Daris Basarab: Cu, şi fără, adresă!?…
Mi-am propus…
Mi-am propus să renunţ
Să mai las pe hârtie –
La ce bun, să rămâie ?!
La ce bun, să se ştie ?!
Ce-am avut eu în gând,
Ce-am visat suspinând,
Ce mai poate să vie.
Mi-am propus să anunţ
Că ceva mă îmbie –
La ce bun, să se ştie ?!
La ce bun, comedie ?!
Căci ce am eu în gând,
E un vis, mai curând,
Şi-aparţine doar mie.
Să visez drumuri noi
Înspre sfere înalte,
Să găsesc linişti alte,
Ca să-nchei, printre alte,
Cu ce-a fost pe pământ –
Pentru mine mormânt –
Şi dureri celelalte…
25 noiembrie ’99
Bucureşti
Simt un iz…
Simt un iz de romantism?!
Ce să fie oare?!
Anii care s-au pierdut?!
Amintirea doare?!
Am visat cu ochi deschişi
Câte-n lună,-n stele;
Visele s-au împletit
Cu doruri a’ mele.
Multe s-au şi împlinit
Şi-am rămas cu ele;
Multe azi mă-ntorc din drum,
Pe cărări cu stele.
De ce azi nu mai visez?!
Plin sunt de belele!…
12 decembrie ’99
Bucureşti
Zăpada s-a topit…
Zăpada s-a topit –
Crăciunu-i sec –
Cu gândul plec
La anii ce-au pierit.
Trăiesc din amintiri –
Nu pot uita –
Cum aş pleca
Să scap de amăgiri!
Un soare generos –
Usucă tot –
De-aş şti că pot,
Aş pleca şi pe jos.
Unde-am copilărit,
Totu-i pe dos…
25 decembrie ’99
Buc ureşti
A nins…
Azi-noapte a nins
Şi-o pânză de alb
Acoperă tot;
Văd urme de paşi
Ce spurc-acest alb –
Sunt paşi de netot!
Cum poţi murdări
Un alb nepătat
Ce-acoperă tot?!
Era ca în basm,
De-un alb nesperat,
Şi-acum, s-a dus tot.
Mereu un netot
Apare când crezi
Că-i alb peste tot…
26 decembrie ’99
Bucureşti
Fac rău…
Fac rău în juru-mi făr’ să vreau,
Şi mie rău îmi fac întruna;
Din spini mi-am împletit cununa
Şi spinii jos nu pot să-i dau.
Ea fruntea-mi sângeră mereu,
Cu sânge sufletu-mi inundă,
Şi chiar de lumea mă confundă,
Cel vinovat, eu ştiu, sunt eu.
Şi ce n-aş da să fiu altfel!
Să nu mai port stigmatul vinei,
Să nu fiu cauza ruinei
Ce-a năpădit sufletul meu.
De trup nici nu vreau să vorbesc,
Căci trupu-i doar, lut pământesc…
29 decembrie ’99
Bucureşti
Vine anul 2000…
Vine anul două mii,
An stigmatizat, se pare –
Că nu-i unul orişicare
Se cam simte din Ajun.
Mă opresc fără să vreau
La ce se petrece-n lume –
Ninge, plouă, vrea să tune,
Cad chiar pomii de Crăciun!
Boli apar ca din senin,
Viruşi-s la ei acasă,
De ştiinţă nu le pasă –
Eu, încerc să mă adun.
Toţi vorbesc de-apocalipsă,
Revelaţie, vreau să spun…
31 decembrie ’99
Bucureşti
Am ajuns…
Am ajuns şi-n două mii –
E o performanţă!
Câtă cutezanţă,
Când de tine, nu mai ştii!
N-a ştiut nimeni ce-am fost –
M-am retras în mine!
C-a fost rău, sau bine,
Să mă judec n-are rost.
Am muncit, dar şi-am visat –
Visuri ne-mplinite!?
Pe-ale lor orbite
Des am capotat.
Printre mii ispite,
Dorul nu m-a înşelat…
2 ianuarie 2000
Bucureşti
Azi noapte…
Azi noapte a-nceput să ningă
Şi fulgi măşcaţi s-au aşternut;
Cărări imaculate-au apărut
Şi negura au încercat s-o-nvingă.
Şi gândul a luato înapoi,
Spre locuri dragi, de vremuri părăsite,
Şi m-au cuprins trecutele ispite,
Când neaua era albă,…ca la noi.
Şi pleoapele-au căzut pentru visare,
Şi Dunăre-am visat-o făcând pod,
Şi-al dorului simţii atuncea nod –
Era a vremilor pierdute-ntruchipare.
Şi-am coborât să mângâi neaua
Ce-azi noapte-n fulgi măşcaţi s-a aşternut…
22 ianuarie ’00
Bucureşti
Impas
Am ajuns în impas –
Poţi dilemă să-i spui –
M-adresez, nimănui,
Să ascund al meu glas.
Am rămas doar noi doi
Să luptăm cu-anii grei –
Hoinărind printre tei,
Ne gândim la nevoi.
Şi sunt multe pe rol –
Sănătate şi bani,
Şi un dor peste ani,
De-un cuvânt, de un sol.
Între viaţă şi gol
Cum s-alegi, l-aceşti ani?!…
5 februarie ’00
Bucureşti
Mi-e dor de tine, munte!
Dar tot mai dor mi-e de mare…
De ce tac?!…
De ce tac?! nu mai ştiu!
Am tot scris vorbe multe –
Cu-a’ lor sensuri oculte,
M-au făcut, eu să fiu.
Am tot scris, am tot rupt,
Gânduri multe, alese –
Azi nimic nu mai ţese
Statul pe-un mal abrupt.
Pân’ mai ieri am scrutat
Numai culmile-nalte –
Azi, privirile-s alte,
Căci am capul plecat.
Dar ce văd eu sub râpă?!
Ţărm, de mare scăldat…
11 martie ’00
Bucureşti
Ce-i visul?…
Ce-i visul dacă nu himeră?
Mă-ntreb întors din paradis;
Ce am visat a fost prescris –
Dorinţ-ascunsă într-o sferă.
Sunt clipe-n care poţi trăi
Ce pe pământ nu se-ntâlneşte –
Nimeni nu vede, nu bârfeşte,
Iar când revii, poţi plănui.
Şi-aşa pluteşti în alte sfere
Şi construieşti o lume-a ta –
Nimic nu-i poate afecta
Pe cei din jur, doar sunt himere!
Da, visele-s lumi paralele,
În care poţi a te salva…
12 martie ’00
Bucureşti
Câtă durere!…
Câtă durere! şi malu-i abrupt,
Prăpastia cască-n a ei aşteptare –
Pe mal, ’vârsta treia’ e fără cătare,
Trecutul e mort, căci lanţul s-a rupt.
Iar dacă e mort, la ce amintiri?!
Trăieşti, cum se spune, de astăzi pe mâine –
Puterea şi foştii, scurtează din pâine
Şi-oferă la masă, drept ’fel’, amăgiri.
Şi tinerii, Doamne! cât egoism!
Vor totul să facă pe-a altor spinare –
Se-apucă de toate, chiar fără chemare,
Şi fără de voie, cultivă cinism.
Da, câtă durere pe malul abrupt!
Şi golul se cască-n a sa aşteptare…
18 martie ’00’
Bucureşti
Singuri, singuri, singuri!…
Lucruri inutile…
Tot observând în jurul meu
Constat şi lucruri inutile –
Sunt lucruri fixe, nu mobile,
De care mă lovesc mereu.
De la intrare dau în nas
Cu o cutie, zis poştală –
Că nu-i o prea mare scofală
O aflu eu la primul pas.
La uşă-mi vine des să sun
Să fac să tune soneria –
Ce inutilă-i jucăria
Când n-am pe cine-n jur s-adun!
În casă dau de-un telefon
Ce zace aşteptând să sune…
11 aprilie ’00
Bucureşti
Prietenilor mei Mihai şi Florin
(în ordine cronologică…)
Şacalii
Eraţi răi(?!), ’nepoţii mei’ –
Când eraţi de-o şchioapă –
Astăzi, doar din amintiri,
Sufletu-mi s-adapă.
Cel puţin aşa spuneau
Ale voastre neamuri –
Unii chiar ’şacali’ v-au spus
Tot strunind din hamuri.
Voi ştiaţi că nu-i aşa
Şi-alergaţi spre mine –
Când lipseaţi ceva mai mult,
Nu mă simţeam bine.
Doamne! cât ne-am mai jucat!
N-o pot scrie-n rime…
21 mai ’00
Bucurşti
Lui Cris, cu dor…
Vreau…
Vreau să mor cum moare plopul –
Fără frunze, dar stând drept –
Sfidând vântul cu-al meu piept,
Înfruntând, de-o fi, potopul.
Vreau să mor la mine-acasă,
Colo, unde m-am născut –
Chiar de-i dincolo de Prut,
De hotare nu-mi mai pasă.
Sau să mor undeva-n Deltă,
Pe un ghiol, pe vreun canal,
Înspre mare, în aval,
Unde trestia e zveltă.
Iar cenuşa-n val să plece,
Să se-oprească pe-al meu mal…
2 iunie ’00
Bucureşti
Dor = Saudade
Un singur cuvânt pentru un sentiment
atât de complex!
Dorul
Dorul nu-l poţi explica –
E ceva ce zace-n suflet –
Chiar de apelezi la cuget,
De un dor nu poţi scăpa.
Dorul macină români
Pe-orice colţ din lumea largă –
S-ar întoarce şi pe targă,
Să nu moară la străini.
Dorul nostru-i mai altfel –
Alţii n-au cuvânt să-l spună –
Cum suntem de-aceeaşi mumă,
Portughezii simt la fel.
Un cuvânt ce spune multe,
Ce-ar putea servi model…
23 iunie ’00
Bucureşti
N-am mai scris…
N-am mai scris eu de mult
Căci nu am ce scrie –
În jur doar sicrie
Şi jalea ce-o-ascult.
În casă-i tumult
De ce va să vie –
O grijă şi-o mie
Sunt noul meu cult.
Mă rog şi ascult
A mea agonie –
Mi-e dor de pruncie
Ce dusă-i de mult.
Cînd n-am să mai scriu,
Nimic n-o să fie…
23 iulie ’00
Bucureşti
Înmormântărilor anonime…
La înmormântare…
La înmormântare
N-a fost multă lume –
Doar dacă prin lume
Înţelegem doi?!
Eu şi cu un preot
Îi cântam prohodul
Celei ce plecat-a
Astăzi dintre noi.
N-am chemat prieteni –
De ce să se prindă?
Ar fi vrut să ştie
Ceva lucruri noi.
Cum puteam eu spune,
Chiar şi printre lacrimi,
Că de-atâta vreme
Doar gândesc la voi?!
A mai fost şi-un câine –
Nu din cei de rasă –
Se-ntreba probabil
Unde sunteţi voi?!
Cu-ochii plini de lacrimi
Se uita în groapă –
Se lipea de mine,
Ca să fim în doi.
Am ajuns acasă
Din obişnuinţă –
Eram unul singur,
Nu mai eram ’noi’.
Totul părea rece,
Casa mult prea mare,
Şi în disperare,
Am sunat la voi…
27 iulie ’00
Bucureşti
Cu gândul la un cer austral.
Vara asta…
Vara asta fierbinte
Cu-al ei iz tropical,
Mă împinge spre-un mal
Cu aduceri aminte.
Era vară fierbinte
Pe-acel mal indian,
Dar căldura de-ocean
Părea mult mai cuminte.
Şi-azi îmi vine în minte
Acel cer înstelat,
De nimica brăzdat,
Ce nu-ncape-n cuvinte.
Briza, chiar şi fierbinte,
M-a scăldat, mângâiat…
8 august ’00
Bucureşti
Toamna…
Toamna cu a sa tristeţe
Azi la geam a poposit –
Cerul pare mohorât,
Ploaia-mi dă-n suflet bineţe.
Toamna sufletu-mi striveşte,
Chiar de-mprăştie culori –
Ştiu că toamna poţi să mori,
Ştiu că frunza se-ofileşte.
Toamna-i timp pentru bilanţuri –
De-amintiri ce s-au pierdut –
Printre lacrimi, ca făcut,
Văd sărmani murind prin şanţuri.
Toamna nu vrea să mă uite –
Ieri la geam a încolţit…
5 septembrie ’00
Bucureşti
Azi…
Mă gândesc din nou la tine –
Ce-o mai fi şi cu-acest gând?!
Perindate rând, pe rând,
Amintirile-mi fac bine.
Vin adesea nechemate
Răspândind un iz de must;
Nu ezit şi-ncep să gust
Din plăcerile uitate.
Doamne, cât de-apropiate
Îmi par clipele de-atunci!
Nicicând piatra să arunci
Într-un lac pe înserate.
Eram unici, eram prunci!
Ne iubeam, pe săturate…
22 septembrie ’00
Bucureşti
Basarabie iubită,…
Basarabie iubită,
Trist, la tine mă gândesc –
Ce-a rămas din cea comoară
Ce-a fost suflet românesc?!
O republică, ’Moldova’,
Sfâşiată de haini –
Două puncte cardinale
S-au pierdut pe la străini.
Unde-i Nordul, unde-i Sudul?!
Cernăuţiul, Ismail –
Cum de tace azi românul?!
Cum de e astăzi umil?!
S-a uitat cine-a fost Ştefan?!
S-a uitat c-a fost român?!
1 octombrie ’00
Bucureşti
Când te văd…
Când te văd cum dispari
Cu-orice zi care trece,
Vreau ca în amintiri
Chipul tău să nu sece.
Să rămână izvor
De aduceri aminte,
Copleşite de dor,
Ce nu-ncap în cuvinte.
Dor de ce-a fost atunci,
Când erai doar o fată –
După mine, prin lunci,
Ce-alergai subjugată.
