Cuvânt și iubire

Cum arta brâncuşiană este una a esenţelor, fiind reflecţia bifocală a vieţii şi a mişcării, vom recurge la esenţializare întru prezentarea lui Brâncuşi şi ne vom mişca foarte repede printre simbolurile sale dăltuite în poala Timpului, cu fărâme de infinit într-o nesfârşită mişcare…

S-a spus că sculpturile sale se identifică formelor primare, deci, arhetipurilor, dar el însuşi a afirmat că, de fapt, ele se identifică visurilor sale, urzite în coloratura unei realităţi tăinuitoare de alte realităţi, la graniţa dintre visul uman şi cel titanesc.

Brâncuşi şi-a propus – şi a reuşit – să obţină o măiestrie înstăpânitoare asupra fiinţelor naturale, pe care nu a descoperit-o încă ştiinţa apuseană, deoarece menirea demersului său este de a apăra inocenţa stării de conştiinţă primordiale.

Este unul din puţinii care au găsit modelul armoniei, graţie căruia Brâncuşi reuşeşte să introducă esenţialitatea – Ideea – într-o formă care respiră fericirea existenţială a naturii organice.

Aspiraţia sa spre universal, spre un impersonal supra-personal, transcendental, se realizează prin detaşare totală de subiectivismul tiranic, posibil prin conjugarea eticului şi a esteticului.

„Numai dialogul strâns al sufletului şi al simţurilor putea genera simplitatea de la sine înţeleasă, frumuseţea transcendentă a volumului pur, închizând în sine o înţelepciune aproape sacră“, afirma Carola Giedon Welcher, care a dedicat o importantă monografie artei brâncuşiene.

Considerat de René de Solier creatorul sculpturii cinetice, Brâncuşi a descoperit valoarea ontologică a mişcării, el care afirma: „ În univers e numai mişcare“. Mişcarea nu ţine cont de timp şi de spaţiu, drept care Brâncuşi realizează o sinteză unică a anticului cu modernul, a materialităţii profunde şi programatice cu intelectualismul cerebral şi cerebralizant al viziunii sale, care se sprijină pe o continuă meditaţie asupra artei (materializată în Coloana infinitului, în care se află încifrat Ars longa, vita brevis…).

Sir Herbert Read consideră că sculptura lui Brâancuşi ocupă „centrul neclintit al artei moderne“, fiind o simbioză a naivităţii infantile şi a înţelepciunii studiate. Formele lui nu sunt niciodată inocente, ci, întotdeauna dictate de forţe inconştiente. El consideră arta lui Brâncuşi „o creaţie primordială, indepedentă de epoca şi civilizaţia noastră“.

Brâncuşi sugerează prin formele ovoidale creativitatea, punctul, linia, cercul, spirala şi labirintul semnificând actul fundamental al genezei.

Spaţialitatea plastică proprie lui Brâncuşi e asigurată de echilibrul perfect dintre formă şi material. Sculptura lui Brâncuşi este creatoare de spaţiu, căpătând, astfel, semnificaţie prin mişcarea transcendentală, prin caracterul ei existenţial.

Brâncuşi este unul dintre primii care a valorizat lumina în raport cu timpul şi mişcarea; astfel, Pasărea de aur demonstrează lumina extraordinară a forţei cosmice de radiaţie.

Brâncuşi ţine să realizeze statui de mari dimensiuni, care să suprime distanţa dintre pământ şi cer, acesta fiind imperativul numărul unu al metapoeticii lui sculpturale.

Din această perspectivă, sculpturile sale ar fi doar proiecte de sculpturi, fragmente de proiecte uriaşe. El realizează doar începuturi arhetipale, care îşi anunţă ideea stabilită de continuitate.

Mişcarea ascensională este relevabilă în orice element sculptural brâncuşian, dar, trebuie spus că el surprinde nu mişcarea, ci principiul generator al mişcării. René Huyghe merge până acolo, încât afirmă că Brâncuşi este marele precursor al dinamismului contemporan, al curbelor de flexiune şi de tensiune, ce fac orgoliul arhitecturii şi tehnicii actuale.

