi în redacţie. E grea sarcina gazetarului, dar totuşi plăcută prin bogăţia zbuciumului sufletesc care este inerent acestei îndeletniciri. În clocotul gândurilor disciplinate într’o direcţie bine precizată şi cu un obiectiv social util, este ascunsă o vrajă deosebită, în care muncitorul zilnic cu condeiul găseşte nu odată un puternic punct de rezistenţă împotriva intemperiilor vieţii.

Zi de zi austera răspundere faţă de îndrumare culturală a gazetei, impune contactul cel mai viu cu viaţa înconjurătoare. De pulsul acestei vieţi ţine socoteală ziarul ,,Glasul Bucovinei” şi stăruieşte cu vrednică tenacitate să semnaleze în chip demn îndreptările cari trebuesc făcute. Corespondenţa bogată cu care publicul de asaltează zilnic, dovedeşte că gândurile noastre sămănate în coloanele ziarului au încolţit în sufletele legate de pământul românesc. Mai cu seamă interesantă este slova curată pe care o primim dela tărani, prin care aceştia ne aduc cinstite mulţumiri pentru felul cum scrim în gazeta noastră. Cât de înduiosătoare sunt cuvintele prin cari gospodarii îşi arată dragostea lor curată faţă de munca din redacţia noastră!

Socot că nu-i nici o exagerare dacă afirm că dela răsboiu încoace „Glasul Bucovinei” este îndrumătorul prevăzător al vieţii publice din Bucovina. Inovaţiile cari s’au făcut în Bucovina pe terenul cultural, economic, financiar, bisericesc şi politic au primit îndemnul dela oameni cugetători cu serioasă pregătire ştiinţifică adunaţi în jurul ziarului „Glasul Bucovinei”. Munca este altarul în faţa căruia se fac rugăciuni fierbinţi în sanctuarul nostru. Toate îndemnurile şi sfaturile gazetei noastre pornesc dintr’un suflet curat şi plin de dragoste pentru tot ce-i românesc, suflet stăpânit de dorul celei mai entuziaste propăşiri.

Glasul nostru a găsit un cald ecou în sufletele cetăţenilor din creerul munţilor şi al celor dela şes. El este crainicul neadormit al ideilor frumoase pe cari le duce în casa celui bogat şi în coliba săracului. Ca şi până acum, în numele acesotr idei vom continua să muncim cu aceeaşi convingere şi cu acelaşi entuziasm.

După un sfert de veac

 

Împlinindu-se 25 de ani de când primii elevi români de la şiceul III de stat din Cernăuţi au dat bacalaureatul, un grup de foşti elevi ai acestui liceu au hotărât să sărbătorească solemn acest fapt. Iniţiatorul acestei prăznuiri a fost Coroamă Christofor, profesor universitar, care a găsit asentimentul cel mai călduros al colegilor săi, întru pregătirea acestei serbări.

Solemnitatea s-a desfăşurat impresionant în ziua de 27 Octombrie 1935 într-o sală a liceului “Aron Pumnul”, unde la orele 9 dimineaţa, s-au adunat profesorii de la promoţia 1910 cari sunt în viaţă şi anume : Teodor Bujor, fost director al liceului III de stat, Dr. Ioan Cuparencu, Dr. Radu Sbierea, profesor universitar, Petre Popescu, prof. i.r., Alexandru Buga şi Paul Siretean; precum ;şi elevii promoţiei din 1910 : Axani Ion, şef de birou la prefectura jud. Cernăuţi, Bidnei Ştefan, subdirector la aceeaşi prefectură, Dr. Canţer Meletic, preşedinte de tribunal în Storojineţ, Dr. Dimitriuc Constantin, director de prefectură în Rădăuţi, Fochi Iosif, subdirector la Consiliul Eparhial, Lutic Nicolae, căpitan de jandarmi, Nistor Gheorghe, profesor de liceu în Brăila, Plăvan Vasile, avocat şi ziarist, Dr. Popescu Dimitrie, preşed.de tribunal în Cernăuţi, Pridie Hariton, inspector R.M.S., Câmpulung, Vasilovici Constantin, inspector la Consiliul Eparhial, Dr. Bejan Elinor, secretar la Camera de Comerţ şi industrie din Cernăuţi, Galin Gheorghe, consul general al României în Lwow, Hahon Victor, profesor în Rădăuţi, Tudan Motodic, paroh în Zamostic şi Văcărean Ştefan, căpitan de jandarmi.

După ce sună pe sală clopoţelul ca acum 25 de ani, profesorii intrară în clasă, unde găsiră pe foştii lor elevi aşezaţi în bănci cum şedeau acum un sfer de veac. Într-o tăcere ca aceea de odinioară, domnul director Teodor Bujor, covârşit de emoţie, deschide solemnitatea în calitate de preşedinte şi, după ce îşi exprimă bucuria că i-a fost dat să iee parte la această serbare, dă cuvântul d-lui Dr.Ioan Cuparencu, şeful de clasă al promoţiei din 1910.D-sa, dupăce „elevul” paroh Metodie Tudan spune rugăciunea, procedează la facerea apelului nominal. Clipa aceasta răscoleşte străfunduri sufleteşti. „DomnulŢ, aşa-i ziceam iubitului nostru diriginte de clasă, face apelul citind din catalog numele românilor aşa cum erau pocite de dispoziţiile ministeriale chesaro-crăieşti. Au răspuns „prezent” 17 elevi; pentru cei defuncţi s-a răspuns cu „absent”, sala întreagă ridicându-se în picioare pentru a aduce prinosul unei pioase clipe de tăcere.