Când citesc ’n-ochii tăi,
Simt cum timpul meu trece…
13 octombrie ’00
Bucureşti
Ce-ţi veni?!…
Ce-ţi veni, om bătrân,
Să trezeşti amintirea?!
Scormonind în trecut,
Tu, cultivi amăgirea.
Crezi că poţi să pluteşti
Printre sfere pierdute?!
Tot ce-ncerci, e caduc!
Sunt cărări prea bătute.
Tot cu ochii în gol
Nu întorci mersul lumii!
Cată, ici, în prezent,
Sensul nou, al minunii!
Orice vârstă e-un dar,
Al naturii, al mumii…
14 octombrie ’00
Bucureşti
Cântecul lebedei…
Nu ştiu cum…
Nu ştiu cum de-am putut
Să privesc în trecut –
Doar ştiam că-i pierdut
Tot ce-a fost, ce-am avut.
La ce bun să priveşti
Înapoi, ca-n poveşti?
Chiar de crezi că mai eşti,
Tu să pleci, te grăbeşti.
Nu poţi duce-n mormânt
Amintiri, vorbe-n vânt!
Cu-n picior pe pământ,
Cântă-ţi ultimul cânt.
Tot ce-a fost e absent –
Fă-ţi, cât poţi, un prezent!…
15 octombrie ’00
Bucureşti
Un nou…
Un nou Ajun de Crăciun
Ne bate discret pe la geamuri –
Nu-i vânt şi nici freamăt de ramuri –
E-un iz de purcel şi de fum.
Românul rămas-a băţos –
Adună un an, cât se poate –
Chiar dacă nu are de toate,
El taie purcelul, fălos.
Şi cheamă vecini pe-nserat,
Să guste din tot ce-i pe masă –
O ţuică, făcută acasă,
Înlătură orice oftat.
Când somnul se-ntinde prin casă,
El uită ce greu i-a fost dat…
23 decembrie ’00
Bucureşti
15 ianuarie 2001
S-a născut, El, Eminescu?
E-a gândirilor fantasmă?
E Luceafărul din versu-I ?
E-a poeţilor agheasmă?
Nu ştiu ce-aş putea a spune,
Când dineşti fac poezie!?
Şi ca el mai sunt o mie,
Ce fac tobele să tune…
15 ianuarie ’01
Bucureşti
Lui Ilie Ilaşcu,
cu dragoste de frate!
Era prin…
Era prin patruşipatru,
Erau Sfintele Paşti –
Pe Dunăre, prin Tulcea,
Fugeam spre Călăraşi.
Fugeau neamţul, românul,
De-un fel de tăvălug –
Plăteam cu glia noastră
C-am vrut să fim la Bug.
În spate, Ismailul,
Plângea în urma mea –
Prin clopotele sale
Soborul, ne-ntreba:
’De ce plecaţi în grabă?!
Aţi mai făcut-o dat’!
Plecând pierdeţi pământul
Ce Ştefan v-a lăsat!’
Eram prea mic cu anii
Să pot să înţeleg –
De lacrimile mamei,
Nici azi nu mă dezleg.
O mică întrebare
Mi-am pus-o eu atunci:
Ce fac azi taţii noştri?
Doar, ei, nu mai sunt prunci!
Cum pot fugi de luptă
Când lupta ne-a crescut?!
Din vremi nicicând uitate
Pe Nistru am fost scut.
Cine-ndrăznea să treacă
Ăst fluviu mititel,
Se cufunda în apa-i
Străpuns de un oţel.
De-acolo, micul fluviu,
În mare-i arunca,
Şi liniştea furată
Acasă revenea.
Azi, fuga fără luptă,
La ce ne-a folosit?!
Noi am cedat şi glia,
Şi raptu-am consfinţit!
Acum, în prag de Paşte,
Când nu mai sunt copil,
Mă duce-un gând spre casă,
Spre dragu-mi Ismail.
Şi mă închin la fraţii
Ce n-au fugit atunci –
Ei şi-azi apără glia,
Alături de-ai lor prunci…
4 aprilie ’01
Bucureşti
Tinerilor care au plecat renunţând la idealuri…
De ce?!…
De ce-aţi plecat?!
Mă tot întreb –
Doar n-aţi plecat
De-a vosatră vrere!
V-a surghiunit un cameleon
Uitând c-a fost un avorton
Al unor vremi
De neuitat
Ce-au semănat
Numai durere.
De-atunci, chiar el,
A-mbătrânit
Rânjind la ce-a
Înfăptuit
De parc-ar fi chiar
La putere?!
El uită de cei
Ce-au murit –
Copii ce el
I-a căsăpit,
În visu-i plin
Doar de himere.
Ce-a fost, a fost!
Mulţi azi o spun,
Şi-l iartă chiar,
Zâmbind postum
Pe drumul lor
Fără de vrere;
Şi lacrimi nu-s,
Căci mulţi s-au dus
Secând în noi
Ce-aveam de spus
De-ai lui,
Ce fac
Astăzi avere.
Unii glumesc,
Îl terfelesc,
Cu vorbe ce-ar
Clinti cratere;
El, bântuie
Pământul tot
Tăcând chitic
Ca un netot,
Sau, ’atacând’
Privind în gol,
Probleme largi
Hegeliene.
Mereu retraşi,
Încurajăm
Nespusa-i sete
De putere;
A fost, ce-a fost!?
Chiar el a zis
Că nu mai e,
Că nici n-a fost
Ce-am zis c-a fost
Şi că nu e nici
Vrăjitoare!
Dar cred că am
Cam deviat
De la primara
Întrebare:
De ce-aţi plecat
Lăsând un gol
Acolo unde-i
Al vost’ sol
Şi cu părinţi
Privind în zare?!
Fără de voi,
Speranţa moare!…
3 aprilie ’01
Bucureşti
Chemarea copiilor…
Nu va fi uşor…
Nu va fi prea uşor
Să lăsăm totul baltă –
Într-o lume, mai altă,
Poţi muri, de-al nost’ dor.
De Carpaţi, munţi, de şes,
Mare, Dunărea lină,
Delta – ţară sublimă –
De-al nost’ nat, mai ales!
Că suntem, cum suntem,
Nu-i deloc o ruşine –
Al nost’ sânge din vine
E cu Roma-n tandem.
Când românu-i plecat,
Poţi fi sigur – revine!…
6 aprilie ’01
Bucureşti
Lui C.V.T.
De când?!…
De când românu-i extremist?!
Mă-ntreb: de unde-aşa prostie?!
De când ne ştim, tot omu-o ştie,
La noi a fost un Paradis!
Veneau la noi, şi azi mai vin,
Din toate colţurile lumii;
Stăteau şi-n mijlocul furtunii,
Şi deodată, s-au dezis?!
Veneau evrei, veneau armeni,
Şi nemţi veneau să facă burguri –
Tătari şi leşi, să bea din struguri,
Şi unguri,…care-au compromis!
Şi sârbi, bulgari şi turci sadea,
S-au pricopsit prin România –
Cu toţi ştiau ce-i omenia,
Dar nu şi ce e un proscris.
Şi deodată – a mai fost –
Un zvon, pe post de calomnie:
Poetu-i extremist, se ştie!
Ba, trei milioane, propriu-zis!?
De ce nu stau în banca lor?
Mă-ntreb cuprins de o mirare!
Le-am dat şi mâna pân’ la cot,
Le-am dat şi ultima răbdare,
Şi tot se plâng că nu mai pot,
Că vor Hungaria mai mare!?
De e aşa precum socot,
I-aş îndruma peste hotare…
P.S. O fi acolo chiar mai roz?
O fi-n Panonia alt soare?!…
7 aprilie ’01
Bucureşti
Margaretei
Un coş lângă flori…
Un coş lângă flori,
În coş zeci de ouă,
Scilpind precum cerul
De-un cald curcubeu;
Un suflu pios
Srăbate simţirea –
Pe-o cruce, Hristos,
Vesteşte un Zeu.
El nu e ca noi,
Şi nici nu va fi mai,
Căci moartea e-nvinsă
De Cel morţii dat;
Trăi-va de-a pururi
În lumea Divină,
Veghind ca păcatul
Să fie iertat.
Din om întrupat El
De-o forţă Divină,
De tot ce e-n om rău
El s-a încărcat;
Trecînd peste moarte
Învins-a păcatul
Ce omul îl poartă
De cînd i-a fost dat.
E singura cale
Ce-un om o cunoaşte,
Spre marea iertare
A marelui Zeu;
Totuna cu Tatăl,
Hristos este Fiul
Ce poate să spele
Azi sufletul meu.
14 aprilie ’01
Bucureşti
Lehamitea…
Sărăcia, nepăsarea,
Bântuie astăzi prin ţară –
Prima-i bine dirijată,
Ce-a de-a doua-i o povară.
O povară ce ne-apasă –
Un simbol al neputinţei –
Despicăm firul în patru,
Fii supuşi ai umilinţei.
Poa’ să plouă, să inunde –
Ridicăm umeri-ndată –
O lehamite bolnavă
Ne blochează firea toată.
E mai simplu să-nchizi ochii,
S-accepţi mafia bogată!…
16 aprilie ’01
Bucureşti
De unde?!…
De unde atâte dureri omeneşti?
Pe unde se-ascunde secretul primar?
Mă-ntreb când în suflet simt gustul amar
A ceea ce-ndeamnă să-ncepi să vorbeşti.
Eu ştiu că-i uşor să începi să scorneşti,
Să dai explicaţii la ce nu-nţelegi;
Dar oare, prin asta, chiar poţi să dezlegi
Enigme ce zac în multiple poveşti?
Căci tot ce găsim de prin vremuri rămas
Ne-ndeamnă să credem c-am şi înţeles –
Şi-atunci acordăm noi gândirii popas,
Şi nu mai dăm liber chemării din glas,
Lăsând îndoiala să macine-ades,
Primara pornire, ce firii dă ghes…
27 aprilie ’01
Bucureşti
Să!…
Să simt cum seninul coboară în mine!
Să nu mai văd chipu-ncruntat în oglindă!
Să deapăn în vise-utopiile toate!
Să vreau, bucuria, pe toţi să-i cuprindă!
Să nu simt în suflet nicicând duşmănie!
Să nu văd urâtul cum spurcă făptura!
Să vină-ntre oameni, pe veci, omenia!
Să plângem în hohot, când plânge natura!
Să-şi facă mafía, pe loc, ’mea culpa’!
Să n-aud cum mame-şi omoară copiii!
S-aud cum aleşii refuză salarii!
Să văd cum acasă se-ntorc toţi românii!
Eu ştiu că azi ’să’-ul e doar utopie,
Dar sper că-i posibil şi că, va să vie…
5 mai ’01
Bucureşti
Trec anii…
Trec anii în zbor
Mâncând din speranţe –
Se pierde deceniul
Strivit de minciuni;
Azi, cine mai crede-n
Lozinci? simple vorbe!
Când totul se fură,
Când n-apar minuni.
Buimac este omul
De-atât-aşteptare –
Se-amână iar ţinta
Prin noi promisiuni;
Răsare-ntrebarea:
La ce revoluţii?!
Când rău-i mai mare,
Când nu tu, aduni.
Căci noua socoată
E plină de hibă –
Săracul adună, azi,
Doar promisiuni;
Şi culmea! el vede
Cum tot se dărâmă,
Cum hoţii adună
Şi spun, că-s minciuni.
Deceniul s-a dus,
Intrat-am în altul –
Un nou avânt
Şi noi promisiuni:
Ne-aşteaptă-Europa,
Şi-n zare, un NATO…
Răbdaţi cu răbdare!
Speraţi în minuni!…
19 iunie ’01
Bucureşti
Voi…
Voi aţi plecat –
Acolo, ştiu, vă este bine –
Mă-ntreb: cu noi, cum mai rămâne?
Oare, al cui, plătim păcat?!
Cum e la noi?
O ştiţi şi voi, nu e pra bine!
Ce-i destrămat, nu poate ţine,
Şi nu doar pentru că-s nevoi.
Familia-i în patru zări –
Cei tineri stau unde e bine –
Bătrânii nu mai pot a ţine,
Hotarele uitatei ţări.
Ei mor cu suflet sfârtecat,
De dor de ieri, când a fost bine…
20 iunie ’01
Bucureşti
Salvaţi copiii!
Ei sunt viitorul…
Sunt copii…
Sunt copii care dorm
Pe sub ceruri deschise –
Ei n-au drept la un ţarc,
N-au nici dreptul la vise.
Au drept rude, căţei,
Alungaţi de prin blocuri –
Când sunt nopţile reci,
Le oferă chiar locuri.
În canale ce-ascund
Din mizeria nopţii,
Ei prizează ’minciuni’,
Oferindu-se morţii.
Sunt şi oameni ce trec
Afişând indignare –
Ei ascund însă-n fapt,
Marea lor nepăsare…
23 iunie ’01
Bucureşti
Minoritar în propria-ţi Ţară?!
E prea de tot!
De treci…
De treci cumva, azi, Prutul,
Şi calci pe vechea-ţi Glie,
Vezi că ceva e altfel
În Marea Românie –
Căci simţi cum arde cnutul.
Un cnut ce biciueşte
Şi trupu-ţi, şi simţirea,
Şi nu-nţelegi cum schimbă
Şi datina, şi firea –
În colţul ce tânjeşte.
Tânjeşte-n glas de doină
Făşia smulsă iară
Din trupul ce o cheamă
Să se întoarcă-n Ţară –
La soare făr’ de moină.
Căci ce e viaţa-n moină?
Un drum plin de tristeţe,
O pâclă-n care frate
Nu dă la fraţi bineţe –
Ci doar se-ascunde-n doină.
Auzi? Ce hotărâre!
Un braţ, să fie-o Ţară!?
Românul, o nimica,
Şi Prutul, o hotară!?
