Angela Nache-Mamier: “Sonetele lui Adrian Munteanu”
Adrian Munteanu : Ferestre în cetate (Sonete 4) – Fluxurile hieratice ale poeziei
Cu volumul” Ferestre în cetate “ ( Sonete 4), Adrian Munteanu abordează tematica oraşului, prezentă masiv în literatură.
Leon-Paul Fargue, Verhaeren, Baudelaire, Italo Calvino, Dos Passos, Blaise Cendrars şi mulţi alţii au iubit ori au urât oraşul, sursa majoră de inspiraţie, timp-spaţiu în care se petrece “acţiunea” , unde sentimentele trec de la un registru la altul , de la râs la plâns, adevărat voiaj intim, suprapus peste un voiaj iniţiatic literar, istoric şi geografic :
“ Vom sta mereu pe bănci în toamna blândă,
Cu truda-n sânge, depănând poveşti.
Pe Tâmpa duhuri se aştern la pândă
Să ducă-n taina cerurilor veşti.
Ce simplu spun :mi-eşti drag ! Ne-am pus osândă
Să traversăm vecia în caleşti ”
(Braşov 1)
Braşovul este văzut ca o matrice a vieţii sociale, dar şi a expresiei artistice. Fiecare tentativă poetică devine “inscripţie“ trecută prin filtrul experienţei trăite “individual şi colectiv “.
Conştiinţa timpului devine coloana vertebrală a cărţii , pretextul unei aventuri artistice ieşită din comun :
“ Coresi-a pus comori la începutul
Fiinţei noastre, lacrima dintâi,
Şi ce-am voit a alungat nevrutul
Săpând fântâni cu care-n veci rămâi.
Solemn lăcaş îmi este tot avutul
Şi am de-a pururi slova căpătâi”.
(¨Prima şcoala românească)
Dragostea pentru oraşul natal este sacralizată, autorul dedică Braşovului o carte-biblie, unde, peste filele de piatră, modifică reprezentările pe care le avem despre această adevărată Arcă a lui Noe în care răspândeşte cuvinte pline de sens, de adevărat profet-adorator :
“ Păşesc tăcut. Priviri de sfinţi, decise,
Îmi par că sfarmă vremea cu obidă,
Să-mi facă loc, din neguri de absidă,
În strana-n care-un serafin trudise “
( Biserica Sfântul Nicolae)
Scene şi fragmente de viaţă defilează, se animă sub privirea şi simţirea poetului, copil al oraşului secular, pierdut de admiraţie şi sfiiciune în labirinturile străzilor enigmatice din oraşul vechi: strada Republicii, strada Bisericii, strada Sforii, Şchei, Castelului etc :
„ Din Poarta Şchei spre Cerbului despică
Poteca strâmtă taine printre case
Şi treci absent, pierzându-te-n angoase,
Lipind mortarul umed de tunică…
Şi dintr-un colţ neluminat de viaţă
Aştepţi să bată clopot de-nvieri “
(Strada Sforii)
Specificitatea Braşovului este indiscutabilă şi autorul se reîncarnează în personalităţile care îl întâmpină peste tot :
“Cu Anton Pann m-am aşezat în strană,
Să buchisesc Psaltirea pe-ndelete
(Prima şcoală românească)
“ Un gang şi curtea.Trepte în spirală.
Andrei şi Iacob ne privesc din rame.“
(Casa Mureşenilor)
Metamorfozele lumii urbane constituie un pretext pentru a face o distincţie netă între oraşul vechi(sacralizat) şi oraşul nou (diabolizat) :
“ Cum ai trecut de pod, e altul chinul.
De-atâtea blocuri umbra-mi e ostilă
Şi doar şoseaua se întinde-abilă
Să prindă-n funii de asfalt seninul.“
Farmecul dispare, un ton de spleen dezabuzat trădează o exasperare în faţa acestei Sodome şi Gomore moderne:
„ Şi alte ziduri aţipesc în silă ,
Din curţi anoste, îngânând suspinul
Pe care-l scoate plicisit vecinul .
