,,Victor Roncea a devenit jurnalist ca să spună adevărul ! “
Victor Roncea în interviu cu Lech Walesa
Foto: Cristina Nichitus Roncea
,,Victor Roncea a devenit jurnalist ca să spună adevărul. A practicat meseria în numeroase țări ale lumii, și-a pus viața în pericol, a scris articole despre spionii anglo-americani și a primit amenințări de-a lungul activității sale. Un jurnalist revoluționar, care are credință în suflet și face față tuturor încercărilor profesionale. Despre spațiul mediatic basarabean, dl Roncea spune: „Există ceva mai multă libertate în presa din stânga Prutului. Nu pentru mult timp, însă. Pentru că Basarabia este, încă, o oază de românism”.
Mircea Mitrofan: Când ați debutat în presă? Ce subiect ați abordat în primul articol scris de dvs.?
Victor Roncea: Am debutat în publicația „Golanul” a Pieței Universității 1990, practic primul număr, cu fotografia de copertă ce reprezenta „Zona liberă de neocomunism a României”, pe care am reușit să o apărăm în centrul Bucureștiului timp de 52 de zile neîntrerupt. Era, așadar, în timpul manifestației-maraton profund anticomuniste, îndreptată împotriva celor care au dat lovitura de stat de tip sovietic, cu origini ideologice troțkiste, din decembrie 1989. Atunci orice ziar era devorat de românii avizi de cuvânt liber. Revista „Golanul” ne era practic smulsă din mâini. Am împărțit-o aproape gratis câtorva zeci de mii de manifestanți. Revista fusese denumită astfel după modul în care ne-a catalogat Iliescu. A fost o apariție meteorică, realizată de inimosul poet Călin Angelescu, cu care m-am intersectat „pe baricade”, cum se zice acum, și în zilele „revoluției”. Dumnezeu să-l ierte! Am aflat că s-a stins în urmă cu șase luni, deși era încă tânăr…
După intervenția brutală a minerilor manevrați de FSN, practic de milițienii lui Iliescu, dar și de niscai servicii secrete străine, Călin Angelescu a plecat în Olanda. Iar eu, care am fost și încarcerat ilegal pentru câteva zile într-o unitate a fostelor trupe de securitate, m-am refugiat în Statele Unite. Oricum, până la plecare am lucrat și la revista „Glasul”, a Ligii Studenților din București. Am colaborat la săptămânalul „Expres”și am fost angajat și la „România liberă”, la secția de tineret. Eram cel mai puști din toată redacția, aveam 19 ani. Mă remarcase Sorin Roșca Stănescu, ca unul dintre organizatorii Pieței Universității. Profit de ocazie pentru a-i mulțumi și a-i spune, acum, după atâția ani de când ne-am despărțit, că „a avut dreptate”. Mai e de adăugat că „România liberă” vindea atunci peste 1.000.000 de exemplare pe zi. Ceva inimaginabil azi.
În SUA am devenit corespondent de presă pentru „România liberă”, acreditat la ONU și instituțiile americane, apoi și colaborator al revistei „Mișcarea” a Noii Generații ce se conturase în Piața Universității și înființase în țară formațiunea „Mișcarea Pentru România”.
M. M. : De ce v-ați făcut ziarist?
V.R.: Din nevoia de a spune adevărul, după ce îl strigasem câteva luni pe străzile Bucureștiului, începând cu 21 decembrie. „Fenomenul Piața Universității”
M.M. : Aveți o variată experiență în mass-media. Ce aventură jurnalistică v-a marcat viața?
V.R.: Fără îndoială, ceea ce este denumit acum „Fenomenul Piața Universității” a jucat un rol marcant în cariera mea. Uneori, nu-mi vine să cred că am ajuns să aud să se spună că am „peste 20 de ani de presă”. Doamne-Doamne!