Şi toate într-o ştire!…
Ce vremuri! netrăite
Nicicând, nici chiar în lumea,
Pe vremi, zisă, barbară,
Când Ştefan trecea Nistrul –
Strivind hoarda tătară.
Nu, nu! nu pot a crede
Că cel ce trece Prutul
Călcând pe vechea-i Glie,
Va fi străin în Ţara-i –
Ce nu vrea să-l mai ştie!…
27 iulie ’01
Bucureşti
Apropo de ’minoritatea română’.
Să simt?!…
Să simt că-s mic acolo
Când Ştefan era Mare?!
Să spun că trecând Prutul
Sunt dincol’ de hotare?!
Să-mparţi românii etnic
Scornind o limbă care
E-aceeaşi pân’ la Nistru
Şi dincolo, spre zare?!
Să vrei chiar dicţionare
Şi interpreţi s-apară,
Ce-ar spune mamei, mamă,
Şi Ţara, este ţară?!
O spun, e peste poate!
E cea mai grea ocară!
24 iulie ’01
Bucureşti
Ca pe-atunci…
Să te mângâi, ca pe-atunci,
De la creştet pân’ la talpă,
Să depun pe-un sfârc ofrandă,
A sărutului balsam.
Să mă rogi să nu m-opresc,
Să te-nvăţ ce e iubirea,
Să mă-ntrebi – a câta oară?
Ce-a fost mărul lui Adam.
Eu să tac făr’ să m-opresc,
Să te duc în lumea care
Nu are stâmpărare,
Cu nimic asemănare,
Unde totul pare vis,
Să te simţi ca-n paradis…
30 iulie ’01
Bucureşti
Nu e minte…
Nu e minte să-nţeleagă
Ce se-ntâmplă-n România –
Unde este omenia?!
Unde-i cel ce poa’ s-o dreagă?!
Toţi se-ncumetă-n cuvinte,
Când e vorba de alegeri –
Sunt profesori, ţin prelegeri,
Şi ne-nvaţă, cum se minte!
Dar minciuna fiind scurtă
Se evaporă-n văzduh –
Cum românu-i om de duh,
O înghite ca pe-o turtă.
E-nţelegător românul
Şi se-apucă de, minţit…
7 august ’01
Bucureşti
Nu e păcat…
Nu e păcat pe lume, fără vină –
Purtăm în conştient orice păcat!
Nu soarta ne aruncă jos în tină –
O facem noi, aşa, deliberat.
Nu poţi fi vinovat fără de vină –
Se pare c-a scornit-o-un avocat –
De stai să vezi, când scormoneşti în tină,
Nu poţi să nu te simţi, tu, vinovat.
Adesea-nvinuim chiar pe Înaltul,
De ceea ce ne-a-mpins înspre păcat –
E mai uşor să-nvinuieşti un altul,
Să poţi să ieşi, tu, nepătat.
Nu e păcat pe lume, fără vină –
Al nostru este-orice păcat!…
8 august ’01
Bucureşti
Lui Florin Chilian, cu respect!
De ce e lumea strâmbă?!…
De ce e lumea strâmbă şi nedreaptă?!
M-a întrebat, deunăzi, un copil –
De-atunci răspunsul meu el îl aşteaptă,
Căci, încurcat, încerc să fiu subtil.
-Dar ce-ţi veni cu-această întrebare?!
Eşti încă mic să poţi să înţelegi!
-Pari încurcat, din câte mi se pare,
Sau e ceva ce nu vrei să dezlegi?
Dacă Cel Mare lumea a făcut-o,
Şi dacă-I bun, aşa cum mulţi o spun,
De ce atât de mult a încurcat-o
Încât nimic din juru-mi nu e bun?!
-Eşti mult prea aspru cu ce-i bun şi nu e!
Mereu cu ce e rău îi tot dai ghes –
Şi soarele pe cer, după ce suie,
Se-ascunde-n pâcla nopţii, înţeles?
-Oi fi eu mic, cum spui, dar nu-s prost, nene!
În tot ce-ndrugi, nu văd nici un răspuns;
Bine că nu mă iei şi cu Moş Ene –
Sunt mic, o ştiu, dar n-am nimic de-ascuns!
Cei mari aveţi această rea meteahnă,
De-a nu putea răspunde-unui copil –
Până nu ne-ncurcaţi, n-aveţi odihnă,
Şi culmea! vi se pare că-i subtil…
-De eşti aşa pornit pe tot ce-i mare,
De ce nu-ţi dai, tu, singur, un răspuns?
De-i lumea strâmbă, precum ţi se pare,
Pe unde stă răspunsul cel ascuns?
-Aşa te vreau, bătrâne, e mai bine!
Ţi-oi spune franc ce crede un copil –
Omul prezintă viaţa doar în rime,
În loc să spună şi ceva util.
Răul nu este-un atribut al firii,
Dar este, cum să spun, însămânţat –
De nu-l cultivi, strivit este de bine –
Ceva ce eu pe strad-am învăţat.
E poate cea mai dură şcoală-a vieţii –
Acolo, mulţi, examene am dat –
Când se strecoară zorii dimineţii,
Copiii străzii se gândesc la sat;
Şi s-ar întoarce însetaţi de bine,
Căci răul doar dureri i-a învăţat –
Dar îşi strivesc privirile senine,
De zidul celor mari, ce i-au lăsat…
Eu n-am avut o replică pe buze,
Căci tot ce-a spus, era adevărat!
10 august ’01
Bucureşti
Sunt zile…
Sunt zile proaste-n viaţa orişicui,
Iar astăzi, cred, e una dintre ele –
Plecat mi-e gândul, pe-undeva, hai-hui,
Pe după nori, cu dorurile mele.
Mi-e dor de tot ce nu e pământesc,
M-am săturat de lucruri prea finite –
Să rup cumva cu tot ce-i omenesc,
Să uit dorinţele neîmplinite.
Să mă strecor în spaţiul infinit,
Să gust din timpul ce nu se sfârşeşte –
Să uit de tot ce m-a durut cumplit,
De-al meu trecut ce-ades mă umileşte.
Dar sunt şi zile când mă-ntorc smerit,
La tot ce-n mine Tera defineşte…
13 august ’01
Bucureşti
’Non omnis moriar’
Horatiu
Să nu te sperii…
Să nu te sperii dacă mor –
Nu-n moartea asta e sfârşitul –
În lumea, zisă, ’De Apoi’,
Tronează veşnic, Infinitul.
Nimic nu este trecător,
Nici patimi nu-s, şi nici durere –
Doar Spirit Pur, scăpat din om,
Acolo, liber de-a lui vrere.
Nu mai sunt ani să-i tot aduni –
O picătură-n apa mării –
În rugăciune să găseşti
Suport, în calea disperării.
Căci veşnicia-i fără leac,
Oricât am vrea s-o dăm uitării…
2 septembrie ’01
Bucureşti
Gândul morţii…
Gândul morţii mă frământă
Doar din grija pentru tine;
Nu mi-e frică pentru mine –
Soarta ta mă înspăimântă.
Ce va fi când vei rămâne
Sclavă doar a amintirii?
Nu sunt căi să desluşească,
Ce-s cărările iubirii!
Vei fi singură în noapte
Apelând la rugăciune –
Cine poate, azi, a spune,
Făr-a se-ndoi, în şoapte,
Că-n retragerea în sine
Liniştea o să revină?!
3 septembrie ’01
Bucureşti
Cât rău aduce şi azi acel nefericit dicton:
’ubi bene, ibi patria’ !
(Cicero)
Cei ce-au plecat…
Cei ce-au plecat şi uită
Că ’acasă’ nu-i ’acolo’,
Sunt sortiţi la suferinţă,
Căci uitând ce nu se uită
Ei se-ngroapă în tăcere.
Iar tăcerea-i sora morţii –
Nu e viaţă fără zgomot –
Când în suflet ea pătrunde
Te aruncă-n pragul morţii
Schimbând totul în durere.
Moartea-i geamănă-a durerii
Ce-o-nsoţeşte şi nu uită –
Peste ani ea încolţeşte
Căci nu uită ce se uită
Călcând forţa ce stă-n vrere.
Celor ce-au plecat şi uită,
Eu le strig că, nu-i ’acolo’…
4 septembrie ’01
Bucureşti
Cum i-o fi spunând la cioară, în rusă?…
În lume…
În lume, azi, se-ntâmplă multe –
Avem Jihad, avem Cruciade –
Pe unde-or fi frumoasele balade?!
De ce ne-nconjură doar legi oculte?!
A cui e voia-n toate cele?!
Să vrea, El, chiar Apocalipsă?!
De mult gândirea noastră-i în eclipsă,
Iar soarele-i ascuns în nopţi cu stele.
Bogaţii, tot visând, se-mbată
De-a lor putere-nchipuită –
Durerea celor mulţi e infinită,
Dar nu răbdarea, care se şi gată!
Prin Basarabia, azi, cântă-o cioară,
Stârnind ecouri cu-ntrebări cam multe…
14 octombrie ’01
Bucureşti
Să nu te superi…
Să nu te superi dacă plec –
Cu toţii ne-ndreptăm spre moarte –
Destul, de viaţă avui parte…
La ce, la mal, să mă înec?!
Eu am avut parte de toate –
Şi bune, rele, şi mai rele –
De bune uiţi, când de belele,
Strivit eşti până peste poate.
Să-ţi aminteşti doar de ce-a fost
Mai luminos decât se poate –
În amintiri găseşti de toate,
Dar să te-opreşti la ce-a-vut cost.
A plânge azi a mea plecare
Ar fi un lucru fără rost…
29 octombrie ’01
Bucureşti
Dor de tine…
Mi-e atâta dor de tine
Că nu am nici cum a spune –
Unde-s zilele senine
Când erau toate, pe bune?!
Unde-s chipurile cele
Radiind lumini solare?!
Unde-s nopţile cu stele
Ascunzând porniri avare?!
Toate-s azi o amintire
Ce de dor e răscolită –
Ieri, pluteam în nemurire,
Azi, dorinţa-i doar ispită,
Ce-o preia dorul în fugă
Şi se pierde în neştire.
25 noiembrie ’01
Bucureşti
De-ar fi…
De-r fi gându-mi înţelept
S-ar opri mai pe aproape –
La ce pot să mă aştept
Când se-nchid a’ mele pleoape?!
Nu s-ar duce-n depărtări,
Nici n-ar răscoli trecutul –
Ce-i dincolo, peste zări,
Biciueşte precum cnutul.
La fel şi-anii de demult,
Amintind rănesc prezentul –
Nu mai am chef de tumult,
Pe-al meu Eu să pun accentul.
E şi-uşor, şi înţelept,
Când apusul e pe-aproape…
26 noiembrie ’01
Bucureşti
Cu împrumut…
Cu împrumut ni-e viaţa dată,
Cu tot ce-i bun şi rău în ea –
Cu ’sunt stăpân’, nu te-mbăta!
Când ţi-e mai dragă, ea se gată.
Ţi-e dată fără precizare –
În rău, dobânzile se-ascund –
Gândeşte-te, un pic, profund,
Şi nu spera la amânare.
Scadenţa e-un aleatoriu,
E-o sabie prinsă de-un fir;
Iar firu-i fir, lucru notoriu,
Se rupe făr’ a-nştiinţa –
Trăieşte dar! nu aştepta!
Orice-mprumut e provizoriu…
28 nopiembrie ’01
Bucureşti
E-ajun…
E-ajun de mare sărbătoare,
Dar nu şi pentru cei sus puşi –
La Alba plouă, e ninsoare,
Iar ei se tem de-a fi răpuşi!?
Şi-atunci se strâng în adunare,
Să termine cât mai din timp –
La Parlament chiulu-i în floare,
Iar cei prezenţi se văd cu Nimb.
Prin Ciuc colindă o stafie
Ce-ndeamnă ungurii la chiul:
’O fi la ei o sărbătoare,
Dar ce-are Ungurul cu ea?!
Când va fi iarăşi Pusta Mare,
Vom spune: asta-i ţara mea!’…
Câtă neruşinare!
Sau
Quosque tandem…?!
30 noiembrie ’01
Bucureşti
Gânduri pentru Edita şi Ovi!
În amintiri…
În amintiri stă bucuria
Căci mă îmbată-acel trecut –
Regret doar ce nu am făcut,
Chiar de viza, ieri, nebunia.
Mă duce gândul la ce-a fost,
Şi-l ţin ascuns, doar pentru mine –
A împărţi comori nu-mi vine,
Şi le păstrez la adăpost.
Ce-mi pare astăzi curios
E, că nimic nu îmi displace –
’Ce-a fost, a fost, nu ai ce-i face!’
Răsună-n capul meu sfătos.
De-aici şi felu-mi de-a vedea,
În tot ce-a fost, un vis frumos…
15 decembrie ’01
Bucureşti
’Republica Moldova…’
’Republica Moldova’?!
Ce straniu sună vorba!
Un braţ smuls de o fiară,
O Ţară ruptă-n două!
O veche mutilare
De ’noi’ recunoscută(!?) –
Înaltă e Trădarea
Ce-a rupt Ţara în două!
Şi culmea! azi, aleşii
Sunt vânzători de Ţară!
Se plimbă-n lumea largă
Cu Ţara ruptă-n două!
Doar ei sunt azi de vină?!
Aşa ne trebuie nouă!!!
16 decembrie ’01
Bucureşti
Crăciunul fără voi…
Crăciunul fără voi
E numai rugăciune:
Să fiţi iarăşi cu noi,
S-apară o minune!
Crăciunul nostru-n doi
Ne-mpinge-nspre icoane –
Cu gândul doar la voi
Strivim în noi canoane.
Şi ascultăm smerit
Cuvinte înţelepte:
Să nu dorim mai mult(?!),
Totul se-obţine-n trepte!
Dar poţi oare-nvăţa?!
Anii nu vor s-aştepte…
21 decembrie ’01
Bucureşti
Decembrie…
Nu-i vorba de zăpadă,
Nici gând la sărbători –
Prea mare-i suferinţa!