După apelul nominal domnul Christofor Coroamă într-o călduroasă şi substanţială cuvântare a făcut pomenire evlavioasă de profesorii şi elevii cari nu se mai găsesc printre vii. Profesorii răposaţi se numesc : Gherasim Buliga, Aurel Polonic, Ernest Rabener şi Markus Wolfram. Elevii trecuţi în împărăţia tăcerii eterne sunt: Breabăn Iustin, căzut ca voluntar vitejeşte în luptele de la Nămoloasa, George Tcaciuc, căzut la Ecaterinodar în Rusia, Nedelcu Ştefan, Dumici Vasile, Voronca Traian şi Costiuc Constantin.

Apoi a stăruit judicios îndeosebi asupra faptului că liceul al III-lea de stat din Cernăuţi a fost primul liceu românesc din acest oraş sub fosta stăpânire, liceu a cărui continuare este astăzi liceul „Aron Pumnul” de sub conducerea pricepută a domnului director Emanuil Iliuţ. Elevii promoţiei din 1910 nemulţumiţi de faptul că stăpânirea austriacă nu avea nici o grije să dea un local încăpător unicului liceu românesc din Cernăuţi, luară într-o bună zi o hotărâre spontană de a declara grevă, sperând ca prin acest mijloc să determine pe stăpânitorii de atunci să împlinească dorinţa noastră întemeiată. Pasul îndrăzneţ al octavanilor putea avea urmări grele. Dacă acestea nu s’au produs, este meritul profesorilor români şi al solidarităţii octavanilor. Domnul Christofor Coroamă a relevat munca depusă de foştii noştri profesori pentru a ne da o educaţie sănătoasă şi solidă şi o pregătire culturală cât mai aleasă. Profesorii în viaţă: Teodor Bujor, Dr. Radu Sbiera, Dr. Ioan Cuparencu, Petre Popescu, Alexandru Buga, Paul Sireteanu precum şi răposaţii Gherasim Buliga, un mare iubitor al românismului constructiv fără reclamă, Aurel polonic, E. Rabener şi Markus wolfram au avut grije să cultive în sufletele noastre dorul de cât mai multă lumină şi dragostea pentru credinţa, graiul şi legea străbună. Domnul prof.Paul Siretean în numele d-lui director Em. Iliuţ a relevat în cuvinte frumoase însemnătatea serbării.

De la liceul „Aron Pumnul” profesori şi „elevi” s-au adunat la biserica Sf.Paraschiva, unde au luat parte la parastasul care s’a făcut pentru pomenirea profesorilor şi elevilor răposaţi. Dupăce  Sf. Sa părintele Petre Popescu a arătat frumuseţea faptei pioase a elevilor din promoţia 1910, s’a oficiat serviciul divin de către Sf. Lor părinţi Gh.Prelici, Petru Popescu, Goraş, Metodie Tudan şi Slivoca. Foarte înduioşător şi impresionant s’a cântat „Veşnica lor pomenire”, când profesori şi „elevi” mânaţi de o putere mistică se topiră împreună cu preoţii oficianţi într’o cântare înălţătoare, într’un „De profundis”. Din ochi s’au prelins lacrimi, pentru că nu puteau fi înăbuşite şi pentru că din când în când muritorul este chemat să-şi dea seama că toate sunt trecătoare.

După fotografiere, luarăm masa în hallul hotelului „Pelace” într’o atmosferă de cordialitate înălţătoare. Aci rostiră cuvântări înduioşătoare domnii Teodor Bujor, Radu Sbiera, Ioan Cuparecu, Petre Popescu, Paul Siretean şi Alexandru Buga. Din partea „elevilor” vorbiră domnii George Gallin, Ştefan Bidnei, Cristofor Coroamă şi George Nistor.

S’au depănat amintiri din viaţa de liceu, George Nistor citind câteva note pe care le-a făcut acum 25 de ani asupra discuţiilor ce se angajau în clasă atunci. S’au evocat scene din vremea de licean care nu va mai veni şi care de aceea te învăluieşte în mantia melancoliei. Colegul Constantin Vasilovici şi-a strunit scripeţii vocii de tenor ca să dirijeze cântecul „Mulţi ani”, dar din cauza anilor mulţişori „Mulţi ani” n’a căzut cum vroia el şi noi. Un sfer de veac…Ştefan Bidnei s’a prezentat înzorzonat cu principiile trezviei ; dar socot  că trezvia sa de acum 25 de ani o pune mai presus decât aceea cu care se coţofăneşte acum. Didi Gallin deţine, se vede treaba, secretul longevităţii, deoarece sfertul de veac n’a putut aduce nici o schimbare erozivă în silueta-i juvenilă şi în faţa sa de licean sadea şi acum. A refuzat categoric să ne destăinuiască şi nouă secretul său.

