Edgar Papu: “Semenilor mei”
Semenilor mei
Am trăit, am trudit,
pătimind m-ați văzut,
mă vedeți…
Am crezut că pot da
și-am dorit o fărâmă să dau
de lumină din mine-omenirii,
și eu de la alții
mai vrednici ca mine-am primit.
Dar năzuința-mi s-a frînt…
Ce nepătrunse puteri
m-au ursit
unor alte-ncercări?
Ce nepătrunse solii
mi-au dat al durerii mesaj?
…
Pentru mine nicicînd fericirea
n-a fost dăruire-mplinită,
ci joc de-amăgiri fără trup,
boare plutind nevăzută,
ea te atinge, dar n-o poți atinge,
îndată-i pălește suflarea
de nu poate stinge
nici rare, uitate
plăpînde lumini pîlpîind
pe morminte;
și se ascund în dese frunzișuri
care vibrează ușor,
ale naturii arpegii.
Dar neîncetat am tot năzuit,
atîta îmi e de ajuns
să nu mă certați că sterp am trăit,
că fostu-mi-a viața deșartă,
atîta îmi e de ajuns
cu pietre să nu aruncați
în fundul adînc de prăpastie
ce-n brațe m-a prins – prăbușit.
Clipele toate ca negre furnici
purtînd fiecare-o fărîmă de moarte,
se-adună în mine,
să nu mă certați,
un gînd de iubire vă cer,
să fiu mîngîiat cu lumină.
Edgar Papu
Compus mental, memorat și așternut pe hârtie la ieșirea din închisoare, alături de alte versuri care alcătuiesc un ciclu intitulat „Peștera lui Polifem” – “Cîntece din temniță”. Refuzat spre publicare, pe 25 decembrie 1989, in „România liberă”, de catre o “doamna” (colonel?) a fostei prese romane…
Foto: Ziaristi online