La ce, colindători?!
La ce gânduri deşarte?!
Speranţe-n viitor?!
Prea negru e trecutul,
Să poţi uita uşor!
Se spune că iertarea-i
Poruncă de la Cer –
Iertare pentru cine?!
De ce atât mister?
Cine-şi ascunde vina?
De ce-i atât de laş?!
Scopul e chiar o scuză?!
O fi, pentr-un borfaş!
Trecut-au ani, vreo doişpe –
Cinovnici tac chitic –
Când morţii sunt de vină,
Ce să le faci?!, nimic!
Cei vii sunt la putere,
Căci ei nu au murit –
Dar ’viii’ ăştia, Doamne!
Cu sânge s-au hrănit.
Ca să-şi salveze urma
Făcut-au cimitir –
Puşcaşi, copii, de-a valma,
Şi-un titlu de ’martir’(!?).
Cumplit stigmat Decembrie
Va întina-al tău nimb –
Când jertfa-i inutilă,
Ce poţi spera în schimb?!
Mai vine şi păcatul
Uciderii pe-ascuns –
Hulitul preşedinte
Ar fi avut răspuns!
Dar să ucizi în ziua
Când s-a născut Hristos?!
Să regizezi procesul
Şi-apoi să rozi un os?!
E poate, peste poate,
Pentr-un popor creştin!
Decembrie pierdut-ai
Al tău veşmânt festin.
Ruşinea nu se uită,
Iar foamea-i peste tot –
Se va trezi Decembrie?
Sau va muri de tot?…
22 decembrie ’01
Bucureşti
Părinţi…şi copii.
Nu-i cale…
Nu-i cale să împace generaţii –
Cândva, am procedat şi noi la fel –
Azi, urmărind orbeşte-al nostru ţel,
Uităm de ’circumstanţe-atenuante’.
Justiţia le ştie bine rostul –
Noi, refuzăm să fim justiţiari –
În ’drepturi sfinte’ am rămas avari
Şi stăm pe loc, sau ne mişcăm andante.
Ei însă-n schimb aleargă ’alegro-molto’ –
Ori în viteză nu poţi contempla –
Ce spunem noi traduc ei prin ’bla-bla’,
Şi ne acordă generos ’atenuante’.
E bine, sau e rău aşa ceva?
E bine când n-ajungi la ’agravante’…
26 decembrie ’01
Bucureşti
Adun…
Adun din trecut comorile toate,
Trăiesc amintiri pe picior de prezent;
La ce e în juru-mi, ades sunt absent,
Căci nu mă atrage să merg dând din coate.
Au alţii mai mult decât merită ei
Şi-adună ’valori’, ca să fie în casă –
În fapt n-au nimic, doar prostia lor crasă,
Iar eu îi ignor, sau, le-o spun din condei.
În asta găsesc eu greşala-mi fatală –
Îi las să se-mbuibe şi umblu absent –
Trăind amintiri pe picior de prezent,
Eu sufăr în fond de o moarte banală.
Da! mort e acela ce uită trecutul,
Dar mort e şi-acela ce-ngroapă-un prezent…
27 decembrie ’01
Bucureşti
Iarna la Ismail.
Cling, cling, cling…
Cling, cling, cling…
Ţinga-linga, ţinga-ling…
Şi o troică, de demult,
Şi un şfichiuit de bici.
Toate-mi vin de peste timp,
Şi de dincolo de zări;
Iarnă ca acolo nu-i –
Ţara mea-i în alte ţări.
Trei cai suri îi văd trăgând,
Şi o şubă ascunzând,
Vizitiu cu părul dalb,
Ce îngână-un cântec cald:
Cântă el despre-ai săi cai,
Despre clopoţei râzând –
Despre fraţii săi plângând,
Dunărea ei implorând,
Să se facă punte lată,
Să se termine odată
Cu înstrăinarea toată,
Să se-adune într-un neam
Toţi ce-au fost ai lui Ştefan.
Dar, deodată, mă trezesc –
Liniştea, cred, m-a trezit –
Nici un cling, nici ţinga-ling,
Nici un tropot de trei cai,
Şi nici şfichiuit de bici…
Doamne! n-a fost decât vis…
Dar, a fost ca-n Paradis!
29 decembrie ’01
Bucureşti
Am mai pus…
Am mai pus de-un Revelion –
Am vechime în Mileniu –
Nu-i uşor să nu fii geniu,
Dar sunt mândru că sunt Om!
Om, am spus, la figurat –
C-altfel, om, pare tot omul –
Eu respect Credinţa, Domul,
Cred în Fiul întrupat.
Cum a spus-o şi Ioan,
Cel ce-avea Gura de Aur –
Viaţa este un tezaur,
Şi mă-nchin la Noul An.
E grozav să poţi fi Om,
Cînd trăieşti doar printre oameni!…
31 decembrie ’01
Bucureşti
Basarabie, pământ pustiit!
Zile grele…
Zile grele-au poposit
Pe-un tărâm de stele –
Toate gândurile mele
S-au împotmolit.
Cel tărâm ce-a fost cândva
Plaja vieţii mele,
N-are soare, n-are stele –
S-au ascuns cumva?!
Nu mai e nimic vrăjit –
Prea multe urzele!
Unde-s vremurile-acele?!
Au rămas un mit.
Azi, nimic nu-i românesc –
Poate suferinţa!?
Graiul, azi, se vrea rusesc!?
Asta-i neputinţa!…
2 februarie ’02
Bucureşti
Ascunsele iubiri…
Iubiri ascunse-au existat
De când e lumea şi pământul –
Izvor ocult, dar nesecat,
Al celor ce iubesc, cu gândul.
Într-ale valurilor văi
Plonjează-adânc şi nu cutează,
Să urce creste şi-n văpăi,
Să uite ceea ce urmează.
Şi-n sinea lor se cred eroi,
Luptând cu stiva de memorii –
Cum să apară-n lume goi?!
Preferă stări de dor, şi norii…
Când spun că ele-au existat,
Nu-nseamnă-n fapt, bine ascunse?…
13 martie ’02
Bucureşti
Vremuri grele…
Vremuri grele-apasă Ţara –
Tot românu-i derutat;
Secetoasă va fi vara –
Lacrimile s-au uscat.
Nimeni azi nu se mai plânge –
Răul l-am asimilat –
Chiar când inima se frânge,
Omul pare împăcat(!?).
Nu-i mai pasă de hotare –
Treaba asta s-a vărsat –
Ţara nu mai este Mare,
Dar intra-vom ca…argat.
Căci cu braţele deschise
Europa ne-a-mbiat –
Dar cu vorbe ce nu-s scrise,
Noi mereu ne-am îmbătat.
Nu mai vrem să trecem Prutul –
Antonescu-i blestemat!?
Dincolo se-aude cnutul –
Noi de cnuturi am uitat!?
Ici, şi colo, câte-o voce
Dă alarma-n continent –
Când nu-s mulţi, vocea-i precoce,
N-are glas de contingent.
Europa, cea Unită,
Ignorează-acest subiect –
Rusia e ocolită,
Fără ea n-avem obiect.
Şi aşa, Limba Română,
Soră cu a lui Traian,
Astăzi e moldovenită,
De-un izvor voronian.
Ce istorie română?!
Care alfabet latin?!
Slava-i mai la îndemână –
Peste Nistru e Putin!
Cu-a lui cioară transplantată
Pe pământul lui Ştefan,
Vrea o graniţă Carpată,
Cu străjeri de-ai lui Ivan!
Doar, urmaş e al lui Petru
Ce visa la Istambul –
Colora-va ca un spectru
Harta, fără preambul.
Mic în stat, dar plin de sine,
Vrea imperiul înapoi –
Tot gândind l-al lumii bine,
’Mparte globul între doi.
Unchiul Sam, abia aşteaptă,
Mâna fratelui din Est –
N-ar fi lumea mult mai dreaptă?!
Fraţi de cruce, Est şi Vest!
La ce bun atâtea state?!
Câte voci pentr-un consens!
De s-ar pune spate-n spate,
Două voci ar avea sens!
Şi-uite-aşa, mondializarea –
Toţi o apă şi-un pământ!
Ar urma fraternizarea
Celor doi, pân’ la mormânt…
Şi după?!
Dumnezeu cu mila!
13 martie ’02
Bucureşti
De când…
De când n-am mai scris,
Se-mprăştie gândul –
Din tot ce-am păstrat,
Va-nghite pământul.
Am scris – să descarc –
Să scap de obsesii;
Memoria-n timp
Nu face concesii.
De ce nu mai scriu?
Mi-e greu a-nţelege –
Cei dragi?! ’no coment’ !
N-au cum să dezlege.
Şi uite aşa,
Nimic nu se-alege…
27 martie ’02
Bucureşti
La ce?!…
La ce atâtea gânduri aspre?!
La ce atâtea acuzări?!
Sunt tineri, capu-i printre astre –
Noi, am trecut de-a’ vieţii zări.
De când e lumea şi pământul
Ce vârstnici uită de trecut –
Cândva, şi noi, fugeam ca vântul,
De toţi, de toate, ca făcut.
De câte ori am dat pe-acasă?
De câte ori am scris la timp?
Cei vârstnici ne-aşteptau la masă,
Iar noi uitam, sau n-aveam timp.
E drept, am plâns la-a lor plecare,
Da-i prea puţin, când nu-i la timp…
30 martie ’02
Bucureşti
Scoatem…
Scoatem Legi, Decrete –
Să gândim la fel –
E ascuns vreun ’ţel’
’N a păstra secrete?!
Să nu etalăm
Ale noastre gânduri?!
Numai printre rânduri
Sensul să-l aflăm?!
Unde vom ajunge?
Asta am visat?!
Unde am clacat?
Libertatea plânge!
11 aprilie ’02
Bucureşti
Acum…
Acum sunt vremi apuse –
Sunt tandre amintiri –
C-au fost şi amăgiri,
Azi n-are relevanţă.
E-un spectru de culori
Ce-mbracă amintirea –
Mă-mbată amăgirea,
Cu-a fost, cum n-a mai fost.
Trecute, dar prezente,
Rămân ’cele-amintiri –
Chiar de-au fost amăgiri,
Nu are importanţă.
Acum, că-s vremi apuse,
Trăiesc din amintiri…
14 aprilie ’02
Bucureşti
Lui Nicolae Lupan ’de România’ !
Nu ştiu…
Nu ştiu cum să mă adresez –
Cu ’Excelenţă’…’Majestate’ ?
Mereu în toate ai dreptate,
În faţa Ta mă prosternez.
Vorbeşti de ’vremuri’ ca din carte,
Prezentu-l toci precum gândim,
În preajmă-ţi totul e intim –
De sfatul Tău vreau să am parte.
Şi eu, ca şi-alţii-s un pribeag
Ce plânge dorul în tăcere –
’Moldova-Stat’ e-a mea durere,
Ce-apasă pe-umeri de moşneag.
Regret că nu Te-am cunoscut –
Înţelepciunea-ţi e-un toiag!…
16 aprilie ’02
Bucureşti
Eu cred…
Eu cred din nevoia de-a crede –
E-un fel de poruncă din mine –
Din sufletu-mi plin de-ndoială,
Ţâşneşte nevoia de Tine.
Nu vorbele scrise-n Scriptură,
De preoţi, pe dos, tălmăcite,
Creează nevoia de-a crede,
Ci simplu: umana-mi făptură.
Legende au fost şi vor fi mai,
Căci mor şi se nasc noi credinţe,
Dar unica-Ţi, marea-Ţi putere,
Nu cere în sprijin, ştiinţe.
Eu cred că nevoia de-a crede,
Se naşte-n a’ noastre fiinţe…
20 aprilie ’02
Bucureşti
În memoria celor plecaţi…
Eu ştiu…
Eu ştiu că-n viaţă se şi moare –
Şi eu sunt printre candidaţi –
Ai mei s-au dus, părinţi şi fraţi,
Şi-a lor plecare încă doare.
De ce plecarea altor’ doare?
De ce cu-a mea sunt împăcat?
Problema m-a tot frământat,
Dar ştiu că şi un soare moare.
Tristeţea ce o simt la vreo plecare –
Iar şirul, din păcate,-i infinit –
Mă chinuie adeseori cumplit,
Şi golu-n suflet n-are alinare.
Dar oare, cu ce-am spus, sunt împăcat?
Nu-i simplu gest de ieftină bravare?…
30 aprilie ’02
Bucureşti
Basarabiei furate, dar nu pierdute!
Atunci, şi eu…
Dacă Vadim, Ilaşcu,-s ’extremişti’,
Dacă şi Lari e ’naţionalistă’,
Şi dacă dragostea de neam e ’comunistă’,
Atunci, şi eu mă-nscriu la ’anarhişti’!
Căci dacă-i un păcat ce îmi doresc –
Să mă re-ntorc în România Mare,
Să nu mai curgă Prutul la hotare,
Atunci, şi eu ’iredentist’ mă socotesc !
Ce dacă-n România m-am născut?!
În Buletin, azi, scrie Ucraina!?
La Ismail, pe Dunăre-i ruina:
O mănăstire care crucea şi-a pierdut!
Dar oare Iorga fost-a şi-el un ’extremist’,
Când a descris plimbarea sa pe Nistru?!…
1 mai ’02
Bucureşti
E sărbătoare…
E sărbătoare azi în târg,
Avuţii se îneacă în păcate –
La înviere, toate-au fost iertate –
Un nou ciclu-ncepe mai cu sârg.
Azi noapte-n faţă s-au plasat,
Au sărutat cruci şi icoane,
S-au închinat plini de fasoane,
’Christos a Înviat’ toţi au cântat.
Miniştri, consilieri – toţi creştinaţi
De valul intereselor oculte –
S-au chinuit o predică s-asculte,
Zâmbind sarcastic, nu şi ruşinaţi.