Răzbate-un ţipăt moale în argilă.
Nimic şocant. Cuvintele obscene,
Beţiile dintre pereţi la fel,
Frânghiile-nţesate de izmene,
Priviri placide, paşii fără ţel,
Pădurea ruginită de antene,
Visările fardate cu rimel. “
(Cartierul Tractorul)
Acest volum devine un pariu solemn şi sentimental al autorului. Poemele trasează linii de forţă pasionante. Cu cât itinerariul se lărgeşte, cu atât poetul intuieşte mai adânc trăirile spaţiului înconjurător, este dominat de vibraţiile lui, iar oraşul devine din ce în ce mai puţin concret, ca un abur, dar şi ca o rană fără vindecare. Imposibil de întrevăzut unde începe şi unde se opreşte acest oraş cu “o mie şi una” de privelişti , monumente, ferestre închise ori deschise “în cetate”.
Timpul trecut este timpul vieţii, al aventurii colective, Braşovul având un destin de regulator social şi cultural de excepţie. Autorul dă viaţă acestui peisaj –cetate de o mare puritate şi eleganţă :
“Veghez tăcerea pietrei .Înainte
Îmi stă poteca, arborii şi cerul.
Nu-mi e răsuflul ascuţit ca fierul,
Dar urc ades cu nerăbdări în minte.
………………………………….
Iar zidul zvelt îşi va chema drumeţii
Ce vor aprinde-n turnuri focul viu. “
(Turnul Alb)
Braşovul este sălaşul umanismului, loc de deschidere, de amestecuri culturale, ceea ce alimentează fantasmele şi utopiile acestui volum :
“ Să fie trâmbiţi cele ce îşi poartă
Ritmul solemn în viguroase ziduri ?
Viori măiestre fermecând cu liduri
Cetatea-n care mi-am croit o soartă ?
(Bastionul Ţesătorilor)
Mesajul cărţii este purtat de gândirea meditativă şi melancolică a autorului. El traversează oraşul şi îl îmbogăţeşte cu visele sale, derulate cu ochii deschişi. Oraşul este făcut şi re-făcut din dorinţele, spaimele, învierile succesive ale Poetului , care brodează cu firul roşu al memoriei sale citadine şi sentimentale ,secreta cetate . Fiecare imagine cheamă altele , îmblânzeşte casele pe care le priveşte cu pioşenie, încercând să îşi amintească ceea ce exista înainte între pereţii spălaţi de ploi şi zăpezi.
Poetul ne demonstrează că privirea lipsită de emoţie se aşează superficial peste geometria din preajmă. El ne forţează privirile şi simţirile, pentru a le aduce la orizontul său de vedere, din punctul înalt de observaţie de unde scrutează împrejurimile:
“Pe culmi aşteaptă scrutători trompeţii,
Să dea de veste, într-un ceas târziu,
Că peste cetini vor zbura ereţii,
Să ţină-n pliscuri cugetul pustiu.
Dar zidul zvelt îşi va chema drumeţii
Ce vor aprinde-n turnuri focul viu.
(Turnul Alb)
În hazardul concret al acestei cetăţi respectabile, oraşul e viu. Autorul surprinde energia unei geografii şi istorii debordante, strînge laolaltă răni secrete, fracturi, caligrafii, emoţii, sentimente, tensiuni. E felul său aproape mistic de a ne da cheia accesului la cifrul cărţii , la vocea “realităţii “ sale poetice.
“ De sus oraşul furnica inspiră
În ritmul meu, cel amuţit pe creastă
Şi bolta lumii se întinde, vastă,
Sub glas de îngeri , secondaţi de liră.