Trebuie subliniat faptul că fenomenul în sine începe la 21 decembrie 1989, an al centenarului morții lui Eminescu, la ora 12.30. Când s-a întrerupt discursul lui Ceaușescu, eu și toți prietenii mei ne-am ridicat de pe scaune și, fără să spunem nimic, am mers val-vârtej înspre Piața Universității. Am fost blocați la Piața Romană de un baraj de TAB-uri și scutieri – primii pe care îi vedeam în viața noastră, cu căști și scuturi – care ni se păreau niște extratereștri! În fine, această perioadă de lupte în stradă, la propriu, cu gloanțe pe la urechi, sânge și morți în propriile brațe și zbucium, care a durat luni în șir, până în 20 mai – ziua primelor alegeri și apoi până la 15 iunie – ziua venirii minerilor cu foarte multe cotloane întunecate, de la cele din CC al PCR și ministerele de forță, până la cele din TVR și Palatul Victoria, a contribuit fundamental la formarea mea ca jurnalist „de front”. Așa m-a definit distinsul profesor Ilie Bădescu, una dintre cele mai sclipitoare minți ale României. A fost începutul activității mele jurnalistice, având în vedere că mi-am adus contribuția la publicarea pentru prima oară în presa din România a stenogramelor discuțiilor din interiorul CC-ului, cu acel „Frontul Salvării Naționale exista de șase luni”, emis de agentul GRU Nicolae Militaru în fața agenților Silviu Brucan, Petre Roman și Ion Iliescu. Pe lângă aceste luni, tot ce am găsit mai târziu, în Kosovo sau în mica Transnistrie, chiar și în Palestina, unde am fost împușcat cu gloanțe de cauciuc de soldații israelieni, sau în Irak, prin care am trecut, după ocupație, mai mult din zbor cu elicopterele americane și doar în „zona verde”, toate acestea au venit doar pentru a-mi contura mai bine o tușă deja trasă.
V. R. :”Am fost amenințat cu moartea de un magnat evreu american”
M.M. : Povestiți-ne despre cea mai tensionantă investigație de presă pe care ați realizat-o. Care au fost momentele grele?
V.R. : Am avut o investigație interesantă în care am fost amenințat cu moartea de un magnat evreu american care lucra în România cu Mircea Geoană și cumnatul său, Mircea Ionuț Costea, dar și cu ambasadorul de atunci al SUA, Alfred Moses. O gaură de câteva sute de milioane de euro, nerezolvată nici azi Afacerea Transchem. În același timp, am fost ajutat însă de un agent al FBI-ului, cu care am rămas prieteni peste ani, cât și de Sorin Roșca Stănescu, pe atunci director al ziarului „Ziua”, care la rândul său l-a amenințat cu un tratament similar pe cumnatul lui Geoană, ajuns acum mare grangur. Am fost apărat de prieteni din serviciile speciale, cărora le sunt recunoscător și acum.
M.M. : Ați participat la numeroase cursuri de jurnalism în diverse țări. Unde se află rădăcinile care v-au format ca jurnalist?
V.R. : Am fost și eu atras, la început, de presa anglo-saxonă și de relatarea seacă, „obiectivă” a știrii. Am și făcut această „școală” în SUA și Marea Britanie. După câțiva ani în Statele Unite, timp în care am citit numai această presă, am petrecut ceva timp pe la Washington DC, unde am vizitat redacții ale marilor publicații americane și am înțeles că nimic nu este obiectiv. Totul este un joc al manipulării subtile, înfășurată bine în poleiala „deontologiei profesionale”. Dincolo de staniol, de învelișul aurit, e o ceapă degerată și stricată, care pute îngrozitor.
Un exemplu ar fi cel prezentat de către istoricul american Larry Watts despre Lajos Kossuth, care e responsabil de un masacru odios – uciderea a 40.000 de români, incendierea și distrugerea a peste 230 de sate românești din Transilvania și care, ulterior, a fost transformat de „New York Times” într-un erou, printr-o campanie de 600 de articole. Acesta are acum, ca rezultat, și o statuie, chiar pe Capitoliu. Vă dați seama cum s-a perfecționat mecanismul malefic, care produce acest tip de propagandă în cei 150 de ani scurși de atunci? Vedeți efectul televiziunii asupra generațiilor de azi, din nefericire. Scăparea e una singură: închideți televizoarele! Deci, da, întrebarea dvs. conține și răspunsul. Ca să mă regăsesc ca jurnalist, m-am întors la rădăcini, la ceea ce înseamnă jurnalismul autentic românesc: Mihai Eminescu, Nae Ionescu, Pamfil Șeicaru.