După masă urma vizitarea claselor din fostul liceu al III-lea de stat, astăzi liceul III de băieţi, pe care după un sfert de veac le găsirăm aceleaşi, chiar şi clasa în care cisluirăm greva; dar noi nu mai suntem aceiaşi băeţi cu harţaguri sprinţare ci doar gătiţi cu fire argintii pe la tâmple şi cu raze de lună mai mult sau mai puţin clar-obscur în creştet – Coroamă, Gallin, Dimitriuc şi chiar Georgiţă Nistor încă n’au învăţat a îndrăgi aceste podoabe.

Seara luarăm în restaurantul Drăguleanu cina împreună cu domnul prof. Dr.Ioan Cuparencu, încheind cu acestea prăznuirea noastră într’o atmosferă de cordială duioşie.

A murit arcaşul

Arcaşul Dumitru Străchinaru s-a dus dintre noi, punând capăt strădaniei şi preocupărilor sale de îmbunătăţire a traiului ţăranilor noştri. I-a părăsit pe arcaşii bucovineni, după o viaţă de 29 de primăveri, viaţă zbuciumată şi trudită de clocotul gândurilor care se cereau înfăptuite spre mulţumirea tuturor băştinaşilor. Tânărul acesta modest, neatins de porniri şi dorinţi meschine, ,mai mult tăcut, dar dârz în statornicia ideei sale, a lucrat neîntrerupt – ziua şi noaptea, vara şi iarna – la reînvierea şi organizarea arcaşilor din satele Bucovinei. Sforţările sale de ani de zile au dat roade frumoase şi în sinea sa Străchinaru a simţit o mulţimire în ziua de 8 iunie 1935, la serbările restauraţiei, când i-a văzut pe arcaşii bucovineni defilând în cămăşi albe ca ghiocul. Cu îngăduirea stăpânirii el i-a dus atunci pe arcaşi la Bucureşti.  

Moartea arcaşului acestuia cinstit vrednic a trezit un răsunet dureros şi adânc în satele din munţii şi şesul Bucovinei. La ştirea morţii acestui tânăr iubitor al datinilor străbune, buciumele munţilor care năvalnic sunară de bucurie în Bucureşti la serbările restauraţiei, au prins a suna prelung şi tătăgănat, de jale şi amar.

Viaţa de student Dumitru Străchinaru şi-a petrecut-o în societatea studenţiască . „Dacia”, sub steagul căreia a lucrat până ce , luându-şi licenţa în drept, a intrat în rândurile avocaţilor. Purtând în trupul său svelt o boală de urmările căreia însuşi poate nu şi-a dat seama, Străchinaru a avut puţin ca să-şi poată îngriji de sănătate. Nu l-au sinchisit dealtfel mijloacele cele de trai ; numai prietenii săi ştiau cum trăia şi fără pretenţii, frământat de problemele de interes general. În meseria de avocat Străchinaru a văzut cât de greu o duc avocaţii români tineri, când luptă cu un noian de neajunsuri. Împreună cu cărturarii români tineri rămaşi la margine de drum, răposatul se legase cu jurământ de român curat şi cinstit să pue umărul la înlăturarea acestor neajunsuri. Era însetat de dreptate pentru cărturarii români şi tineri, cinstiţi şi vrednici, cum sunt însetaţi şi camarazii săi. Soarta are sub haina sa tâlcuri, pe care mintea omenească nu-i harnică să le cuprindă.  De ce oare s-a sfârşit aşa de curând veleatul acestui tânar,  tăcut la muncă pe ogorul naţiunii şi întării Statutului, sfios în societate, dar mândru în năzuinţele sale de apărare a cinstei împotriva profitorilor şi jăfuitorilor avutului public ? Pe Dumitru Străchinaru îl plâng „ Dacienii”, îl plânge studenţimea care veghiază, îl plâng arcaşii din satele Bucovinei. Iată în ce versuri l-au jăluit „ Dacienii” în anunţurile mortuare:

Bate vântul peste ape

Timpul trece greu,

Noi mereu te plângem, frate,

Iar tu dormi mereu.

Lupta de la “Caine-Cret”

 

Trăia la noi în sat un moşneag cu pletele albe ca argintul şi faţa brăzdată adânc de multe nevoi şi necazuri. Într’o zi de iarnă, cum mă chinuia urâtul, m’am dus la dânsul să-i ascult poveştile pe cari nu le mai isprăvea…

Apoi, începu moşneagul, multe mai îndură bietul om cât trăieşte, prin multe cumpeni mai trece, câte vremi furtunoase nu se descarcă pe capul lui. Era prin anul 1866 în preajma Sf. Paşti. Ne venise la urechi, nouă soldaţilor de rand, din regimental 41 din Cernăuţi, că nu ne aşteaptă mese încărcate cu bunătăţi. Umblă vorba că Prusul stă ca’ntre spini, îşi cată de furcă cu mai marele nostrum stăpân. Într’o bună zi, cam la câteva săptămâni după Paşti, soseşte poruncă să ne pregătim de cale, că trebuie să mergem din Cernăuţi. Dar unde? Încotro ? Şi la ce ? Despre asta habar n’aveam. Pe atunci nu erau trenuri în Bucovina, ca’n vremile de azi, şi îi înţelege fu că din pricina asta ne-am pornit pe jos la drum. După marşuri de-o poştă, făceam câte-un popas în corturi şi apoi o luam înainte. Am trecut prin codri, prin munţi, prin câmpii încărcate de roadă, până ce-am ajuns la un târg Coşiţa, în Ungaria. În târgul acesta, vreme de o lună am făcut nişte exreciţii, ca la manevre. Credeam că ofiţerii ne-or scoate măduva din oase. Ne dăm bine seama că ne pregătesc pentru un lucru mare şi că la nuntă nu ne duc. Dar nu ni spunea nimeni nimica despre primejdia ce sta să cadă pe ţara împăratului nostru.

