“Pompiliu Comşa şi caragialismele epocii noastre”
Astăzi apar cărţi din care, dacă le citeşti, nu câştigi nimic, afara doar de a învăţa cum nu trebuie scrise, şi nu pierzi nimic dacă nu le citeşti. Sunt însă şi cărţi, pe care, dacă le citeşti, ai mai mult de profitat, Democraţie cu opinci e una dintre ele.
Ca specie estetică din sfera comicului, care critică cu stridenţă şi caricatural stările anormale, satira a constituit dintotdeauna o formă de manifestare a omului şi a condeiului de rectitudine, mai cu seamă într-o epocă de tranziţie ca a noastră, în care s-au produs atâtea răsturnări de caractere. „Difficile est satiram non scribe“ („E greu să ni scrii satire“) pare să spună şi d-l Pompiliu Comşa, cum a rostit odată Juvenal, într-o perioadă în care atâtea netrebnice apucături au loc.
Cutezanţa pentru spiritul satiric a probat-o mereu autorul Democraţiei cu opinci, cu riscuri mari pană la 1989, dar şi cu acuze în „deceniul confuz“ de după Revoluţie, cu manifestări apocalitice: a probat-o în presă şi în volumul Cioburi de oale sparte, pe care am avut onoarea de a-l prezenta în ziarul gălăţean „Fapta“. Pot spune cu deplină certitudine că literatura umoristică şi arta caricaturală au în d-l Pompiliu Comşa un exponent distinct.
Evantaiul tematic de reflecţii pe situaţii reale cuprinde într-o simbioză anacronică hazul cu necazul, bucuria şi amarul, râsul şi mirarea. Deci, o creaţie „cu sare şi piper“. Dacă prin Cioburi de oale sparte am găsit constatarea amaro-hazlie că Revoluţia din Decembrie 1989 „este un punct de unde am plecat împreună şi de unde fiecare a ajuns în altă parte“, şi că „Singurul pas învăţat după Revoluţie este bătuta pe loc“, ori că „România este singura ţară în care Leul a ajuns de Râs“, acum în Democraţie cu opinci, autorul adună pastile, cartuşe şi aforisme pe care cu largheţe le-a risipit în primele 50 numere ale publicaţiei condusă cu sârg, cu devotament şi în chip excelent, cu sacrificii numeroase, pe care causticitatea o presupune.
Consider acum că unele aforisme ale d-lui Pompiliu Comşa ar trebui scrise pe fruntea demnitarilor, chiar pe fruntea fiecărui cetăţean, pentru ca atunci când sunt în faţa semenului să le citească repetat, înţelegând cât de crudă e realitatea şi cât de mari le sunt datoriile. Mi-e greu să aleg câteva exprimări satirice, pentru exemplificare în câteva pagini. În raport de valoarea şi de semnificaţie ar trebui reproduse toate, ceea ce nu este cu putinţă într-o notă de lector. Îmi rămâne ca plăcută îndatorire cartea, căci multe sunt de învăţat din ea!
Şi, ca să provoc la lectură, se cuvine să reproduc, în ordinea în care au fost emise, câteva din tabletele şi din cartuşele lansate în raport de necesitate şi de tulburare: „La noi, peisajul politic rămâne în continuare într-o mare labilitate, programele politice sunt insuficient conturate, dacă nu chiar vagi sau confuze, iar fluctuaţiile plimbăreţilor de la un partid la altul, un fapt care nu mai miră pe nimeni“; „Deosebirea dintre un pedagog şi un pedofil constă în faptul că al doilea iubeşte, spre deosebire de primul, în mod real copii“; „Pe lângă depresie şi fatalism, un al treilea simptom al maladiei care afectează poporul nostru este toleranţa faţă de ticăloşie“; „Sub sforării carpatice şi extracarpatice, fosta ţară socialistă s-a transformat în damă de consumaţie“; „Suntem mari artişti în arta fofilării, lucru valabil de veacuri“; „Tradiţionalismul nu poate fi o soluţie, dar tradiţia, da“; „Ne hrănim cu propriile mustrări“; „Ne pierdem identitatea şi nici măcar nu fluierăm a pagubă“; „În orice ţară, funcţionarii de stat sunt urâţi de toată lumea. Nu ştiu de ce, că doar sunt oameni care nu fac nimic“; „Românii care spun adevărul sunt stigmatizaţi“; „La trecerea dintre milenii. Remania se află într-o hamletiană postură istorică, de a fi sau a nu fi“; „Ne-am pierdut şi cea mai minusculă şi elementară noţiune a bunului simţ“; „Perdeluţa rozi îi permite preşedintelui sa vadă corect realitatea“.
Sub povara atâtor crude realităţi şi a neputinţei de îndreptare, autorul ajunge la cea mai nedorită constatare: „Mi s-a instalat o lehamite cât cerul de mare, de ţoale şi de tot“. Ce poate adăuga mai mult semnatarul acestor rânduri şi oricine alt cetăţean de bun-simţ când este izbit cu brutalitate de adevărul că în vremea pe care o trăim ţara geme şi că a murit chiar speranţa? Ce înflăcărare să existe în popor când ţara e hărţuitp cu programe fragile, fără orizont şi fără busolă, când totul scârţâie din toace încheieturile?
Eu, unul, după atâtea reflecţii robuste întâlnite la d-l Pompiliu Comşa, mă identific cu acelaşi nepoftit dezgust. Deşi acesta este adevărul, nu pot să nu remarc datoria satirei de a biciui defectele morale ale oamenilor şi aspectele negative ale societăţii în care suntem, că intenţiile moralizatoare ale acestei categorii estetice din lumea comicului se cuvin remarcate. În aceasta constă şi marea implicare a d-lui Pompiliu Comşa, căruia trebuie să-i fim recunoscători că prin pilule hazlii şi amare, prin cartuşe spre ţintele precise, caută să contribuie caustic la a corecta individul şi colectivitatea în ceasul de faţă.
Scrisă din nevoia timpului, Democraţie cu opinci e una din cărţile pe care, dacă le citeşti, ai foarte mult de profitat. Mânuind cu uşurinţă verbul complex şi bogat lingvistic, autorul, d-l Pompiliu Comşa, ne pune în plăcuta situaţie de a-l felicita cu adânci şi curate cuvinte. Cartea e comoara rezultată din adunarea între coperte a nestematelor risipite, care, altminteri, ar rămâne îngropate în timpul trecut, fără, deci, efect prezent şi, mai ales, pentru viitor. Felicitări din toată inima!
Dr. I. SAIZU
22 Iunie 2007 – POMPILIU COMŞA: „DEMOCRAŢIE CU OPINCI“, Editura „Pompidu“, Galaţi, 2006 (I. Saizu)