M.M. : Care a fost cel mai „tare” subiect pe care l-aţi tratat? Au fost reacții din partea autorităților/cititorilor?
V.R.: O anchetă temeinică, la care am depus sufletul și toate abilitățile mele, a fost cea legată de moartea suspectă a Patriarhului, Prea Fericitul Părinte Teoctist. Am demonstrat atunci că medicii au mințit și că moartea lui poate fi considerată martirică.
Două acțiuni de jurnalism civic, cu implicații și reacții internaționale, de la Washington la Bruxelles, Strasbourg, Kiev și Moscova, și care au adunat milioane de aderenți, au fost cele legate de apărarea Deltei Dunării după construcția canalului ucrainean Bâstroe și de eliberarea patrioților români închiși la Tiraspol: Alexandru Leșco, Tudor Popa și Andrei Ivanțoc. Am participat la eliberarea emoționantă a lui Alexandru Leșco, transpusă și într-un filmuleț difuzat de principalale televiziuni din țară, urmată apoi de eliberarea lui Tudor Popa și Andrei Ivanțoc, după 15 ani de temniță nedreaptă și ilegală.
Un subiect de care mă ocup de ani buni seamănă cu unul care l-a preocupat și pe George Orwell – agenții sovietici, antibritanici în cazul lui, antiromâni în ce ne privește, mascați în „apărători ai democrației”. În vremurile mele bune am reușit, cu sprijinul colegilor mei, să provoc câteva demisii și demiteri, să întrerup câteva verigi, să aranjez câțiva ungureni. Este și motivul pentru care am fost eliminat din „presa mare” și pentru care m-am ales cu niște procese cu mize de sute de mii de euro, intentate de agenți troțkiști și de un profitor al tuturor regimurilor, pe numele lui Gabriel Liiceanu, apărat de un alt „băiat deștept”, Valeriu Stoica. Tovarășii brigadieri sunt bine infiltrați și înșurubați la toate nivelurile, fie media, fie politic, până la vârful Cotroceniului, din nefericire pentru România. Noroc că există o generație curată în rândul serviciilor secrete care va avea grijă de ei.
M.M. : Pe lângă diplomele și distincțiile obținute de-a lungul carierei, care e, totuși, cel mai important premiu în viața dvs.?
V.R. : Întâlnirea cu Părintele Justin Pârvu și minunile pe care le-a săvârșit în viața mea. Un „premiu” de la Dumnezeu.
M. M. : Ați fost corespondent în multe zone de conflict ale lumii. Cum au fost aceste experiențe?
V. R. : Tensionate, desigur. Triste, de cele mai multe ori. Am stat de vorbă cu ultimul preot ortodox din Priștina, Părintele Miroslav. Era dus la Biserică doar cu blindatul și păzit de forțele speciale britanice. Micul cimitir din jurul bisericii era înconjurat cu role de sârmă ghimpată. Un luptător al credinței. Ultimii sârbi din Priștina stăteau, la fel, într-o enclavă împrejmuită, ca într-o închisoare, ajutați de mai mulți ofițeri români.
O imagine dezolantă, care îmi va rămâne pe suflet toată viața, cu un regret adânc, pentru că noi nu-i puteam ajuta cu nimic, cu excepția rugăciunii. Întotdeauna mă gândesc ca la un exemplu viu la Părintele Miroslav, care ne împărtășea speranțele lui limitate, foarte realistice, în timp ce ne arăta cu drag crucifixurile de sute de ani din bisericuța sa. Știa foarte bine ce-l aștepta, însă nu-și părăsea parohia. Nu ceda ultima oază de ortodoxie din inima orașului sârb ocupat de forțele extremiste, chiar teroriste, albaneze, musulmane și mafiote totodată. L-am căutat pe Părintele Miroslav din Kosovo și l-am găsit. Până la urmă a fost evacuat forțat, pentru că forțele KFOR nu-i mai puteau asigura securitatea. O situație comparabilă cu cea a ultimilor români din Harghita și Covasna, abandonați de „statul român” și politica criminală a guvernărilor trădătoare din anii de după lovitura de stat din 1989.