Norocul că cei mulţi n-au fost ca ei,
Salvând tradiţia şi-un bun renume…
5 mai ’02
Bucureşti
Rădăcina
Rădăcina mea-i Moldavă –
Sudul Basarabiei –
Ismail, Cetatea Albă,
Spaima Musulmaniei.
’S-a născut în Ucraina’ –
Scrie-n buletinul meu?!
Culmea-i că o scriu românii!
Numai că n-o cred şi eu…
România era Mare
Când eu m-am născut –
Astăzi harta-i sfârtecată
De-un tratat ’caput’!?
Totuşi, ’unii’ îl respectă,
Cochetând tăcut…
11 mai ’02
Bucureşti
Sacoşa…
Am văzut un copil
Ce dormea dezbrăcat –
Se-ncălzea cu-n căţel
Precum el de umil.
Cu ochi mari el privea
La sacoşa-mi, cu jind –
M-am oprit şi-am întins
Pâinea ce o dorea.
A luat-o-ntre dinţi,
Pe copil l-a trezit –
Cât de vesel părea!
S-au topit suferinţi.
N-am putut să mai plec
Şi-am scos tot ce dorea…
30 mai ’02
Bucureşti
Mi-am propus…
Mi-am propus să nu mai plâng
Anii ce s-au dus la vale,
Ce-au bătut o lungă cale
De-amintiri ce se tot strâng.
La ce bun să răscolesc
Ceea ce nu se întoarce?!
Precum mâţa care toarce,
La nimic să nu gândesc.
Ce folos că-mi pare roz
Tot ce zace-n vremi apuse?!
Astăzi relele-s nespuse
Şi ne-acoperă cu goz.
Mi-am propus, dar ce folos?!
Mă atrag imagini duse…
29 iunie ’02
Bucureşti
Ţara mea…
Ţara mea e mult mai mare
Decât ştiu copiii mici –
De la Tisa până-n zare
Und’ se zbenguie pitici,
Ce se cred coloşii lumii
Dar în fapt sunt bieţi arici.
Ei se umflă ca o minge
Şi scot ţepi uitând că-s mici –
S-o găsi cine-a-i învinge
Într-o ţară de voinici,
Ce-a sfidat mai marii lumii
Alungându-i de pe-aici.
E aproape clipa-n care
De la Tisa pân’ la Mare,
Arunca-vom peste Nistru
Pe cei ’mai’ dintre pitici…
7 iulie ’02
Bucureşti
Ce n-aş da!…
Ce n-aş da să fie mulţi
Cei ce zbenguie prin casă,
Ce s-aşează la o masă
De îţi vine să-i săruţi!
Ce n-aş da să fie-ai mei
Toţi copiii de pe stradă!
Toţi buluc într-o ogradă…
Dar nu e precum o vrei.
Să aud cum râd întruna
Fără un motiv special –
Demonstrându-mi că-s egal,
Ei în joc să mă răpună.
Cred c-atuncea chiar le-aş da
Sufletu-mi, şi poate Luna…
12 iulie ’02
Bucureşti
Un ocean…
Un ocean a înghiţit
Toate amintirile –
Astăzi amăgirile
S-au prea înmulţit.
Croazieră am sperat –
Să dezlege iţele –
M-am ales cu fiţele
Celor ce-au plecat.
Apă multă, ce să-i faci?!
Ne despart şuvoaiele!
Vin, dispar, mareele,
Tu le-aştepţi şi taci.
Un ocean, cândva iubit,
Spală amintirile…
12 iulie ’02
Bucureşti
M-am oprit…
M-am oprit iar la Buşteni
Să privesc cum Caraimanul
Tot scrutând înspre Ungheni
Vrea să stingă-ntreg aleanul.
Strălucind cu ochi de-oţel
Crucea printre nori pluteşte –
Adun gânduri fel de fel
Pân’ ce dorul m-ameţeşte.
Ce-o fi dincolo de Prut?!
Ce retorică-ntrebare!
Parcă ieri era un scut
La puhoaiele barbare.
Crucea asta ce pluteşte,
Nu-i doar cruce de oţel…
5 august ’02
Bucureşti
Ismail
Ismailul meu pierdut –
Azi, port la hotare;
Pe Chilia m-am născut –
Drum deschis spre mare.
Cu vaporul am trecut
Să te văd de-aproape;
Nu prea multe am văzut –
Lacrimi pe sub pleoape.
Periprava m-a-ntristat –
Drum deschis spre moarte!
Doar bătrâni grijind de sat –
Tineri-s cu carte!
Ismail cu-al său trecut –
România Mare!…
Ucraina-i un făcut –
Peste vechi hotare…
8 august ’02
Bucureşti
Zile trec…
Zile trec făr’ să ne-ntrebe
Dacă asta vrem de fapt –
Cin’ să spună că-i un rapt?!
Cin’ s-asculte-aşa durere?!
E un moft, simplă părere,
Să tot vrei s-o prelungeşti –
Cu-orice zi te amăgeşti
Cum că asta-i a ta vrere.
Dar de stai a socoti
Cât de bine-i ’n-astă lume,
Te cutremuri şi, pe bune,
Implori Ceru-a te scuti
De-a fi martor la durere,
Din dorinţa de-a trăi…
25 august ’02
Bucureşti
Nu-mi plânge,…
Nu-mi plânge, tinere, de milă,
Nu-i cazul să te osteneşti –
De lumea-n care tu trăieşti,
’N adâncul meu simt că mi-e silă.
Conflicte între generaţii?!
E-o scuză bună pentru proşti!
În ochii tăi suntem doar ’foşti’
Ce-aşteaptă zborul spre noi spaţii.
Nu, n-aşteptăm, chiar de-i firesc –
În lumea asta se şi moare –
Dar nu într-asta stă ce doare,
Ci-al vostru spirit pământesc.
Noi, ne hrănim din ce am fost –
Voi, veţi muri în schimb, de foame…
13 septembrie ’02
Bucureşti
Lui Mihai Rădulescu, cu admiraţie!
Dihotomie antonimică…
Te-am ascultat cam de trei ori –
Stăteai cu Todea la taclale –
Sorbeam din gura Dumitale
Gînduri ’nălţate înspre nori.
Pe chipu-ţi tandru, sculptural,
Vedeam un spectru de culoare,
Ce ataca, ce simplu pare!
Întreg registrul cultural.
De unde oare-ai învăţat
Să scoţi ascunsul la lumină?!
În orice lucru afli-o mină
De înţelesuri de aflat.
Acum mă simt cam derutat –
Caut în mine ce-am aflat…
13 septembrie ’02
Bucureşti
Vine toamna…
Vine toamna,
Spune calendarul –
Dacă-i după mine
Cred c-a şi sosit:
De ce simt în suflet,
De cum e pe-afară,
De tristeţi amare
Mă simt copleşit.
Unde-i neaua albă?!
Unde-i bucuria?!
Unde-s anii fragezi
Cu-al lor cer senin?!
Totu-i numai tină,
Lacrimi cu toptanul,
Chiar de-a sta-n picioare
Astăzi e un chin:
Plumb e parcă-n oase,
Plumburiu e cerul,
Când ţâşneşte-o rază
Scap un lung suspin…
22 septembrie ’02
Bucureşti
Vine ’vremea’…
Vine ’vremea’ când n-aştepţi –
Vine nechemată –
De nu ştii cum s-o primeşti,
Totul pierzi deodată.
Sub imperiul morţii reci
Uiţi, pe loc, trecutul –
Din ce-a fost frumos nu-ncerci
Să aduni avutul.
Fă, cumva, să treci senin
Pragul veşniciei;
Teama generează chin –
Drum al nebuniei.
Chiar de nu vrei s-o aştepţi,
Vine nechemată…
23 septembrie ’02
Bucureşti
Nu întoarce capul!…
Nu întoarce capul!
Mergi tot înainte!
Nu te strigă nimeni,
N-ai ce aştepta;
Au fost doar iluzii,
Nu au fost cuvinte;
Nu ştii că dorinţa
Poate înşela?!
Hai, gândeşte bine,
Cine să te strige?!
Cin’ să-ntoarcă drumul
Fără de întors?!
Eşti doar o epavă,
Gândul te împinge,
Înspre ţărmul care
Visele ţi-a stors.
Mergi tot înainte!
Nu întoarce capul!
Cine să te strige?!
N-ai ce aştepta!
O epavă n-are
Astăzi căutare;
Simpla ta dorinţă
Poate înşela.
Cât mai ai din calea
Ce doar pare lungă?!
O să treci hotarul
Singur, făr’ de-ntors…
23 septembrie ’02
Bucureşti
Tot mai greu…
Tot mai greu se leagă
Vorbele-ntre ele –
Gândul ce le naşte
Le-a şi părăsit;
Ce să fie oare?!
Mă întreb retoric –
Unde-i ziua-n care
Le-aşterneam grăbit?!
Nu voi da răspunsul –
Sună-a denigrare –
Mă închid în mine
Căci sunt depăşit;
Suferinţa-i mare
Pentru-a fi eroic,
Iar a recunoaşte
La ce-ar fi servit?
Ce contează sursa
Ăstor neajunsuri!?
Anii ce se-adună
Au ceva de spus?!
Nu vreau explicaţii –
Mulţi ar şti s-o spună –
Mă închid în mine
Îngrozit de-apus…
7 octombrie ’02
Bucureşti
Vreau…
Vreau să scriu, dar n-am ce scrie –
Capu-i plin doar de sicrie!?
Vreau să plâng, dar n-am motive –
Gândurile-s maladive?!
Cine, dracu, să-nţeleagă
Dintr-aşa o fire bleagă?!
Ba mă-nfing precum un taur,
Ba renunţ să smulg un laur!?
Totul naşte doar în vise,
În proiecte ’aşa zize’,
Ce se pierd în miez de noapte,
Cum se pierd toate în moarte.
Vreau, dar nu e cum e vrerea,
Şi, de-aici, vine durerea…
12 octombrie ’02
Bucureşti
Tu, revii…
Tu, revii din amintire,
Nopţi în şir apari în vis,
Repetându-mi tot ce-am zis,
Când vorbeam despre iubire.
Tu, revii fără chemare,
În virtutea ce-a fost vis –
Cum putea fi Paradis
Tot ce-a fost o întâmplare?!
Căci ce-a fost ’cea întâlnire,
Pe nepusă masă, zis?
N-a fost noaptea, nu în vis!
Doar o tainică sclipire.
Totuşi, tu, revii mereu
Din ce-a fost o amintire…
13 octombrie ’02
Bucureşti
Celei de peste ocean!
Printre cei…
Printre cei ce mă admiră
Aş fi vrut să fii şi tu –
Dar cum timpul îmi expiră,
Nu aştept să spun: te du!
Da, te du! a mea speranţă,
Nu mai am ce aştepta –
Între noi e o distanţă
Ce n-o pot eu micşora.
Vina-o poartă, poate, anii,
Sau oceanul infinit –
Poate, Lumea Nouă, banii?!
Sau aşa ne-a fost sortit.
Printre cei ce mă admiră
Sunt străini, nu ce-am iubit!…
13 octombrie ’02
Bucureşti
Despre toamnă…
Despre toamnă s-a tot scris –
Sunt convins că se va scrie –
Despre frunza ruginie,
Despre-al ei peisaj de vis.
Chiar şi eu am îndrăznit
Să mă-mbăt de coloritu-i,
Şi i-am scris că sunt iubitu-i,
Cel cu sufletul rănit.
Căci frumosul ce mă-mbată
Ninge-n frunza ce-a căzut –
Calc covorul abătut
Şi plâng clipa de-altădată.
Toamna-ascunde-un paradox –
Şi frumos, şi trist, deodată…
26 octombrie ’02
Bucureşti
Când se scutură…
Când se scutură, el, plopul,
Peste iarba încă verde,
Pete galbene mă cheamă
Să cat vara ce se pierde.
Şi cuprins de dor de ducă
Scrutez norii ce se-aleargă –
Paşii mei o iau spre mare
Unde zarea-i tot mai largă.
Cârduri pleacă-ntârziate
Înspre Sudul cel Mirific –
Mă alătur lor cu gândul
Ţintind Nilul cel Magnific.
Pleacă vara, toamna-nvinge,
Dorul meu nu pot a-l stinge…
3 noiembrie ’02
Bucureşti
Se strânge…
Se strânge cercul tot mai mult –
În jurul meu e-un gol funebru –
Ca şi-alţi-nchin morţilor cult
Şi-n suflet port un doliu negru.
Din câţi au fost prieteni buni,
Ca să nu spun de-ai mei, de sânge,
Pe degete poţi să-i aduni,
Iar cercul mic începe-a strânge.
Şi-n suflet simt, parcă, un hău
Ce sperie, căci defrişează
Păduri ce-atrag păreri de rău
Prin rariştea ce luminează.
La umbra celor ce au fost
Eu m-am simţit ca într-o oază…
8 noiembrie ’02
Bucureşti
Vino!…
Vino! Doamna mea macabră –
Nu mai ştiu de când te-aştept –
După zgomotul din piept,
S-a cam scurs totul din vadră.
Am simţit că-mi dai târcoale –
Cât de des am cochetat!
Tu, mereu m-ai înşelat
Negăsind spre mine cale.
Sper că ştii că nu mi-e frică?!
Faptul că te-am provocat
S-a lăsat cu supărare?
La ce bun să-mi porţi, tu, pică?!
Viaţa-n fond e o nimica –
Veşnicia,-i un palat…
17 noiembrie ’02
Bucureşti
Vizita
Când ne-au invitat în NATO,
Noi ştiam c-aşa va fi –
Nu venea spre-a ne buşi,
El venea să strige: iat-o!
Iată ce? m-aţi întreba –
Păi, cununa înfrăţirii –
S-a dansat Hora Unirii,
S-a scandat: America!