Din Coşiţa ne-am dus apoi cu trenul prin Budapesta – că vezi pe acolo era drum de fier – la Moravia. Frumoasă şi bogată ţară, Moravia. Nişte lanuri întinse ca acelea, pline de belşug, îţi treceau pe dinaintea ochilor şi pe imaşurile netede ca aria păştea un soi ales de vite, de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la ele. Şi gospodarii de acolo, ce gospodari ! Averea unui ţăran de acolo făcea zeci de mii de lei, nu ca pe la noi; şi-apoi cât de grijite erau heiurile unde adăposteau cirezii de boi la trup otova şi ţanţoşi la mers ! Şurile şi coşerele erau pline de bine. Şi bagă de seamă că eu am fost pe acolo pe la începutul verii, când câmpurile nu-s încă strânse ! Când mă uitam la roada câmpurilor de acolo, mă sfârşiam de necaz şi durere, gândindu-mă la ai mei de acasă, din draga Bucovină, în care secerea foametei snopia fără milă noroadele !

Din Moravia am trecut cu toată oastea, sub comanda lui Benedek pe câmpul Bohemiei – nu mi-ar fi călcat pe acolo piciorul ! Ne-am încărcat într’un sat ruginele de arme cu gloanţe de moarte. Pe atunci catanele noastre n’aveau arme ca acestea de azi. Rugina ceea o încărcai cu varga şi-i dădeai foc cu capsa. Cu puşca ceea am intrat eu în focurile de la Skalitz şi Câine-Creţ (Königgrätz) în anul 1866.

Într’o dimineaţă frumoasă de început de vară stăteam pe un şesdin Skalitz pitiţi după nişte căpiţi. Soarele se ridicase ca de-o suliţă şi peste întinderi plutia o ceaţă plumburie. Nu desluşiai nici un zgomot. Era o linişte ca înaintea unei furtuni mari. Mai de-o parte de noi trecea artileria noastră. Se cutremura pământul sub greutatea tunurilor şi sub tropotul cailor.

Înaintea noastră, de după tâhlişul unui pomăt ce abia-l zăreai în depărtare, se vede deodată o negură mişcându-se spre noi. Negura creşte. Erau vânătorii noştri, cari veniau, veniau, adică nu, fugeau, fugeau în goană groaznică, deoarece duşmanii li erau la călcâie. În clipa asta se ridică din dosul pomătului o pală mare de fum, rotindu-se, şi apoi o puternică bubuitură înfioră cuprinsurile. Duşmanul începuse să tragă asupra noastră. Cum stăteam după căpiţă cu mâna îngheţată pe armă şi ochii aruncaţi în partea de unde sosiau detunăturile şi răcnetele vânătorilor cari fuseseră puşi pe fugă de duşman, un vâjâit năpraznic de furtună trecu pe lângă urechea mea şi, nu departe de mine, o ghiulea scurmă pământul. „Să te duci unde-o dus mutul iapa şi surdul roata”, am întâmpinat-o eu. Vâjâielile se’ndesesc amestecându-se cu şuere ascuţite, pline de proază – e moartea trimeasă de Prusaci în rândurile noastre cu ghiulele şi gloanţele lor. Strigăte îngrozitoare năvălesc în urechi.

Parcă chinurile iadului îs cobrite pe pământ. Vaiete din mii de guri se ridică la ceriu. Un soldat se chinuieşte cu mâna şi picioarele sdrobite, altul cu faţa găurită de gloanţe se bate cu moartea, al treilea se roagă de un camarad : „Vino de-mi ia zilele, să nu mă chinuiască moartea, că de-amu ştiu că n’am parte de viaţă”. Şi mulţi feciori cari abia se mai ţineau în viaţă, se rugau să li se curme zilele. Pe Gheorghe Ciorbea lângă mine l-a tăiat o ghiulea de tun. N’a zis nici mâlc. A avut o moarte uşoară, Dumnezeu să-l ierte ! A fost prietenul meu cel mai bun al meu. Nu i-am putut pune nici măcar o cruciţă de beţe la cap.

Duşmanul se tot apropie, gloanţele şueră încrucişându-se în toate părţile. Ai noştri cad cu duiumul. „Înapoi”, se auzi glasul unui comandant, şi cu toţii o luarăm în fuga mare înapoi, loviţi din spate de ploaia gloanţelor. Duşmanii trag cu tunurile amarnic, bat din răsputeri, iar în rândurile noastre strigătele de moarte sporesc cu fiecare clipă.

Tocmai sub amiază au încetat duşmanii să ne urmărească, fiind opriţi de artilieria noastră care a deschis un puternic foc de împotrivire. Sfârşiţi de puteri şi lihniţi de foame, ne-am aşezat în tabără pe-o câmpie. Departe se zăria fumăria neagră deasupra târgului Skalitz. Praf şi cenuşă s’a ales din târgul acela. Crâncenă bătaie am mâncat în ziua ceea noi de la Prusaci, De unde? Până ce încercam ruginile noastre cu varga, Prusacul, care avea arme cu cartuşe, doboria sute de feciori din şirele noastre. Câmpul era negru de trupurile catanelor împărăteşti.