M. M. :V-ați pus viața în pericol în numele meseriei de jurnalist? Dacă da, cum s-a întâmplat?
V.R. : Nu am avut aceasta în vedere niciodată, dar mi s-a întâmplat de multe ori. Fostul meu șef, pe care l-am mai amintit, le spunea colegilor din redacție că dacă mă pregătesc de-o deplasare sigur urmează vreun război. La o săptămână după ce am plecat în Pakistan, împreună cu colega mea Adina Anghelescu, cu gândul de a trece în Afganistan, a început bombardarea masivă a țării și ocupația americană. De sus, cerul uruia funebru în noapte, în timp ce exploziile se auzeau înfundat în depărtare, zguduind ferestrele și chiar și zidurile. Pe pământ, musulmanii blestemau urlând pe străzi. O imagine apocaliptică.
M.M.: Ați fost corespondent ocazional pentru BBC World Service și BBC Scotland. Când ați început și ce subiecte abordați?
V.R. :Nici nu mai știu. Am făcut un subiect haios, împreună cu doi redactori simpatici britanici, despre viața aventuroasă, chiar amoroasă a spionilor anglo-americani în Bucureștiul interbelic, care gravitau în jurul Hotelului Athénée Palace. Mai relatam, destul de regulat, despre românii din jurul granițelor. Eram căutat când erau subiecte care chiar explodau. Mai și plăteau foarte bine. Lira ramâne liră. Cred, ca și mulți britanici, că n-ar strica să ieșim oleacă din UE.
Mai târziu, am fost „ras” și de la BBC, de către un posesor de cetățenie română care m-a „turnat” că sunt… naționalist! Mi-au spus-o amicii de la Londra și Glasgow. Bineînțeles, formularea a fost mai insidioasă. Practic, ne întoarcem la „deontologie”, eram acuzat că sunt „subiectiv”, părtinitor în privința românilor din Basarabia, respectiv Republica Moldova, și a celor din teritoriile ocupate de actuala Ucraina.
M.M. : Relatați-ne un moment de excepţie din profesia dvs. nelipsită de inedit şi de…excepţii?
V.R. : Fiecare clipă poate fi un moment de excepție, pe care nu trebuie să-l pierdem. Îmi aduc aminte că eram la Părintele Arsenie Papacioc în chilie și pentru o fracțiune de secundă m-am uitat la soția mea, mutându-mi ochii din privirea Părintelui, în timp ce îmi transmitea un mare adevăr. Părintele m-a mustrat, dezvoltând apoi un subiect despre importanța fiecărei clipe în viața noastră dată de Dumnezeu pe acest pământ. El se gândea la mine și eu la Sfinția Sa. Îmi doream să fie imortalizat de soția mea într-o fotografie ce să rămână peste timp. Dar și azi mă simt vinovat că l-am făcut să creadă pe Părinte că am consumat acea clipă în van. Îl rog să mă ierte. Iată, deci, nu un moment, ci chiar o secundă de excepție pe care n-o voi uita vreodată, la fel ca și privirea blândă a Părintelui, în care se întrezărea Raiul.
M.M. : Există o personalitate care v-a influențat traseul profesional? Cine e?
V.R. : Din prezent? Probabil tot Părintele Justin. M-a ajutat să văd mai bine ceea ce cu adevărat contează – Adevărul Întrupat. Apoi, marii istorici, ca regretatul Florin Constantiniu sau Dinu Giurescu, și Gheorghe Buzatu, dar și Larry Watts. M-a influențat negativ Traian Băsescu. Regret și pentru mine, și pentru el, că nu am reușit să-l ajut mai mult, să nu cadă în hăul în care se află azi, și unde a tras dupa el întreaga Românie.