Ploaia nu l-a deranjat –
El era imun la gripă –
Nelu, a făcut risipă,
De cuvinte, de-altădat’.
Bush, în schimb, impresionat,
De atât-adunătură,
Cu-n amortizor în gură,
Ne-a vorbit şi de Sadat.
De Irak, Afganistan,
Kosovo şi de Angola –
A uitat şi de Enola
Şi de vechiul Teheran.
Ploaia i-a fost aliată –
Semn divin căzut din Cer –
Curcubeu în loc de ger,
Peste adunarea toată!
’Dumnezeu ţine cu noi!’
A rostit zâmbind pe dată-
Lungi ovaţii, înc-o dată,
Nu tu griji, nu tu nevoi!?
Copleşit de-aşa iubire
A uitat de body-guarzi –
Strângând mâini de ’camarazi’,
A păşit spre nemurire…
26 noiembrie ’02
Bucureşti
Morţilor din amintire…
Mi-e dor…
Mi-e dor de toţi cei ce-au plecat –
Nu mai e loc de preferinţe –
Cei ce acordă referinţe
Ignoră faptul c-au clacat.
Da, au clacat crezând că-s zei
Şi-au judecat pe fiecare,
Uitând, de fapt, că la plecare,
Din trup rămân numai idei.
Azi toţi trăiesc doar amintiri,
Iar amintirile-s nimica –
La ce să te apuce râca,
Când tera-i plină de-amăgiri?!
Mi-e dor de toţi cei ce-au plecat,
Căci, în sfârşit, n-am preferinţe…
30 noiembrie ’02
Bucureşti
Lui Nicolae Kruch, Seniorul!
Trei portrete…
Trei portrete mă privesc –
Coandă, Labiş şi cu Ladea –
Când eram puşti la Oradea,
Dacă bine mă gândesc,
Eu ştiam că nu greşesc!
Cum eram ceva mai mare,
Te priveam eu mai de sus –
Şi având sânge de rus,
Mă visam un critic care
Ar avea ceva de spus.
De atunci am spus-o sec:
Niki tată, vei fi mare!
Ai luat-o ca atare:
Eu din artă nu mai plec
Chiar de-ai mei îmi spun ’zevzec’(?!).
Şi-ai pornit pe-un drum spinos
Aruncându-te-n vâltoare –
Erau mulţi, erau o mare –
Dar având un chip sfătos,
I-ai întors pe mulţi pe dos.
Tu, simţeai ca un computer –
Te grăbeai să nu greşeşti,
Gândul să nu-l iroseşti,
Căci pornit pe ce-a zis Mutter,
Te luptai să reuşeşti.
Anii au zburat rapid –
În portret ai fost cel Tare –
Sufletul pe chip apare,
Bronzul e de viaţă-avid,
Lemnul, piatra-i lumânare.
Trei portrete mă privesc –
Parc-aud cum şi vorbesc…
10 decembrie ’02
Bucureşti
Sinuciderea…
Sinuciderea-i un gest
Ce se naşte din neştire –
A porni în nemurire
E-o iluzie-n deşert.
Multe sunt ’necunoscut’ –
Veşnicia-i peste toate!
Speculaţii peste poate
Te transformă în ’expert’.
Şi visezi ca un netot
Doar la lucruri infinite –
Printr-un gest, pe negândite,
Guşti iluzia-n deşert.
Şi-uite-aşa, dintr-un expert,
Te trezeşti gol, peste poate!…
12 decembrie ’02
Bucureşti
Crăciunul la Ismail(1939)…
Niciodată…
Crăciun ca la noi
N-am mai prins niciodată –
Dunărea-ngheţată
Pod, sloi lângă sloi.
Zăpadă la geam
Şi mormane la poartă –
O linişte moartă:
Al serii balsam.
O troică pe drum
Şi-un clinchet de aur –
Cu-obraji de balaur,
Un moş, Moş Crăciun.
Aveam zece ani
Şi-aşteptam în Ajun…
16 decembrie ’02
Bucureşti
Când simt…
Când simt cum se năruie Cerul
Mă-ntreb care-o fi al său sens –
Nimic nu îmi pare mai dens
Ca teama ce-nfruntă-n Nord gerul.
De ce năpădeşte pustiul
Ce-a fost al meu suflet diliu?!
Zburdam printre nori făr’ să ştiu
Că-n mine trăia bidiviul.
Eram ca un cal ne-mblânzit,
Un mânz pus pe joacă şi fugă –
Azi sunt predispus pentru rugă:
Implor îndurare smerit(!?).
Dar Cerul nu pare s-audă
Căinţa-mi, şi-apasă cumplit…
17 decembrie ’02
Bucureşti
Dorm…
Dorm copii pe rupte –
E vacanţă, e trai
Pe vătrai, cum se spune –
Se visează în Rai.
Nu, tu, teme pe mâine,
Nu mai sunt ’monitori’ –
Cu germana în glumă,
Se şi văd călători.
Nu, tu, mofturi la masă,
Nicio grabă-n ce fac,
Se prefac că ascultă,
Dar nu se şi complac.
Nici un gând înspre casă,
Nici că ar mai pleca –
Eu i-aş ţine, pe bune,
De nu m-ar judeca.
Nu de ei îmi e teamă,
Ci de cei ce-s în drept –
Să-i revendice-n grabă –
La ce pot să m-aştept?!…
21 decembrie ’02
Câţi?!…
Câţi din cei ce au părinţi –
Mai de vârsta a treia –
Se lovesc de ideea
Că mai sunt suferinţi?
Că, şi-aşa răbejiţi
Au nevoi, şi-n durere,
Se ascund în tăcere
Pentru-a nu fi striviţi.
Cum striviţi?! În ce fel?!
Păi de-aşa nepăsare!
Care spulberă, doare,
Tot ce-a fost al lor ţel.
Şi se roagă la El
Să n-ajungă povară,
Căci o astfel de-ocară,
N-o doresc ei, de fel!…
24 decembrie ’02
Bucureşti
La cumpăna…
O nouă cumpănă de ani –
Ceva în plus de dus în cârcă –
Sub scara ce spre Cer ne urcă,
Nu mai e loc de veterani.
Pământul geme de bătrâni –
Statisticile-s alarmante –
Cu circumstanţe agravante
Sunt condamnaţi chiar de români!?
Români, am spus, popor creştin!
Se-mpiedică de ei pe stradă –
Ce tineret! auzi la sfadă –
Ici-colo-auzi şi un suspin.
De ce nu mor bătrâni de sida?!
Se-ntreabă, cam retoric, un cretin –
Păi, nu mai au acces la ea!
Răspunde, cam nostalgic, un bătrân…
30 decembrie ’02
Bucureşti
Un nou an…
Un nou an a răsărit –
Speranţe vechi reînnoite –
Sortite-a fi din nou strivite?!
Sau ghinionul s-a sfârşit?…
Mereu o iau de la-nceput
Şi cred în ce-a ascuns Pandora –
Speranţa, ce anunţă ora
Când voi striga-n sfârşit:Kaputt!
Kaputt la tot ce m-a-ntristat,
La toate relele din lume –
Speranţa va reda, pe bune,
Încrederea-ntr-un drum blamat.
Şi voi păşi în noul an,
Plin de avânt în ce-am visat…
1 ianuarie ’03
Bucureşti
Căutarea…
Eu caut viaţa ne-ncetat,
Ce se ascunde-n fel şi chip –
Chiar şi într-un minuscul CIP,
Căci şi-el de om a fost creat.
Un simplu gând, de viaţă-i dat,
Un gest, de viaţă-naripat –
O vorbă,-a vieţii atribut,
În moarte,-un veşnic început.
Nimic nu moare-n Univers,
Ci doar se schimbă-n altceva –
În moarte n-ai ce căuta:
E-o vorbă prinsă într-un vers.
Şi-atunci, ce caut ne-ncetat,
Când viaţă-n moarte am aflat ?!…
2 ianuarie ’03
Bucureşti
Şi neaua…
Şi neaua se-aşterne
Şi-acoperă totul –
Şi-ascunde şi glotul
Cu-n alb ce se cerne.
Şi are ce-ascunde –
Mizeria-i mare –
Cetatea lui Bucur
În UE pătrunde!?
Primeşte subvenţii
Făr’ de rambursare –
Apar buzunare
Cu ample pretenţii.
Şi nimeni gândeşte
La ce va să vie –
Apar voci o mie:
’Parisu’-nfloreşte!
Şi banii se curmă –
Oraşul luceşte –
Cât ţine ninsoarea,
De glod nici o urmă.
Dar, vai! Ce schimbare!
Prea cald! Se topeşte!
Şi panica creşte –
Se-ascund buzunare…
La ce acest soare?!
De ce scormoneşte?!
Şi ca-ntr-o poveste,
Tot glodul reapare…
16 ianuarie ’03
Bucureşti
Revoluţionarilor de carton!
Un gest care ar fi trebuit să rămână eroic,
a degenerat într-o mascaradă…
Revoluţionarii…
Revoluţi-a-nceput
Prin Banat, La Timişoara –
Nu ştiu, pentru-a câta oară,
’Fruncea’ le-a aparţinut.
Cel mai mult s-au molipsit
Cei din Capitală –
Sute mii, la repezeală,
Pe ’Ales’ l-au izgonit.
Sute mii, an spus?! milioonul!
Soarta Ţării au decis –
Am crezut că s-a şi zis,
Neştiind că avortonul,
Precum însuşi cameleonul,
Să profite şi-a prescris.
Zis-făcut! s-a pus pe treabă –
Vechi adepţi el a momit –
Tot vorbind de un ’Summit’,
Gaşcă şi-a făcut în grabă.
Drojdia şi-a spus cuvântul –
Gaşca a crescut rapid –
Era vorba de un ’vid’
Ce nu-l mai răbda pământul(?!).
Morţilor nevinovaţi,
Pietre albe-n cimitire –
Cei ascunşi prin vreo clădire,
S-au simţit cei mai ’frustraţi’.
’Drepturi vrem şi nu iubire!’
Au strigat prea mulţi argaţi…
Sub protecţia mulţimii,
Au scăpat în ’emanaţi’!?…
18 ianuarie ’03
Bucureşti
Lui M.Mavru(Maurului), cu dor!
M-am trezit…
M-am trezit reascultând
Pe Max Bruch cu-a sa vioară –
Nu ştiu pentru-a câta oară,
Te-am zărit, bolnav, plângând.
Mi-amintesc cum într-o zi
Ţi-am adus înregistrarea –
Eu speram în alinarea
Suferinţei de-a muri.
Lângă tine era Mihai,
Mulţumindu-mi cu privirea –
Noi ştiam că-i amăgirea
Gândului la un ’mai stai!’
Ascultând plânsul viorii,
Tu mi-ai spus să plec, gemând…
19 ianuarie ’03
Bucureşti
’Avant de mourir…’
Basarabie, iubită!
Basarabie, iubită!
Nu mai am nicio scăpare –
Voi muri în depărtare,
Cu speranţa-mbătrânită.
Toate par azi împotrivă –
ONU, ruşii, chiar românii!
Nu mai ştiu cine-s păgânii,
Nu mai am vreo perspectivă.
Dunărea şi Ismailul –
Ieri, cetate la hotare –
Azi se scaldă în uitare,
Iar a noastră nepăsare,
Ia proporţii trădătoare
Ce îndepărtează visul!…
19 ianuarie ’03
Bucureşti
Şi singuri,…
Şi singuri, şi bólnavi,
Şi plini de acreală –
Un zâmbet?! spoială
Ce-ascunde doi gârbovi.
Cu ani, se apleacă –
Mai mult! se-nconvoaie –
Se-ndreaptă-anevoie
Coloana, săraca.
Ar vrea să sfideze,
Ca ieri, chiar şi Cerul –
Dar până şi gerul
Trosneşte-n proteze.
Şi-n astă mişcare
Scrutează pământul –
E vechi legământul
Sintagmei: se moare!
Şi zâmbetul creşte
Şi boala învinge –
Un dor se prelinge
Şi timpul se-opreşte.
E ora-mpăcării
Cu ce va să vie –
La ce să mai ţie
Povara răbdării?!…
26 ianuarie ’03
Bucureşti
’Nimic’…
Nimicu-i un Zero
În cifre plasat:
Ceva ce te pune pe gânduri –
Condiţia-i însă
Să ai ceva-n cap,
Să nu te rezumi doar la vânturi.
Sunt oameni cu Zero,
’Nimic’, camuflat –
Nu ştiu, nici nu pot a ascunde –
Ei, fără de vină,
Se-aruncă în cap
Căci ţin, cu-orice preţ a pătrunde.
Obiect tare-i capul
Căci golu-i blindat –
Pătrunde, şi chiar reuşeşte –
Se umple burduful
De bani de furat
Căci nimeni nu se sinchiseşte.
’Nimicu’-i un Zero,
Un Zero barat!…
4 februarie ’03
Bucureşti
13 ani de mascaradă politică!
Peste timpuri…
Peste timpuri ce vor trece
Va rămâne amintirea –
Un coşmar, horor, cât zece,
Care vor stârni uimirea.
Şi s-or întreba urmaşii –
Oare cum a fost posibil?!
Cine-au fost, de fapt, făptaşii
Ce-au făcut un trai oribil?
Dup-o ’Epocă de Aur’
Înghiţită, dar hulită,
Se visau coarne de taur
Într-o luptă mult dorită.
Dar veni ’Apocalipsa’ –
13 ani de guvernare(?!).
Ba, tu, Fronturi, ba, Partide –
Hoţi ieşiţi la drumul mare.
Ce va spune amintirea
Peste timpuri ce vor trece?!
Că am cultivat tăcerea
Laşilor, ce-n pământ zace?!…
13 februarie ’03
Bucureşti
Pentru o ţintă nobilă…
E-n firea omului?!…
E-n firea omului să mintă?!