Moartea cu ochii am văzut-o câteva zile mai târziu. Era o noapte senină. Noi stăteam pregătiţi, deoarece ştiam că are să sosească duşmanul. În zori, când se mijea de ziua, armata prusacă era în faţa noastră. La comandă dăm năvală asupra duşmanului. Acesta o apucă înapi, în şiretenia lui, se retrage, fugind nebuneşte. Ne ţinem de dânsul şi nu-l slăbim din focuri. De la un timp îl prăpădim din ochi ; oastea noastră tot urmărindu-l, a ajuns pe un şes foarte întins şi larg, înconjurat din toate părţile de dealuri. Comandantul oştirii noastre, generalul Benedek, înflăcărat de bucurie că armata prusacă s’a împrăştiat şi s’a risipit, dă poruncă la toate regimentele să cânte muzica, să cânte de veselie, că biruinţa-i pe partea noastră. Muzicile încep îndată să cânte, cum se cântă când norocul îţi aduce o bucurie mare. Îndemnaţi de sunetul muzicei şi de ofiţeri, puzderia de catane se prind la horă, de parcă erau la nuntă. Aruncă chipiurile în sus şi chiuesc de clocotesc meleagurile. Un chef şi o voe bună era pe şesul acela, cum rar ţi-i dat să vezi. Mie nu ştiu cum, în clipa ceea, nu-mi ardea a hora. Parcă îmi spunea inima că veselia asta nu-i a bună. Stam şi mă uitam cum săriam în horă soldaţii noştri. Un câne de sublocotenent vine pe la spate şi mă loveşte cu latul sabiei peste pulpele picioarelor, aşa de tare, că numai scântei verzi mi-o eşit din ochi. „ Dar tu de ce nu te bucuri ? Ce, eşti babă ?”, se răsti la mine în limba nemţească. Şi am jucat şi eu, apoi, din ordin.

Tocmai când era bucuria în tot felul ei, – încă nu se ivise soarele – de după spinarea de dealuri ce ne împrejmuiau, veni de la duşman o ghiulea care ne vesti că moartea-i lângă noi. Nenorocit ceas a fost acela ! Moartea ne pândea de aproape şi noi nu ştiam nimic. Duşmanii ne înconjuraseră. Fugiseră anume de focurile noastre ca să ne amăgească, să ne atragă în şesul acela. Planul li s’a împlinit, cum nici ei nu se aşteptau. Aripa dreaptă şi cea sângă a armatei lor ne căzură în coaste şi de după dealuri, repeziau în noi focuri fără greş. Toate gloanţele şi ghiulele lor cădeau în grosul oştirii noastre. Focul ne ardea, ne stângea şi din coaste şi din faţă. Şrapnelele unde cădeau, se spărgeau şi zeci de vieţi îşi găsiau sfârşitul ; uneori, în sborul lor vijelios, ghiulele surpau dealuri şi îngropau sumedenie de soldaţi. Pe la urechile noastre vâjâiau gloanţele în roiuri. Duşmanii ne luaseră ca din oală. O şrapnea căzu nu departe de mine, tocmai unde erau tunarii noştri. Când se sparse, aruncă în aer cai, oameni şi bucăţi de tunuri. Pe mine însă m’a ferit Dumnezeu, de-am scăpat cu viaţa teafără. Învăluiţi şi învălmăşiţi de strigătele morţii, de fum, de bubuitul tunurilor, ni se părea că-i prăpădul lumii.

În larma şi zuiumul acesta, colonelul Bek dădu ordin de retragere. Dar tot atât de greu să te retragi, pecât de anevoie puteai pătrunde înainte. Când ne retrăgeam de pe câmpul de luptă, ne stăteau în cale trupuri ciuntite, închegate în sânge, cai cu capul desprins de trup, bucăţi de tunuri, arme cu baionete. Stafia morţii era stăpână pretutindeni. Căci duşmanul în fiecare clipă îţi putea cânta prohodul. Din bătălia de la Câne-Creţ a scăpat cu viaţă numai cine a avut noroc, fiindcă grindina de gloanţe şi ghiulele, a ţinut într’una din amurgul dimineţii până la chindii. Ca o turmă împrăştiată, căreia nu-i ştie de urmă ciobanului, aşa ne retragem noi sub potopul de gloanţe spre întăritura din Câine-Creţ. Întăritura aceasta era înconjurată de o apă nu lată, dar adâncă. Pe care-l scăpa Dumnezeu de moartea Prusacului, pe acela, când ajungea la întăritură, îl înghiţeau valurile tulburi ale apei din jurul cetăţii. Pe podul strâmt de peste apă mulţimea de soldaţi se înghesuia năpraznic, fiecare încordându-se să ajungă în cetate şi să-şi scape viaţa. Din pricina asta mulţi soldaţi căzură în apă şi se înecară. Cât sodom de soldaţi s’a prăpădit acolo, eu dau cu socoteală că din trupurile lor aproape se putea face pod peste râu.