M.M. : Aveți și un blog personal, roncea.ro. Ce ne puteți spune despre conținutul lui?
V. R. : Este un blog în care încerc să prezint realitatea necosmetizată, indiferent de domeniu. Cum prind minciuna, cum o ard. Mottoul blogului îi aparține istoricului-martir Gheorge I.Brătianu: „Adevărul rămâne oricare ar fi soarta slujitorilor săi”. În vremurile în care eram încă la „Ziua” aveam și 20.000 de accesări pe zi. L-am făcut dintr-o necesitate, când a început să fie greu să public tot ceea ce doream la „Ziua”, când unii dintre colegii mei au început să-și încovoaie coloana, din păcate pentru ei. În ultima perioadă mă ocup mai mult de chestiuni de recuperare și prezentare a istoriei reale și de apărare a drepturilor românilor în propria lor țară.
M.M. : Ce părere aveți despre presa din România? Există jurnaliști independenți sau aceștia rămân doar în legea presei și codurile deontologice ?
V.R. : Cunosc ziariști de o valoare excepțională, cu experiență în presă de la 20 la 40 de ani. Sunt mine de aur, prin ceea ce știu, ce pot, prin relațiile făcute la nivel mondial. Sunt pe drumuri, ignorați, aruncați în șanț. Patronii presei de azi, o fostă presă românescă, pentru că majoritatea lor sunt străini sau străini de România, nu își propun să publice adevărul. Acesta este, poate, ultimul lucru din agenda lor destul de murdară. Dacă unii, pe vremea când încă nu lovise criza, vedeau presa ca un suport pentru publicitate și afaceri „di granda”, atunci azi s-au întors la stadiul presei anilor ’50 – „agitprop”. Sigur că pe lângă agenții propagandiști mai există și ziariști, dar mi-e teamă că, în curând, acești mohicani vor ajunge cu toții online.
M.M. : Cum se formează un jurnalist? Ce calități îi sunt necesare unui tânăr pentru a deveni un bun jurnalist?
V.R. : Pe teren, mai ales, dar și în biblioteci sau între coperțile dosarelor din arhive. În redacție, dar și la Biserică. Trebuie să fie bătăios și să creadă în Dumnezeu. Restul vine de la sine.
M.M. : Știu că sunteți editorul site-ului www.ziaristionline.ro. Când a fost creat acest proiect și cu ce scop?
V.R. : L-am lansat după ce m-am despărțit de ziarul „Curentul”, unde eram redactor-șef adjunct, împreună cu câțiva prieteni, din categoriile numite mai sus, „ex-presari” care se săturaseră de ordine venite „de sus”.
M.M. : Cum vedeţi raportul dintre ziarele online profesioniste şi blogurile? Concurează sau se tolerează cele două medii?
V.R. : Ar trebui să se completeze. Cel puțin asta încercăm noi. De foarte multe ori găsești informații extraordinare pe bloguri, informații care se doresc a fi îngropate adânc de presa „oficială”. „În vremuri ale minciunii universale, a spune adevărul este un act revoluționar”…
M.M. : Ce altceva mai faceți în prezent, pe lângă scris? Care e preocuparea dvs. la ora actuală?
V.R. : M-aș apuca de grădinărit, dar mai am încă ceva de lucru… Scriu la câteva cărți deodată. Sau cel puțin încerc. Una dintre ele este despre presă, intelectuali și securitate, înainte și după 1989. Am început-o de ceva timp, odată cu lansarea prin Asociația Civic Media a așa-numitei „Operațiuni Voci Curate” de deconspirare a agenților antiromâni din presă și societatea civilă. Mai am în lucru o carte despre o personalitate a României. Plus la aceasta, după cum v-am mai spus, mă interesează foarte mult recuperarea istoriei. Cei peste 50 de ani de minciună programatică, instituțională, sunt continuați cu încă 20, prin alte forme, diversificate, dar la fel de distrugătoare pe termen lung. În acest sens, am contribuit, sub coordonarea profesorului Gheorghe Buzatu, la publicarea lucrării „Documente din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu”, formată din 27 de volume, apărute și cu concursul CNSAS, la Editura TipoMoldova din Iași. Împreună cu profesorul Gheorghe Barbu, un discipol erudit al lui Noica, am editat, iar dânsul a publicat „Dosarele distrugerii elitei românești. Procesul Noica – Pillat”, această serie a „Arhivei Negre” continuând cu martiriul lui Mircea Vulcănescu, reflectat în arhivele Securității și mărturiile colegilor săi de generație, M.Eliade, E.Cioran, C.Noica.