Nu cred că este chiar aşa…
Şi eu mai mint, când am o ţintă,
Dar n-o fac spre a înşela.
Există şi acea minciună
Ce-i apără pe cei din jur –
La paturi de spital răsună
Minciuni, sfidând momentul dur.
Şi bólnavii încep să creadă,
Şi lacrimi de speranţă-apar –
Minciuna nimeni vrea s-o vadă
Uitând sintagma ’în zadar’.
Şi cred că e firesc aşa să fie,
Şi-auncea mint, când am o ţintă…
15 februarie ’03
Bucureşti
’Pax Vobiscum!’
De-o fi…
De-o fi ca oamenii să uite
Ce-a fost, ce este un război,
Să fim cinstiţi, să recunoaştem,
Ne place scalda în noroi.
De ne complacem în uitare,
Să spunem că ne-am săturat
De viaţă, soare, de precepte,
Şi să pornim la demolat.
La ce trecut?! vrem noi ruine –
Schilozi, orfani făr’ de păcat –
Doar vrem s-avem cui face bine,
Şi buzunare de umflat!
De-ar fi memoria să sece,
Noi nici n-am şti ce s-a-ntâmplat…
18 februarie ’03
Bucureşti
Margaretei!…
Prin casă…
Prin casă toate-mbătrânesc –
Probabil, după noi se iau –
Când mă gândesc cum arătam,
Oglinzile le ocolesc.
Memoria a conservat
Imagini de fotografii –
Ştiu că ce-ai fost, nu poţi să fii,
Dar cu-al meu chip nu-s consolat.
Cum e posibil?! nu sunt eu!
Oglind-arată un moşneag!?
Dintr-un album, chipul tău drag,
Mă-ndeamnă să-l privesc mereu.
Şi amintiri mă răscolesc,
Chiar dacă toate-mbătrânesc…
21 februarie ’03
Bucureşti
Formele fixe?! Gândurile ţâşnesc
adesea prea grăbite…
Nu forma…
Nu forma, prin dictat, azi îmi impune
Să scriu într-a sonetului cântare,
Ci uşurinţa de-a-ncadra o cugetare
În spaţii mici, ce îmi permit a spune:
Banalităţi, şi lucruri mult mai grave,
Extazul, sau revolta-n suferinţă,
Ba chiar şi pierderea mea de credinţă,
În clipe-n care-n juru-mi, văd epave.
Totul concis, în două-trei cuvinte,
Din haosul ce bântuie prin minte,
Dar care-atunci când ies la suprafaţă,
Se-aştern pe o bucată de hârtie
Ce rabdă multe, încercând să fie,
Un mesager al dreptului la viaţă…
24 februarie ’03
Bucureşti
Mărturisire
De-o fi să simt că-mbătrânesc –
Cum văd că se întâmplă –
Destinu-mi am să-l împlinesc
Cu un pistol la tâmplă.
C-aş-am gândit, c-aşa gîndesc,
Nu-i nicio noutate –
De când mă ştiu tot socotesc
La marea nedreptate.
Când viaţa-i plină de comori
Şi omu-i doar dorinţă,
Când a trăi cu capu-n nori
E marea biruinţă,
S-accepţi să uiţi şi-ncet să mori,
E semn de neputinţă.
Iar neputinţa-i boală grea –
S-o rabd mi-ar fi cu neputinţă…
1 martie ’03
Bucureşti
În jungla…
În jungla marilor confuzii
Caut răspunsuri în zadar –
Parcă-i pădurea tropicală
Cu al ei haos milenar.
Privesc în sus şi văd doar frunze
Ce-aruncă umbre peste tot;
Printre liane pândesc şerpii –
S-adun un cuget nu mai pot.
De ce atâta încâlceală,
De ce nu dau de-un luminiş?!
Să stau cu gândurile limpezi,
Să scap de umbre pe furiş.
Să scap de îndoieli, confuzii,
Să nu fac slalom în zadar…
15 martie ’03
Bucureşti
D-lui Bush şi acoliţilor săi, mai mari,
şi mai mici, cu groază!…
Ce va mai fi?!…
Unii vorbesc de-Apocalipsă
Şi descifrează-un Testament –
Va fi-a Pământului eclipsă?!
Va fi un Haos permanent?!
Eu cred că mergem prea departe
Uitând că noi doar repetăm,
Un Holocaust ca la carte,
Ca distrugând, s-acumulăm.
Nu-i vorba de Sfârşitul Lumii,
Nici de acţiuni à l’Anti-Christ –
Unii vor laurii cununii,
Luptând cu Valul Pacifist(!?).
Consultă hărţi şi-aleg şi locuri,
Cât mai departe de bârlog –
Pentru armată, alte jocuri,
Pentru mireni, un nou prolog.
O ’Nouă Ordine a Lumii’ –
Ce ONU, ce-alte Uniuni?!
S-asculte toţi de ’Sânul Mumii’,
Să-nveţe cum e să aduni.
O ’Nouă Ordine’ există
Pe bordul unui Pacific –
Doar singur numele atestă
Că restul, nu-nseamnă nimic!…
18 martie ’03
Bucureşti
Prin lume…
Prin lume bântuie minciuna,
Se-mbracă-n vorbe-n fel şi chip –
Pe la TV, în orice clip,
Prin ziare, radio,…totuna.
În ea, cei mari, cată cununa
De lauri, deseori pătaţi –
Cei mici se simt că-s doar argaţi,
Iar soart-argaţilor e una!
Să nu se pună rău cu soarta,
Să critice la un pahar,
Căci mici fiind, nu au habar
De ce le pregăteşte, Poarta.
Aşa a fost, aşa-i şi-acum:
Scopul urmat, scuză minciuna…
21 martie ’03
Bucureşti
Cristinei!…
Dac-ai să vii…
Dac-ai să vii, vreodat’, acasă,
Când eu voi fi doar amintire,
Să nu te plângi că te apasă
Pereţi ce-ascund ce-a fost iubire.
În încăperile deşarte
Găseşti arhive neştirbite,
Şi lucruri cu un iz aparte,
Şi mărturii neîmplinite.
Pe foste foi imaculate
Vei da de semnele iubirii –
Cuvinte-n negru îmbrăcate
De tuşul sobru al gândirii,
Căci cel ce a tăcut adesea,
Îţi va vorbi pe mii de file…
24 martie ’03
Bucureşti
’Quosque tandem?!…’
Războiul a-nceput…
De când războiul a-nceput,
Chiar dacă nu-i pe-aici, pe-acasă,
Din ce în ce mai mult ne pasă
Căci ştim pe ce mâini a-ncăput.
Ca musca-n zăr noi ne-am băgat
Fără măcar să ni se ceară!?
Ajuns-am astfel de ocară
În lumea plină de păcat.
Ce apărăm?! nu înţeleg!
Unui copil ce pot a-i spune?!
Că-a omorî sunt fapte bune?!
Că de credinţa-mi mă dezleg?!
Războiu-i crimă! mi-este clar!
Eu cred c-o ştiu şi-americanii –
Vecini din bloc, irakienii,
Mă fac să plâng, pe-ascuns, amar.
Cu doi copii ce fug speriaţi –
Mai ieri vorbeau doar româneşte!
Azi cred că moartea îi pândeşte,
Iar noi, duşmani, nicidecum fraţi.
O lume-ocultă-a hotărât
C-acest măcel e-o cale dreaptă –
Când se întorc ’eroi’ se-aşteaptă
Ca mamele să strige: Bun venit!…
Dar lacrimi reci, de ură, curg
Scăldând stindardul şi cocarda –
Cuvinte proslăvesc bravada:
De azi, copilu-i Demiurg!(?)
El va intra în Panteon –
’Erou’ al marilor manevre –
Căci a lăsat sute cadavre
Luptând de sus, din avion.
Iar Pacea Grea ce va sosi
Va răsturna Ordinea Lumii –
Şi-aşa, post-liniştea furtunii,
Va fi un pas spre-a nu mai fi!…
6 aprilie ’03
Bucureşti
Meciul s-a-ncheiat?!…
Naivitate…
Să crezi că totul s-a sfârşit
E-un semn de grea naivitate –
Când pe Arabi i-ai răscolit,
Aşteaptă-te la ’paritate’.
Vor da şi ei ce le-ai servit,
Vor invoca Jihadul care,
La noi, creştinii, e hulit,
Dar pentru ei e-un cuvânt mare!
Vor spune: Voi aţi început!
Aţi invocat motive ’certe’(?!) –
Până acum noi am tăcut,
Părând a fi forţe ’inerte’.
Dar, vai! ce mult v-aţi înşelat
Trezind a noastră inerţie –
Repausul l-aţi tulburat
Fără să ştiţi, ce va să vie…
12 aprilie ’03
Bucureşti
Creştinii…
Creştinii nu găsesc o cale
Să fie, cumva, la un loc –
Vin Paştile, dar nu e cale,
Să fim uniţi – n-avem noroc(?!).
’La noi’, ’la voi’, se tot aude –
În post, la slujbe, peste tot –
La masă, unii servesc carne,
Alţii scot limba pân’ la cot.
Familii cu iz ecumenic,
Creştini, slujindu-L pe Christos,
Îşi apără vechi obiceiuri
Uitând că totu-i de prisos.
Şi-apar discuţii, divergenţe –
Se caută un argument –
De ce n-ar fi precum Crăciunul?!
De Paşti, un singur Parlament!
Să stea creştinii la o masă –
Fără restricţii, unison!
Să simtă toţi că-i sărbătoare –
’A înviat!’, pe-un singur ton…
15 aprilie ’03
Bucureşti
La ce bun?!…
La ce bun amintiri?!
Mă întreb eu retoric –
Răscoliri, amăgiri…
Un şirag pur istoric.
Făr’ să vrei le aşezi
După noi circumstanţe –
Mai mult vrei, decât crezi,
În pierdute speranţe.
Uneori, mai alegi,
Ca pe-un grâu de neghină –
Şi nimic nu-nţelegi
Din ce-a fost ieri, lumină.
Cată-n jur, nu visa,
La ce-a fost, o grădină!…
20 aprile ’03
Bucureşti
Răceala primăverii…
Aprilie e pe sfârşite
Şi, totuşi, rece e şi umed –
Nici frunzele nu par grăbite –
Doar aerul miroase-a putred.
Se ard gunoaiele ivite
De sub zăpada înegrită –
Prin parcuri iarba iese-uimită –
Ici-colo, flori, de câini strivite.
Speranţa-n Herăstrău mă duce –
E-o oază de culoare plină –
Şi vântul este azi mai dulce,
Şi soarele azi dă lumină.
Ce tristă-i primăvare rece!
Mă bucur, totuşi, din rutină…
23 aprilie ’03
Bucureşti
Lui Cris!…
Chit că-i…
Chit că-i Paşte, că-i Crăciun,
Că e sfîntul Nicolae,
Că e zece mai, sau, ploaie,
Nu pot gânduri să adun.
Stăm în doi, nestingheriţi –
Cel mult sună telefonul –
Prin oraş circulă zvonul
Că bătrânii-s nedoriţi.
Eu, oftez, pe-ascuns, din greu,
Şi scriu rânduri fără vlagă –
Gândurile nu se leagă
Bântuind în capul meu.
Tot gândesc la ce a fost,
Neştiind ce va să vie…
28 aprilie ’03
Bucureşti
Mi-e dor…
Mi-e dor de tine, Cris –
Am spus-o nu o dată –
De când îmi eşti plecată
Te văd rar şi în vis.
Mi-e dor de ziua când
Erai doar de o şchioapă –
Azi, la un pas de groapă,
Te port cu mine-n gând.
În lipsa ta noi stăm
Şi răsfoim memorii –
Des ne apucă zorii,
Şi vrând-nevrând, oftăm.
Tu cum traduci un ’dor’ ?!
Franceza n-are-un termen…
8 mai ’03
Bucureşti
În mai…
În mai grădinile-nfloresc,
Ţigăncile-ţi oferă flori pe stradă,
Molozul a ieşit de sub zăpadă –
La soare câinii se-ncălzesc.
Polenul, gazele, izbesc –
Mirosul le transformă în rinite –
Unde-or mai fi plăcerile râvnite?!
În lipsa lor mă ofilesc.
Se strâng gunoaiele pe străzi,
Prin curţi, prin parcuri, te înghite fumul –
Pe mulţi, în plus, îi macină tutunul –
Unii se bat în piept că-s…verzi.
În Parlament – subiectul ecologic –
Dacă vorbeşti, nimic nu pierzi!…
10 mai ’03
Bucureşti
Nu împărtăşiţi visurile!
Generează speranţe deşarte…
Despre ce?!…
Despre ce-aş putea să scriu?!
Mă întreb întruna –
Despre ce-aş fi vrut să fiu?!
C-aş fi vrut cununa?!
Dar e un subiect banal –
Mulţi gândesc ca mine –
Toţi visăm un drum astral,
Presărat de bine.
Ce avem, e prea puţin!?
Visul nu dă pace –
Iar speranţa e un chin
Ce în suflet zace.
Inţelept e cel ce-n vis,
Rumegă şi tace…
11 iunie ’03
Bucureşti
Marea farsă
Marea farsă va începe –
Remanierea-unui guvern –
Praf în ochi pentru mulţime;
Grijă cu un iz patern…
Ştie Nelu cum s-o dreagă –
Europa-i în prim plan –
Adi, înţelept, zâmbeşte:
Pe ce spui nu dau un ban!
Am să fac rocade multe –
Nu doar două, ca la şah –
Pentru cei ce mi-au fost ’sfetnici’,
Un statut de Padişah.
Voi crea, Eu, funcţii multe,
Fără titluri în guvern:
Vor lucra-ntr-o umbră deasă,
Cum doar Eu ştiu să aştern.
Ei vor şti să şteargă urma
Faptelor ce-au defăimat
Bunul lor, şi-al Meu, renume,
Cel atât de-nvidiat.