Când eram şi eu aproape de întăritură, veni o ghiulea şi curmă viaţa unui căpitan care mergea călare alături de mine. Căpitanul căzând depe cal, strigă în limba germană: „Băieţi, luaţi desaga aceasta, că mult bine-i în ea”. Eu atunci scosei din buzunar o rujdă de cuţit cu prăseaua de lemn şi dădui busna la căpitan să tai baerele desagei ce-i atârna la coapsă. Cum rujdeam cu briceagul la desagă, un glonte veni cu fiori de moarte şi mă atinse la ureche. Lăsat-am, atunci, desaga pe leşul căpitanului şi am rupt-o la fugă, făcându-mi cruce că trecuse primejdia morţii. Bătrânii cari au luptat în Italia în armata comandată de Radetzki, povestiau că glontele are năravul blăstămat de a trage spre bani. În lupta dela Câne-Creţ m’am încredinţat că spusa bătrânilor avea sub coaja ei un sâmbure de adevăr. Mă lăsasem ispitit de banii căpitanului, – că bani doar erau în desaga ceea – din pricina asta avea să mi se tragă moartea. Banul era ispita şi rădăcina tuturor păcatelor depe lumea asta, când el ajunge a fi stăpân pe om. Multe ispăşeşte omul pentrucă se lăcomeşte la bani…

Eu putui pătrunde înlăuntrul întăriturii, unde duşmanul nu ne putea face nimică. Mulţi flăcăi români din Bucovina şi-au găsit moartea pe câmpul de luptă dela Câne-Creţ, unde dorm somnul de veci, uitaţi şi nepomeniţi de nimeni.

 

CUPRINSUL

1.Boabe de lacrimi

2.Per aspera…

3.Două lumi

4.Valea Moldoviţei

5.Dionisie Mitrofanovici

6.Clipe înălţătoare

7.După un sfert de veac

8.A murit arcuşul

9.Lupta de la “Câine-Creţ”

 

 Ecouri:

 

 

Cuvânt de lector – o restituire târzie

 

„Fiu de ţăran din Cupca, şcoala primară  (4 clase) în sat iar cursul secundar la Liceul nr.3 de stat din Cernăuţi. După terminarea liceului studiază dreptul la Universitatea din Cernăuţi.

Orfan de mamă de mic copil a suferit mult în viaţă. Căldura şi dragostea de mamă n-a simţit-o niciodată fiindcă n-a cunoscut-o şi din această cauză, poate lucrarea sa „Boabe de lacrimi” are ceva din sufletul lui trist.

„Într-o limbă neaoş moldovenească şi într-un stil clar şi concis, autorul acestor „boabe de lacrimi” li-a adunat „câteva fire culese pe….unde au putut răsări în urma muncii”…de ziarist şi redactor, într-o carte format de buzunar, redându-se unele scene din vremurile de bejenie ale ultimului război, a vieţii româneşti din Bucovina din timpul stăpânirii streine şi din zilele noastre.

În „Boabe de lacrimi” ni se înfăţişează un copil de la ţara care, trimis la şcoala din oraş, aici însă e luat în râs de ceilalţi conşcolari din pricină că nu este de aceeaşi origine cu ei, care sînt favorizaţi de împărăţie. Acest copil mersese în scurt timp pe mormântul mamei sale şi este aflat de paznicul cimitirului. Oricât de simplu s-ar părea conţinutul, autorul însă află cuvinte ca să ne înduioşeze şi să ne arate marea nostalgie după locurile copilăriei.

Schimbarea mediului a celui ce trăieşte la ţară, de multe ori are urmări ce se întipăresc adânc în suflet. Pe lângă aceasta, ni se arată şi încolţirea prea timpurie a preocupării viitorului.

Preludiul marilor prefaceri ce aveau să se înfăptuiască după marele măcel, n-a lăsat nepăsători pe bunii români care şi-au spus cuvântul prin glasul lui Delavrancea, Take Ionescu, Grigore Filipescu şi alţii, cerând intarea în acţiune alături de Împătrita Înţelegere.

Autorul povestindu-ne astefel în „Per aspera! Toată zarva ce se făcea în acel timp de neutralitate, a prins icoana fidelă a vâltorii vieţii în asemenea împrejurări şi sub formă de memoriu sunt schiţate evenimentele din timpul războiului.

Ţăranul român descris în „Două lumi” este potrivnic învăţăturilor şi nu crede pe cei care i-ar spune astfel de lucruri.

Foarte evocativ ne sunt descrise monumentele istorice de la „Valea Moldoviţei” pe unele dintre ele le află distruse de vreme şi de aceea pune multă jale în slovă, dar, „clopotele sună prelung destrămându-se printre munţi, trezind singurătăţile din somn. Pe valea Ciumârnei un ţăran cu ţapina pe umăr îşi ridică pălăria şi-şi face cruce”.

„Dionisie Mitrofanovici” ne apare ca un adevărat luminător al poporului îndemnându-şi sătenii să-şi trimită copiii la şcoală şi la insituţii mai înalte căci în felul acesta se poate ridica neamul.Şcolarii aflau totdeauna un sfat şi un Tudeum de la acest dascăl al adevărului.

În casa lui Dionisie Mitrofanovici de la Cupca se discutau acele probleme ce aveau să însufleţească pe luptătorii de mai târziu pentru înfăptuirea idealului naţional. „Ciocanul vremii” a nimicit însă casa aceasta şi uitarea îşi aşterne caviltioul peste locul acela.

