Edgar Papu: “Eminescu şi năzuinţa creştină”
S-a cercetat şi s-a scris foarte mult despre Eminescu în relaţia sa cu diferitele discipline, valori sau alte ecouri cu fenomene ce-i populează opera: Eminescu şi romantismul german, Eminescu şi Schopenhauer, Eminescu şi Rafael, Eminescu şi India, Eminescu şi Antichitatea clasică, Eminescu şi Ardeaul, Eminescu şi spiritul popular, Eminescu şi Ardealul, Eminescu şi ştiinţa etc. S-a conceput, însă, prea puţin în legătură cu poetul nostru şi creştinismul desi poetul I.M. Raşcu a scos o broşură, cu caracter prea delimitat, fără ca această problemă specială să se sprijine pe contextul fundamental din care ea se află desprinsă. De aceea, actuala noastră încercare, care tocmai pe acel temei mai adînc se bazează, este echivalentă cu ideea de poezie şi credinţă.
Voi căuta mai întîi să despart datele prezentului nostru interes în două categorii distincte. Una din ele este a simplelor aluzii izolate, integrate în cu totul alte obiective ale poemelor integratoare. A doua categorie, cu mult mai importantă, dezvoltă direct o orientare şi un conţinut creştin. Mă va solicita mai întîi şi mai pe scurt prima din cele două determinări stabilite.
În această arie mai puţin însemnată mă opresc, cu precădere, la un pasaj din Rugăciunea unui dac, a cărui alcătuire s-a mai văzut asemuită cu un tropar bizantin. El sună astfel:„Sus inimile voastre, cîntare aduceţi-i /El este moartea morţii şi învierea vieţii”.
Aceste versuri sublime încep cu o sintagmă luată chiar direct din liturghia creştină unde ea se cîntă în forma următoare: Sus să avem inimile (Sursum corda). Dar şi celelalte cuvinte se arată strîns legate de concepţia creştină. Cine este, oare, mai promiţător în a stinge moartea perpetuă (A morte perpetua libera nos, Domine) şi a deschide învierea şi viaţa veşnică decît Iisus? Totul ne apare cum nu se poate mai limpede şi mai lipsit de orice echivoc.