Ştiu că Moşu o să-nghită –
Doar şi el s-a înfruptat:
De trei ori într-un fotoliu,
N-a fost chiar de lepădat…
14 iunie ’03
Bucureşti
’Un fel de bunici…’
Dacă…
Dacă azi nu vin ’nepoţii’
Vom fi mult mai abătuţi –
Pentru ei suntem ’bunicii’,
Nu născuţi, de ei făcuţi.
Mulţi se-ntreabă: ce-i cu asta?!
Puneţi sufletul în joc!
Cei reali, ar spune basta!!!
Dar nu vor paie pe foc.
Şi-uite-aşa, cum timpul trece,
Se dezvoltă, chiar, un drept –
Cu ei timpul poţi petrece,
Morţii nu-i spui: te aştept!
Hai să-i sun! Ce se petrece?!
’Ba! Venim la făr’ un sfert’…
15 iunie ’03
Bucureşti
Privind înapoi peste umăr…
Cris
Poate…
Privind deseori peste umăr
Îmi spun eu că: poate se poate
Să uit ce, de fapt, nu se poate,
Să-ncerc în sfârşit, să nu sufăr.
Ascuns-am de mine privirea
Ce spune mai mult decât pare –
În ea, tot ce-am şters, reapare –
Ce-a fost, şi ce este: iubirea.
Eu poz-am lăsat-o acasă –
A rupe, ştiam, nu se poate –
Un umăr, doi ochi, ce spun toate,
Chiar dacă sunt ani ce se lasă.
Acolo, cuiva, ştiu că-i pasă,
Căci ştie, că-n fapt, nu se poate…
15 iunie ’03
Bucureşti
Sunt triste duminici la noi…
Sunt triste duminici la noi
Şi sâmbete făr’ aşteptare –
Sfârşitul se-anunţă, e-n toi,
Iar drumul, îngustă cărare.
Sunt alţii mai singuri: nu-s doi!
În linişte-nfruntă cuvântul –
Gândind la cea viaţă, de-apoi,
Din timp îşi aleg ei mormântul.
Ei ştiu că în ultimul drum,
Tot singuri vor fi, pe cărare –
Un preot?! pretenţie mare!
Când omul e singur, e fum.
O groapă comună, cel mult,
La capăt, pe-a vieţii cărare…
13 iulie ’03
Bucureşti
Inventica presupune şi iuţeală…
Nu aş putea…
Eu n-aş putea invidia
Pe cei ce fac ce n-am făcut –
Nu poţi realiza ceva
Ce nici prin gând nu ţi-a trecut.
Şi hoţii au drept la respect –
Sunt curajoşi şi inventivi –
E imoral acest aspect
Dar, într-un fel, sunt creativi.
Nu rareori eu am găsit
În tehnică, soluţii noi,
Dar mult prea des am şi greşit
Căci am plecat la drum, greoi.
Fără idei nu poţi crea –
Cel mult reinventezi ceva!
Când n-ai idei, poţi plagia,
Poţi trăncăni, d-ai altceva.
Iar când idei te copleşesc,
Grăbeşte-te cu primul pas!
În ritm vioi, şansele cresc,
Bătând pe loc, intri-n impas…
15 iulie ’03
Bucureşti
Sunt fapte…
Sunt fapte ce se uită,
Sunt fapte ce se iartă,
Dar uit că se şi uită
Când am o hartă-n faţă.
E Harta Ţării mele –
Ciuntită, sfârtecată –
Ca luna printre stele
De vârcolaci mâncată.
La Prut, o altă Ţară?!
Cu fraţi împodobită
Ce-o duc într-o ocară,
Ea pare ofilită.
Şi cum să fie altfel
Când Ţara-i parcelată?!
O parte-i în ’Moldova’,
Vreo trei în Ucraina –
Cu Dunărea-amputată,
Ţara e o ruină.
O insulă furată,
Mai jos Cadrilaterul…
Istoria-i uitată,
Uitat e adevărul.
Făptaşii? îi ştim bine!
Ei au furat din Hartă!!!
Pe ’oamenii de bine’,
Românul nu îi iartă!
Că nu e creştineşte?!
Iertarea-i din Scriptură?!
Dar oare-i omeneşte
Să furi din bătătură?!
Ce falnică e Harta
Ce zace-n bibliotecă!
O crimă nu se iartă!
Nu suntem ipotecă!…
23 iulie ’03
Bucureşti
Se-ntâmplă…
Se-ntâmplă să uit că-s creştin, şi mă doare –
Iertarea-i poruncă, o lege, un cod –
Dar cum poţi ierta când durerea-i prea mare,
Când ura ce naşte e-al chinului rod?!
Iar chinul nu iartă şi ura tot creşte
Căci Ţara-i ciuntită de Marele Hoţ –
Şi răul nu seacă, ci încă sporeşte
Când însuşi ’rromânul’ se crede cu moţ.
’Rromân’ eu am spus-o, aşa, într-o doară,
Căci e din etnia ce n-are dezvăţ –
Se pleacă, cerşeşte, şi nu-i prima oară
Când râde, semnează, şi stă ca un băţ.
Că sunt ’alte vremuri’, susţine păgânul –
Istoria veche e doar romantism –
Tezaur, hotare, ce-a fost ieri românul,
Găsesc rădăcina-n ce-a fost comunism(!?).
Azi lumea-i schimbată, mai mult, democrată –
În noua ’Uniune’ vom fi la un loc –
Şi-atuncea, naţiunea-i deja perimată,
La ce să mai punem, azi, paie pe foc?!
S-or şterge hotare, vom fi ca acasă,
Oriunde în lume-ntr-un stat federal –
Din muncă cinstită vom pune pe masă,
Şi multe-avantaje, pe fond general.
Isteţ e ’rromânul’, zâmbeşte şi face
Cam ce a-nvăţat lângă vechiul Kremlin –
El minte şi fură, ’luptând pentru pace’,
Şi vorba-i e dulce precum un pelin.
Şi-atunci, mă întreb eu, de ce simt durerea,
De ce mă frământ eu că nu pot să iert?!
În lumea creştină e lege iertarea,
Şi, totuşi, nu pot, şi cu mine mă cert.
Dar vine răspunsul, din mine, din ură –
Nu eşti doar tu singur, e-o Ţară în joc –
Ce are iertarea cu cel care-O fură?!
Cum poate să ţină, un hoţ, Ţara-n loc?!…
27 iulie ’03
Bucureşti
Dar dacă…
Dar dacă tot ce e în jur
Nu-i decât simplă-nchipuire?!
N-ar trebui să-mi dau de ştire,
Căciula singur să nu-mi fur?…
Să nu mai cred în ce-ntâlnesc?!…
Şi-atuncea, ce sunt munţii, marea?
Ce-i chipul tău şi sărutarea?
Ce-i ţărmul după care-atât tânjesc?!
Iluzii, ştiu şi eu că sunt…
Dar văzul? Simţurile toate?!
Să mă înşele?! nu se poate!
Pentr-un naiv sunt prea cărunt.
Şi las ’dar dacă’ la o parte
Şi cred în tot ce văd şi simt…
31 iulie ’03
Bucureşti
Trec…
Trec zile, şi luni, şi anii în zbor –
Viteza sunetului e o nimică –
Lumina ochilor se pierde-n dor,
Un dor nespus de ieri, se amplifică.
Încerci zadarnic să ţii timpu-n loc –
Un vânt turbat, vârtej nebun, te smulge –
Trecutul piere, parcă prins de foc,
Şi-n faţă? Hău!…nimic nu se distinge.
Şi gândul, ce putea învinge tot,
Se stinge ca-ntr-o luptă inegală –
Şi resemnat tu strigi un ’nu mai pot!’
Iar viaţa-ţi pare-o trecere banală.
Ce-a fost îşi pierde farmecul de ieri
Chiar dacă ai trăit o pastorală…
3 august ’03
Bucureşti
Pentru Paula…
Sânta Maria,…
Sânta Maria, Cea Mare!
Femeii din tine mă-nchin –
Astăzi, icoana-Ţi, se pare,
Ascunde în chipu-Ţi un spin.
E spinul durerii de mamă
Ce plâns-a-l Ei Fiu răstignit –
Şi azi poţi citi-n femei teamă
Când pruncii lor pleacă subit.
Căci cine-nţelege plecarea
Când anii abia-u înflorit?!
Şi cum să găseşti alinarea-n,
Că Domnul aşa a dorit?!…
15 august ’03
Bucureşti
Aşteptarea
Chiar de nu primesc veşti bune
De la fraţii mei din Est,
Eu aştept ceva anume:
Să răsune un protest.
Să se-adune tot rămânul,
Cel de dincolo de Prut –
Pe ăst mal să sune tunul
Vocilor ce-au tot tăcut.
Ce hotar?! Prutu-i o apă
Ce-a lins rănile la fraţi –
Din el dragostea se-adapă
Din Cernăuţi pân’ la Galaţi.
Eu aştept, aştept veşti bune,
De la fraţii mei din Est!…
20 august ’03
Bucureşti
Am fost mulţi…
Lui Ghiţă Dalea, la 50 de ani
De la absolvire!…
Am fost mulţi – o sută-şi-unu –
Absolvenţi de la Chimie –
Timişoara ne-a fost glie
Şi-am crescut, unu şi unu!
Am pornit în patru vânturi –
Chiar şi-n lumi îndepărtate –
Crezuri, nu ne-au fost furate,
Deşi, s-au topit din rânduri.
Am fost mulţi, dar nu pe-o formă –
Eram, care mai de care!
Am fost fraţi la supărare,
Grei de cap, la filodormă.
Azi, trăim din amintire,
Savurând la bătrâneţe
Mici trăsnăi din tinereţe,
Ce n-aduc vreo amăgire.
Doamne, câtă bucurie
E-n aducerile-aminte!
Cum de pot rămâne-n minte,
Anii de euforie?!…
28 august ’03
Bucureşti
Cinci decenii…
Cinci decenii, zi de zi,
Ne-au ţinut aproape –
Cum a fost, chiar de nu e,
Lacrimi simt sub pleoape.
Aveam ochi doar pentru noi –
Rar cătam la lună –
Se şoptea:-s cu capu-n nori,
N-aud nici când tună.
Şi umblam…cât am umblat!
Ne ţineam de mână –
Din ce-a fost, ce-a mai rămas?!
Drumul spre ţărână…
Când am dat ieri de colegi,
Am simţit lumină!…
30 septembrie ’03
Bucureşti
Iubirilor ce vin, iubirilor ce pleacă…
Te-ai dus…
Te-ai dus precum se-ntoarce-un val
În apa mării infinită –
Ai apărut ca o ispită,
Dar m-ai lăsat singur pe mal.
De ce-ai venit? De ce te-ai dus?!
Cred că o ştie numai marea –
Ea, ce sărută zilnic zarea
Şi scaldă ţărmul cu-n apus.
Dar tace dacă e s-o-ntreb
Şi-atunci o las să ţină taina –
Eu schimb iubirea precum haina,
Cum bine-o spune un proverb.
La ce să-ntrebi?! ce-i dus, e dus!
Răspunsu-l ştie numai marea…
6 octombrie ‚’03
Bucureşti’
Şi dacă…
Şi dacă frunza ruginie
Mă face trist, cum s-a-ntâmplat,
Voi da un iz de bucurie
Culorii ce m-a fermecat.
De ce să-ntunece splendoarea
Al toamnei strigăt vestitor?!
Eu voi reţine doar culoarea,
Nu al ei semn prevestitor.
O ştiu prea bine, se şi moare,
Dar nu stă moartea-n anotimp –
Nu prevestirea-i cea ce doare,
Ci gândul că n-o mai fi timp:
C-oi pierde-a toamnelor splendoare
Fiind cu timpu-n contratimp…
11 octombrie ’03
Bucureşti
Lăsaţi-mă să fiu ceea ce sunt!…
Firea…
În zadar mă stăpânesc
Încercând ’înţelepciunea’ –
Firea-mi spune că greşesc,
Căci cultiv deşertăciunea.
De nu-ncerc să mă descarc
Simt cum mă apasă firea –
Încordat precum un arc,
Aflu-n mine prăbuşirea.
Cât poţi sta precum nu eşti?!
Pân’ la prima provocare –
Sfaturi dau oameni oneşti,
Neştiind cât de mult doare.
De nu slobozesc ce simt,
În adâncu-mi ceva moare…
3 noiembrie ’03
Bucureşti
Să fie…?!
Să fie-o simplă inconstanţă?
Mereu doresc eu altceva –
Ba caut liniştea deplină,
Ba vreau tumult în viaţa mea.
Când regăsesc singurătatea,
M-apucă gânduri ce se vor
Pe loc a fi şi consumate,
Chiar dacă unele mă dor.
Şi las ce-i linişte în mine,
Şi-aştern ce se ascunde-n verb –
Că-i realitate sau ficţiune,
Fac un amestec şi mă-ntreb:
Să fie-o simplă inconstanţă
Sau, zace-n mine altceva?!…
13 decembrie ’03
Bucureşti
Pe marginea aceleiaşi fotografii…
Privind înapoi…
Privind înapoi peste umăr
Tu paşii fugari nu-i opreşti –
În faţă, un semn de-ntrebare,
Te-atrage, chiar de n-o doreşti.
Dar clipa surprinsă rămâne
În poză, chiar de-o ocoleşti –
De câte ori cade sub mână,
De tot ce a fost ţi-aminteşti.
O pui neglijent la o parte,
Dar cade, când nu te aştepţi –
Te-apleci, o ridici, şi oftatul,
Oricât e de surd, nu-l opreşti.
E-o probă ce-ntoarce procesul
Şi-accepţi ce, în fapt, nu doreşti…
9 mai ’05
Bucureşti
Daris Basarab alias Boris David, vol.” Cu, şi fără, adresă!?…” – 2008, selecțiuni
www.darisbasarab.com