Cu ocazia împlinirii a un sfert de veac de când primii elevi români de la Liceul 3 de stat din Cernăuţi au dat bacalaureatul, un grup dintre ei au au hotărât să sărbătorească acest fapt. Evenimentul a fost înălţător pentru cei prezenţi, evocându-se scene din vremea de liceu care nu se mai reîntoarce şi care, de aceea te învăluieşte în mantia melancoliei…

„După un sfert de veac”…noi nu mai suntem aceiaşi băieţi cu harţaguri sprinţare ci doar gătiţi cu fire argintii pe la tâmple”.

„A murit arcaşul”…cine nu l-a cunoscut pe Dumitru Străchinaru. Icoana fidelă a lui ne apare clar- tânărul acesta modest, neatins de porniri şi dorinţe meschine, mai mult tăcut, dar dârz în statornicia ideii sale, a lucrat neîntrerupt ziua şi noaptea, vara şi iarna la reînvierea şi organizarea arcaşilor din Bucovina. A trecut însă ca un vis frumos”

Cartea aceasta merită să fie citită, întrucât ne redă multe scene din viaţa românească bucovineană.

Limba de o frumuseţe rară şi stilul curat ne face să vedem din cititul primelor fraze, că avem de-a face cu un om care mânuieşte cu îndemânare pana.”

Semnează G.N.

Glasul Bucovinei, nr.4949 din 21.11.1936

 

 

                                            

  Vasile Plavan prezent la Putna alaturi de camarazii sai, 1934

 Vasile Plavan cu Prof.Marmeliuc si camarazii voluntari prin anii 1930

Vasile Plavan impreuna cu , camarazii voluntari la Putna, in 1934

Vasile Plavan intr-un grup de gazetari la Cernauti 1930

  Voluntari bucovineni la Cernauti prin anii 1930

 Voluntari, intelectuali si tarani bucovineni la Sf.Manastire Putna comemorand 430 de ani de la moartea lui Stefan cel Mare.

 

 

 

VASILE PLĂVAN

(24 noiembrie 1889 – 23 ianuarie 1939)

 

Mi-e dor de tata. Mi-e dor de dulcea Bucovinã. Mi-e dor de bunicii pe care nu i-am cunoscut niciodatã. Drumul pribegiei a pãrinþilor mei când þara mi-a fost sfârtecatã şi-a pus trist lacrima pe sufletul meu.

Nu m-am simţit completã niciodatã. Întotdeauna am simþit cã-mi lipseşte ceva, cã nu sunt decât o „veneticã în ţara mea. De ce? Oare pãrinţii mei nu au suferit destul? Toatã copilãria mi-a fost umbritã de faptul cã nu eram „una de-a lor, de-al românilor, lângã care am copilãrit. Am fost izolatã şi încã am sentimentul cã mentalitatea nu a dispãrut. Îmi amintesc cum odatã, copil fiind, la aniversarea zilei mele de naştere, mama mi-a pregãtit o masã bogatã, dar invitaþii nu au venit. Eram prea strãinã, prea sãracã pentru a fi felicitatã. Ştiu cã am plâns ascunsã lângã nucul cel bãtrân din curte, şi parcã mantia tristeþii am simţit-o mai acut Mai târziu, când eu şi sora mea ne-am ridicat prin învãţãturã, am simþit o oarecare schimbare în ceea ce priveşte respectul, dar invidia şi fãþãrnicia au persistat şi persistã.

Mi-e dor de tata, mi-e tare dor! Rizac Ioan, nãscut în Banila pe Siret, lângã Cernãuţi a reuşit sã fugã din faþa tãvãlugului rusesc, lãsându-şi în urmã pãrinþii ţi un frate împuşcat. A fost un om extraordinar, muncitor, inteligent şi tot ce a fãcut pentru mine şi sora mea a dat roade. Uneori de acolo din cer ne surâde mulţumit de realizãrile noastre, dar încã simte gustul amar al dezrãdãcinãrii. A fost cumplit tot ce s-a întâmplat şi niciodatã nu a dorit sã ne povesteascã tragedia tinereţii dumnealui.

Mi-e dor de tine tatã, mi-e tare dor!

Mama mea Viorica, a rãmas perla bucovineanã a casei.

Nãscutã în satul Cupca-Cernãuţi, la vârsta de 9 ani, orfanã, a fost nevoitã sã fugã cu rudele în martie 1944. Ascunşi prin munţi, tracasaţi de organele de opresiune s-a pierdut în satul Cãvãran, jud. Caraş-Severin şi, fiind o fatã cuminte şi muncitoare, şi-a luat viaţa în piept reuşind sã-şi întemeieze un cãmin minunat. Pentru mine este mama cea mai frumoasã din lume. Este aceeaşi aşa cum o ştiu eu de când eram copil. Şi doamne, cât este de caldã şi bunã! Nu a schimbat-o suferinţa, nu a schimbat-o umilinţa. A muncit, aşa cum îi stã bine românului pentru ca eu şi sora mea sã nu avem parte de neajunsuri.

