Zorica Laţcu: Buna Vestire
Buna Vestire
Venit-a sol din Cer, pe aripi de vânt,
Și s-a oprit pe prag cu-nchinăciune.
În mână duce crinul proaspăt frânt,
Smerite, buzele-i solesc minune.
Vestirea lui pe Tine Te uimește:
Ridici spre El privirea Ta mirată;
Mișcarea mâinii stângi parcă oprește
Departe, spusa binecuvântată.
Și dreapta, ca o pată grea de soare,
Veșmântul verde peste piept l-apasă.
În gând Te-ntrebi: „Cum se poate oare,
Să-i fiu Stăpânului Prea-nalt, mireasă?”
Ființa Ta e foaia cea nescrisă,
Din veci, Cuvântului Preasfânt gătită.
Se vede-n fund, prin ușa larg deschisă,
Un colț de cer și-o ramură-nflorită.
Din slava sufletelor preacurate,
Lumină peste chipul Tău se țese
Pe creștetu-ți cununi de nestemate
Prind văl ușor cu-nflorituri alese.
Și pe sub văl strălucitor s-arată
Bogatul păr arzând cu flăcări pline,
Orbit de-atâta slavă, ochiul cată
Un colț întunecos printre lumine.
Privirea mea încet prin foc străbate
Ci nu-ntâlnește decât raze-n cale.
Un trandafir, cu pete-ntunecate,
A nins încet, în jurul Tău petale.
Și-n plecăciunea plină de avânt,
Pe care Îngerul Ți-o-nchină Ție
Și-n buzele lui scris-a Duhul Sfânt
Un viers smerit, soliri de bucurie.
Zorica Laţcu