Soția mea, fotografa Cristina Nichituș Roncea, a lansat, printre altele, un proiect de anvergură publicistică, memorialistică și imagistică www.Basarabia-Bucovina.Info, cofinanțat de Guvernul României, prin Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, descris drept „un proiect interactiv de recuperarea vizuală a spațiului istoric românesc”. M-am bucurat să o ajut și eu cu experiența și cunoștințele mele despre spațiul cultural și etnic românesc. Eforturile ei și mica mea implicare au fost recompensate cu Premiul I al Uniunii Ziariștilor Profesioniști, la categoria Presă scrisă și online, pentru o serie de foto-reportaje din Transnistria. Am obținut parteneriatul unor instituții redutabile ale României și Republicii Moldova. Portalul actual merită dezvoltat, fiind așteptate și contribuții din partea tinerilor Basarabiei și a românilor din Maramureșul istoric, Ținutul Herța, nordul Bucovinei, sudul Basarabiei și, de ce nu?, din Insula Șerpilor, dacă se găsește cineva doritor pe-acolo.
M.M. : Cea mai mare satisfacţie?
V.R. : Libertatea. Dar și cea mai costisitoare…
M.M. : Ce nu a reușit să facă Victor Roncea în activitatea sa profesională?
V.R. : Să-l salveze pe președintele României de Traian Băsescu.
M.M. : Credință, valori, tradiții, românism….lista continuă. Există, astăzi, jurnaliști orientați spre acest profil cultural?
V.R. : Cu siguranță! Și ce mă bucură enorm e că foarte mulți sunt în mănăstirile României. Adevărați învățați, cărturari, care depășesc cu zece niveluri actuala protipendadă intelectuală și care mai scriu și în presa creștină. Ar merita să dea câteva lecții lichelelor și preșurilor care se pretind „formatori de opinie”…
M.M. : Ce părere aveți despre spațiul mediatic de peste Prut?
V.R. : Paradoxal, mi se pare că există ceva mai multă libertate în presa din stânga Prutului. Nu pentru mult timp, însă. Pentru că Basarabia este, încă, o oază de românism, iar atentatorii la secătuirea ei vin, după cum se vede, din toate punctele cardinale.
M.M. : Cel mai mare dor pentru Victor Roncea!
V.R.: Basarabia!
M.M.: Aveți timp pentru cărți? Recomandați o carte care v-a impresionat mult!
V.R. : Cum altfel?! Majoritatea celor pe care le citesc azi sunt însă de istorie recentă. „Dumnezeu s-a născut în exil” de Vintilă Horia, este o carte care mi-a marcat tinerețea, alături de nuvelele fantastice și criptice ale lui M.Eliade. Publicistica lui M.Eminescu mă fascinează încontinuu.
M.M. : Transmiteți un mesaj tinerilor jurnaliști!
V.R.: Lecția Apostolului Pavel: „Rugați-vă neîncetat!”. Precum rugăciunii inimii, rugăciunea lui Iisus a salvat mulți creștini la vremuri de încercare: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Apoi, lecția Părintelui Arsenie, care îndeamnă să nu piardă nici o clipă. Să-și folosească întreaga ființă pentru rostirea Adevărului. Să-și respecte dușmanii, să nu-i urască și, dacă pot, chiar să-și iubească vrăjmașii. Eu n-am reușit ultima parte, până acum. Mai încerc. Doamne ajută!”
Interviu realizat de Mircea MITROFAN
Sursa: Victor Roncea