Imediat dupã revoluþie, am dorit sã-mi cunosc rãdãcinile, locurile natale ale pãrinţilor mei. Câmpurile de in înflorit ale mamei, toloaca, obiceiurile nealterate de crãciun, mireasma locului şi acum le mai pãstrez în suflet. Casa copilãriei nu mai exista, ci doar umbre ale trecutului care încã mai lãcrimeazã dupã ce a fost odatã. Mama mea nici nu ştia cã mai avea o sorã, care decedase nu de mult. M-am mândrit cu bunicul meu Calistrat Irimescu, azi considerat erou al românilor din zonã, mi-am regãsit verii, fraţii Teodorescu şi dintr-odatã m-am simþit bogatã. Nu cred cã poate sã-şi imagineze cineva câtã durere a lãsat în urma împãrţirea României. Cine îmi poate da înapoi copilãria mãcinatã de politicã şi prejudecãţi? Dezrãdãcinarea este cumplitã, şi pentru cei plecaţi şi pentru urmaşi. Povara înstrãinãrii a fost dusã din greu şi nu ştiu ce aş putea face acum pentru mama, pentru tata care nu mai este, decât sã-i asigur cã voi fi mereu în inima Bucovinei cu sufletul şi gândul. Cred în reîntregire, cred în unitatea neamului românesc, cred în demnitatea umanã cãci nu se poate altfel. Nu suntem singuri, doar „Dumnezeu este român! Jocul istoric mi-a mutilat copilãria şi viaţa. Iatã un preţ de care nu vor fi conştienţi niciodatã cei ce ne-au condus destinele.

De aceea sunt preocupatã de arborele meu genealogic, de satul obâraiei, Cupca din Bucovina. Astfel am descoperit cã primul paroh al comunei, Petru Plãvan, îmi este moş, el fiind rãdacina puternicã ce ne-a legat de acest loc.

Unchiul meu, Plãvan Vasile, avocat şi ziarist la Cernãuţi, l-a avut naş pe prof. Ioan Nistor. A scris chiar o carte „Boabe de lacrimi“, o plachetã subţire cu întâmplãri din acea perioadã, re-editatã acum.

 

Vasile Plãvan s-a nãscut la 24 noiembrie 1889, în comuna Cupca, judeţul Storojineţ, într-o familie de ţãrani înstãriţi. Avocat, gazetar şi publicist a fost un entuziast şi un idealist de o aristocraticã nobleţe sufleteascã, de distincţie moralã, de bunãtate şi necuprinsã omenie. La 49 da ani s-a stins, lãsând în urmã o luminoasã pildã de virtute, un nume de o rarã puritate şi un exemplu de adevãrat românism.

S-a vorbit mult depre dezrãdãcinare, despre suferinţă şi lacrimile tãcute ale celor ce şi-au lãsat în urmã vatra strãmoşescã, cãutând în zadar „mlãdiţe de sãcarã“.

Nu putem uita, nu avem voie sã ne uitãm rãdãcinile. Trecutul revine, ne urmãreşte, ne aminteşte de cei care şi-au lãsat „cuvântul“ din dragoste pentru neam, în lupta pentru pãstrarea identitãţii noastre româneşti. Vasile Plãvan a iubit mult ţãranul român. Nu a uitat niciodatã de unde plecase. Nu şi-a uitat imaşul şi toloaca. A ştiut sã fie prezent, printre ţãrani, printre elitele vremii, la fiecare eveniment.

Cei dezrãdãcinaţi, au gãsit doar, boabe, „boabe de lacrimi“, rãzleţite într-o lume, poate rãu întocmitã, de noi, de sisteme bolnave, de mentalitãţi otrãvite.

Aşa a rãmas şi Bucovina, „o lacrimã“ a neamului românesc, „o lacrimã“ pe care o ţin strâns în pumnu-mi de copil, ca sã-i simt mângâiera. Ţara Fagilor, locul mirific al cãrturarilor al frumuseţii pure, a creştinismului înãlţãtor.

Citind cele scrise de unchiul meu Vasile Plãvan, dupã atâţia ani, am ajuns sã cred, cã acele „bobiţe“, acel plâns, mi-a urmãrit existenţa mea, a pãrinţilor mei. Dacã Vasile Plãvan îşi gãsea „sãcara“ înverzitã, destinul familiei ar fi fost altul. Şi noi cei pribegi, am fost ca „nucul cel fraged“ scos din rãdãcinã.

Istoria ne-a aruncat, ca pe nişte strãini, devenind venetici în ţara noastrã.

 

„Dar când scoţi din rãdãcini nucul fraged şi-l muţi în alt loc, la început el îşi pãstreazã în sãlaşul sãu proaspãt verdeaţa sãnãtoasã a vieţii. Gospodarul care se razimã pe aceastã spoialã de gând şi nu grijeşte la vreme de pomul cu rãdãcinile însângerate, bagã de seamã dupã un timp cum frunzele nucului se lasã în jos triste, îngãlbenesc şi apoi cad la pãmânt. Cu mâhnire vede cã tulpina nucului închirceşte şi prinde a se usca, se încredinţeazã cã pomul nu s-a prins, rãdãcinile bolnave şi necãutate la timp neavând puterea de a suge din mâna pãmântului binecuvântarea vieţii.“ — Vasile Plãvan

Asemenea nucului fraged mutat, mulţi nu şi-au putut gãsi locul.

Am rãmas mereu în cãutarea „sevei pãmântului strãmoşesc“. Soarta sau voia Domnului?

 

Mariana Gurza