……………………………………
Deliciul se întinde la picioare
Şi mă gândesc că n-ai putea să dai
Un rost întreg pe-o pană călătoare
Acestui grav şi somptuos alai
De ziduri suple, jinduind spre soare,
Decât să-l vezi şi dinolo, în rai.
(Braşov 2)
În această a patra carte de sonete, Adrian Munteanu devine un poet al cetăţii care repriveşte imaginile citadine prin prisma umbrelor lăsate de acestea în cuget, marcându-i devenirea. El ascultă semnele profunde ale străzilor, faţadelor, monumentelor. Ele îi “dictează “ poeme –pulsuri evocatoare.
Prezenţa sensibilă a poetului în faţa acestor comori inepuizabile se concentrează într-o respiraţie de fulg, coperta cărţii făcând aluzie la starea de graţie a poeziei care se acordă cu ritmul cuvintelor abia şoptite, dar şi la înspăimântata plutire într-un spaţiu închis şi incert.
Interogaţiile poetice se confundă cu viaţa poetului, care devine o porta –voce a vieţuitorilor cetăţii :
“ Bem vin din căni de lut ;
Ne-mbrăţişăm când ne alungă veacul.
Scânceşte-n noi copilul nenăscut. “
Poetul se dezvăluie, îşi deschide sufletul cu reticenţă. Biografia sa pătrunde cu flashuri cristalizate înr-un cotidian la care cetatea nu e deloc străină, ci e chemată ca martoră, suverană şi complice, ca în povestea cavalerului sau Poetului-June din Braşov, aflat într-o perpetuă cavalcadă , înfăşurat într-o mantie melancolică, “ a tristei figuri “:
“ O mâna de vertebre mai rămase.
Şi Viorica,soaţa mea, apoi
Îl simte cum în raclă-şi aplecase
Dureri mai vechi, să doarmă amândoi.
Au vrut aevea semn profund să lase
Că-n preajma stau şi vor veghea cu noi. “
(Cimitirul din Noua 2)
Braşovul este un loc poetic, dar nu un simplu decor, ci cadrul unei căutari existenţiale intense.
Oraşul trăieşte în omul devenit cutie de rezonanţă lirică, de unde acest dialog cu imaginile-amintiri, dialog cu el însuşi, între veghe şi umbră, între sensibililitate şi imaginaţie.
Între poet şi oraş se instalează o intimitate febrilă, autorul devine martor al efemerului acestor pietre şi al fiinţelor care l-au populat :
“Muşcând din carnea poftelor avid
Ascund în taina stranelor obida
Şi simt cum vremea a mai pus un rid.
(Dârste)
Autorul dă o valoare de iluminare atemporală unor repere topografice cât se poate de precise.
El continuă să cultive cu măiestrie arta sonetului, dar tonul nu este vetust, căci versurile au o sinceritate şi o combustie internă incandescente.
Ciclul Junilor este insolit, mitologic :
“ Descătuşare din adânc de glasuri,
Iar trupul vine-n iureş spre pământ
Şi face-n ţolul sprijinit popasuri,
Ca să îşi ia din nou spre cer avânt.
Uimit presimt, după alerte ceasuri,
Că va ieşi din alb cearşaf un sfânt »
(Junii 2 –Aruncarea în ţol)
Adrian Munteanu este un trecător atipic, descoperind sub unghiuri insolite farmecul străzilor, monumentelor, caselor şi oamenilor. Totul i se pare supus unei metamorfoze fără sfârşit.
Poezie a unor sentimente rafinate , autentice, găzduite în toate fibrele şi febrele incertitudinilor ascunse în meandrele memoriei sentimentale ale unui poet din cetate, Adrian Munteanu este un pieton neobişnuit, suprinzător, care, învăluit în imagini-suvenir, îşi vorbeşte şi ne vorbeşte dintre “ iluminări “ răscolitoare.
Angela Nache MAMIER
(LUCEAFĂRUL ROMANESC- revistă on-line de literatură și cultură , nr.9/ 2011)