Brâncuşi trecea în lumea pariziană drept un Dumnezeu, descălecat din icoanele româneşti, dar şi drept frate mai mic al lui Socrate, graţie vervei lui scânteietoare.

Şi-a trăit viaţa în austeritatea şi tensiunea vitală şi intelectuală a unui Michelangelo, dar, şi într-o seninătate creatoare şi echilibru spiritual.

În nebunia secolului XX, marcat de pendularea între contradicţii şi extreme: contradicţii împinse la extrem, dar şi extreme vecine cu contradicţia, ba chiar cu contrariul lor, el a păstrat o linişte a raţionării, dorindu-se un Prince paysan; deşi homme du monde, îi era caracteristic un soi de aristocratism ţărănesc, amestecat cu un bun-simţ natural şi mândrie demnă, reţinută, specifică intelectualului român de bună calitate.

„Suferinţele întăresc pe om, constata el în 1938, la vârsta de 62 ani, şi sunt mai necesare decât orice plăceri, pentru formarea unui caracter (câtă asemănare cu CIORAN, alt sculptor român, de astă-dată sculptor de cuvinte, în frumoasa franceză clasică, dalta lui reuşind să obţină un stil unic, cel mai bun al secolului XX ! – să fie oare România ţara artiştilor, a sculptorilor de tot felul, dar care ţintesc şi nimeresc de obicei cele mai înalte piedestaluri, vecine cu nemurirea?!) Şi apoi, eu găsesc întotdeauna că fiecare este singur de vină pentrru tot ce i se întâmplă. De altfel, ceea ce m-a susţinut în tot drumul ce l-am străbătut, a fost sentimentul acela al propriei răspunderi în faţa oricărei fapte, şi al bucuriei depline în faţa oricărui lucru“.

Atelierul lui Brâncuşi a devenit muzeu în 1962, când este inaugurat oficial de directorul său, Jean Cassou, în prezenţa Ministrului Culturii de atunci, cunoscutul scriitor André Malraux (de reţinut că Atelierul a fost lăsat moştenire Franţei, acea minunată ţară de adopţie, care l-a înţeles şi l-a ajutat să se facă cunoscut nu doar pe sine, ci şi poporul din sânul căruia s-a născut).

Moare în ziua de 16 martie 1957, având conştiinţa clară că ceea ce a făcut este important, timpul neînsemnând nimic: „Ştiu că mi-a sosit clipa cea de pe urmă. Da ! Viaţa omului e scurtă, dacă priveşti înapoi. Timpul nu înseamnă nimic – este nimic. Ceea ce ai făcut este important“.

Îmbinarea simbiotică a anticului (= arhaicului) şi modernului constituie miracolul artei lui Brâncuşi. El vine din folclorul românesc şi din arta hindusă, contopind, fără ostentaţie, vechiul şi noul. Brâncuşi este un poet ce ne propune o rostire esenţială a fiinţei, (ba chiar a firii, ca infinit lung, prelung, dacă nu chiar prelungit, al lui a fi, deci care se prelungeşte dincolo de fiinţa noastră ; interesant cum Brâncuşi, poetul în slova pietrei, ne atrage atenţia asupra diferenţei dintre fiinţă şi fire… materializată sculptural, printru-un demers existenţial.

Brâncuşi sculptează metafore şi simboluri care sunt comprimate spirituale, un fel de concetti, de ecleraje ce scot fiinţa din zona tenebroasă a ascunderii, forma se transformă la el în idee poetică vitalist nietzscheană, în care se străvede voinţa de putere spiritualizată, topită în fior, în efluviu emotiv. Poetizare = spiritualizare, dematerializare, transfer de sensuri şi analogizare, deci metaforizare şi simbolizare. Poetul din el despoaie forma până dă de grăuntele de viaţă pitit în miezul conţinutului. Şi ce frumoasă formă naşte un conţinut astfel înnobilat…! 

CONSTANTIN FROSIN

http://luceafarul.wordpress.com/