Mircea Eliade – “Contra dreptei și contra stângii”
“Acum vreo câtiva ani erau la modã criticile aduse stângii marxiste si a întregii sale ideologii, pe un motiv foarte simplu si, în fond, foarte cuminte: stânga marxistã si comunismul în spetã, reprezintã o ideologie împrumutatã, calchiatã dupã modele strãine (apusene sau rusesti. Ca urmare este o maimutãrealã de copii bine intentionati, care au citit pânã la surmenare pe Marx si Lenin, alãturi de o propagandã subversivã a Marelui Sanctuar de la Moscova, si de o luptã de clasã de ridicolã importantã socialã, a unui grup de marxisti autohtoni semidocti si fãrã nici o întelegere pentru realitãtile de aici. Asa se spunea acum câtiva ani, când se încerca înfiriparea unei ideologii strãine, marxiste, la noi în tarã.
De vreun an încoace, se încearcã introducerea altei ideologii strãine, poate mai primejdioasã ca cea dintâi: ideologia fascisto- hitleristã, bazatã pe lupta de rasã si de religie, pe sovinism fãrã omenie si pe un patriotism ridicol.
Istoria acestei ideologii de dreapta se cunoaste. Ce a încercat ea si cum a rãtãcit ea mintile cu maimutãreala hitleristã, nu mai e nevoie sã repetãm; o stie toatã lumea, si în gazeta acesta s-a vorbit adesea de ea.
Românii au avut acest destin funest al împrumuturilor strãine cu orice pret. Nu e vorba de culturã, aici, pentru cã valorile culturale, oricât ar fi ele de etnice, au întotdeauna o esentã universalã. Nu e vorba, de asemenea, de împrumuturi materiale; pentru cã progresul nu poate începe fãrã bani, si o tarã bogatã nu este întotdeauna în lipsã de bani. Mã gândesc însã la împrumuturile de doctrinã politicã, la copia ideologiei politice a altor tãri. Doctrina noastrã politicã trebuie sã iasã din chiar realitãtile noastre românesti.
Totusi, dupã cum se stie, de la originile statului nostru modern, doctrina politicã a fost întotdeauna împrumutatã. Ce sã mai vorbim de groaznicele doctrine bãgate cu de-a sila în ,mintea surtucarilor nostri, de la bonjurism si liberalism pânã la sindicalism si “Cultul Patriei”? Sã ne oprim numai la ultima dintre aceste bâlbâieli în stil mare; la “dreapta” si la “stânga” noastrã.
Am vãzut cã existã “dreaptã” si “stângã” în Apus – am inventat si noi una. Sã avem si noi “dreapta” noastrã! Sã avem si noi “stânga” noastrã! În fond, ce avem noi de-a face – cu nevoile neamului nostru – cu asemenea scheme apusene?! Pentru noi, pentru istoria si realitãtile noastre de azi, existã numai douã drumuri: înainte si înapoi, revolutie sau reactiune. Sã nu se confunde “stânga” cu revolutia si “dreapta” cu reactiunea, sã nu se confunde realitãti cu formule, fenomene organice cu ideologii abstracte. Stânga poate fi tot atât de reactionarã ca si dreapta – si vice-versa.
Ce cãutãm noi la dreapta sau la stânga, n-am înteles niciodatã. Cum putem noi imita hitlerismul care persecutã crestinãtatea sau comunismul care incendiazã catedralele (vezi telegramele de la Paris de acum douã zile) – îmi stã mintea în loc, dar nu înteleg. Huligani si barbari sunt si comunistii incendiatori de biserici – ca si fascistii prigonitori ai evreilor. Si unii si altii calcã în picioare omenia, credinta intimã pe care e liber s-o aibã fiecare individ. Si unii si altii se rãscoalã teluric contra sâmburelui dumnezeiesc din fiecare om, contra credintei si omeniei lui.
Priviti dreapta: oameni decapitati în Germania, gânditori prigoniti în Italia, preoti crestini schingiuiti în Germania, evrei expulzati. Priviti stânga: preoti crestini pusi la zid în Rusia, libertatea de gândire pedepsitã cu moartea, huliganismul comunistilor de la Paris, acei bravi comunisti francezi, care militeazã pentru un înalt ideal umanitar si-si inaugureazã Evul incendiind catedralele. Frumos ideal! Frumoase perspective!
Amintiti-vã cazul Spaniei. Dupã odioasa dictaturã a imbecilului Primo de Rivera – autor al atâtor crime politice, care a expulzat pe Miguel de Unamuno – vine revolutia “de stânga”, cu catedrale incendiate, cu preoti schingiuiti, cu cãlugãrite violate. Parcã n-ar mai exista omenie. Parcã o mahala de bieti ovrei coplesitã de necazuri – sau o mãnãstire de maici ar fi capul rãutãtilor.
Si totusi, oameni inteligenti se încãpãtâneazã sã introducã aceastã tarã blândã în Codul Bunului Cãlãu hitlerist sau Codul Bestiei Rosii marxist. Nu, domnilor, nu vã lãsati pãcãliti de vorbe. tot atâta sânge nevinovat se va vãrsa pe strãzi, fie cã “puterea” va fi cuceritã de “stânga”, fie de “dreapta”. Vom vedea bãtrâni cu capetele sparte, oameni pusi la zid si femei necinstite – si într-un caz , si în celãlalt. Si ne vom trezi mai pãcãtosi, mai îngreunati de viata aceasta tristã – si în dimineata steagului rosu, ca si în dimineata cãmãsilor verzi. Este aceeasi barbarie în amândouã pãrtile. Aceeasi dictaturã a brutei, a imbecilului, si a incompetentului – si în Rusia, si în Germania.
Cine simte înapoia lui Istoria, cine simte Dacii loiali si modestia voievozilor si dârzenia rãzesilor, cine simte cã pe acest pãmânt românesc s-a vãrsat atâta sânge numai pentru a pãstra nestirbitã omenia – si în care cauzã am pierdut cultura si civilizatia, în veacuri de luptã – acela nu-si poate uita mintea nici la stânga, nici la dreapta. Pentru acela, existã numai un drum: înainte.”
Mircea Eliade
[În Credinta, An II, 14 Februarie 1934, nr.59, p.2]
