Cecilia Bănică Pal: Volumul de versuri ,,Pe urmele lui Zenon” de Mariana Gurza
Poetă consacrată şi bogată spiritual prin cele 10 volume de poezii apărute între anii 1998-2011, Mariana Gurza ne oferă în anul 2012 un nou volum, intitulat simbolic Pe urmele lui Zenon, editat de Timpolis, Timişoara. De la un capăt la altul al volumului vibrează o notă lirică discretă, cu multe subtilităţi, ceea ce ne determină să medităm asupra trăirilor, sentimentelor pe care autoarea le-a purtat în suflet, le-a însumat, radiografiind complexitatea fiinţei umane şi reacţiile sale faţă de societatea în care trăim. De aici pornesc liniile direcţionale ale operei. Pe prim-plan se afirmă responsabilitatea scriitoricească. Petre Ţuţea socotea că „E foarte greu, când ai responsabilitatea a ceea ce faci, să te pui pe scrie, fiindcă scrisul te definitivează, în sensul că te arată fără ieşire”. Asumând-şi acest drum spinos Mariana Gurza îşi mărturiseşte crezul său artistic.
Nimic declarativ, totul trăit, şoptit, cu certitudinea omului ce şi-a fixat pentru totdeauna reperele scrisului:
„semn că poezia trăieşte
e versul alb
care a înşelat rima”
Eliberat de canoanele normelor de versificaţie, versul alb în concepţia poetei, devine mai uşor, devine confesie, trăirile se rostogolesc cu forţă interioară, indescriptibilă, definind astfel drumul artei sale:
„De aici începe poezia
de la fotografia
pe care ţi-am lăsat-o
la îndemână
cu câteva rânduri oblice
dintr-un perimetru filosofico-religios.”
Lirica Marianei Gurza se dezvoltă într-un perimetru filosofico-religios, ce ne trimite la probleme existenţiale, la meditaţia asupra raportului om-divinitate, idei ce ajung până la certitudini ce nu suportă contestaţii. Deşi se întrezăresc accente argheziene, poeta Mariana Gurza nu pendulează între „credinţă şi tăgadă”, ci recunoaşte cu umilinţă, cu smerenie că „mi-e stăpân, doar Domnul cel ceresc” (Ramuri triste).
Ca şi Nichifor Crainic, Mariana Gurza, consideră că, după ce a trecut „prin furcile unui vis urât” a primit de la Dumnezeu, darul lui „de viaţă nouă”, puterea de a trăi, „să pot râde, să pot plânge/să pot lupta, să trăiesc, precum în neclintirea lor stâncile” (Mă uit spre cer). Creaţia poetei Mariana Gurza ne dezvăluie credinţa de nestrămutat în binele dumnezeiesc. Ca şi Lynos, cântăreţul trist din mitologia greacă, ea îmbracă în haina poetică ideea că oamenii credincioşi nu trebuie să renunţe la speranţă, totul poate fi împlinit prin voinţă Atotputernicului. Această încredere în divinitate după tumultul durerii, după izbăvire, atrage liniştea ce nu poate fi găsită decât prin rugăciune:
„Căzută la picioarele tale Iisuse
Doar rugăciunile îmi dau putere
După atâta zbucium şi durere” (Smerenie)
Nu există nici o probabilitate, nici o condiţionare: „nu ştiu dacă sfinţii mi-au auzit ruga” ci doar încrederea că „Privirea sfântă şi blajină, veghează şi este printre noi” (Smerenie). Lecturând volumul Pe urmele lui Zenon, aflăm izvoarele pline de frumuseţe din care sufletul său a sorbit artă – Bucovina şi Banatul.
Cu sfinţenie intrăm în intimitatea vieţii poetei, în universul său familial – descoperindu-i ipostaza de mamă, cu frământările legate de viitorul copiilor. Sentimentul matern este relevat cu multă discreţie în poezia Mă tem pentru tine, fiule: „înainte de fi tu,
fiule
am fost eu,
a fost dorul,
luminos cântând în cuvinte”
Bucuria venirii pe lume, pe care numai o mamă poate să o simtă, este excepţional concentrată într-o comparaţie plină de înţelesuri: „şi ai venit, ca un galop de verde crud….”. Aceeaşi manieră foloseşte poeta şi în poezia dedicată fiicei sale Ioana Plâng în fapt de seară. Căutând limpezirea cântului ce-l auzea „în grădina sufletului” său, şi-a dobândit puritate „ca privirea mea, după prima ploaie de lacrimi”.
De altfel, edificatoare pentru exprimarea dragostei faţă de cei dragi este dedicaţia de la începutul volumului „Copiilor mei, Ioana-Valentina şi Vlad- Gabriel”.
Pătrunzând în sfera liricii feminine româneşti, poeta Mariana Gurza, ca şi alte prezenţe poetice, Constanţa Buzea, Ana Blandiana etc. se comunică prin versurile sale închinate celui mai frumos sentiment uman – iubirea. Cu accente nostalgice, cu încărcătura emoţională a amintirii:
„noi doi,
ne-am legănat
pe două curcubee,
după ce ploaia
mi-a spălat buzele
de săturările tale.”
poeta rămâne credincioasă acestuia, păstrând:
„pecetea sacră,
cu care tu m-ai
atins cu iubire.” (Eram frumoasă)
Proiecţia iubirii în spaţiu cosmic „ne-am legănat/pe două curcubee…” sporeşte unicitatea sentimentelor şi puterea de sugestie a imaginilor artistice. În incursiunea pe care o facem pentru a descoperi această capacitate de pătrundere a poetei, în labirintul fiinţei umane, ne dăm seama că nu există nici o poezie fără trimitere, de la obiectiv la subiectiv şi invers, procedeu ce reliefează profunzimea meditaţiei cu care Mariana Gurza îşi creionează poesis-ul său.
Uneori retorică Doar femeie, constată că sufletul său „nu se deosebeşte cu nimic” de sufletul iubitului şi atunci se întreabă:
„de ce-mi sângerează picioarele
când tu aduci imenşi irişi
şi-i laşi prea departe de ziuă
în care dragostea ar trebui să învie” (Doar femeie?)
Zbatere, sinceritate, dăruire, sunt coordonatele poeziei erotice, coordonate care exclud din sfera iubirii superficialitatea sentimentelor şi transformarea lor în mercantilism.
Versurile din poezia Paradox sentimental prefigurează verticalitatea poetei faţă de încălcarea şi minimalizarea celui mai de preţ sentiment – iubirea.
„există o lege nescrisă
care ne obligă la iubire.
dar cum iubirea a devenit o relaţie
dintre cerere şi ofertă
nimeni nu este suficient de bogat
pentru a cumpăra iubirea…”
Uneori versul devine incisiv, apar note de pamflet. Drumul urmat de poetă cu deschidere spre social, completează portretul acestei vestale care a întreţinut – întreţine – focul credinţei. Este o apărătoare a poporului, a neamului din care face parte şi nu poate admite ceea ce se întâmplă azi în ţara sa:
„Cine va da răspuns pentru multe sărăcii
Ce-mi zbuciumă neamul şi îl duce?
…Ce se va-ntâmpla cu-această glie?
Când azi dăm totul cu-mprumut?” (Inconştienţă)
Concluzia este amară: „totu-i putregai”. Numai prin respectul şi preţuirea pentru „pământul ce ne-a fost dat din veacuri de strămoşi” şi nu prin vinderea lui străinilor şi altor „rechini scorţoşi” putem să fim fiii acestei ţări. Autoarea devine o nonconformistă. Tot ce este nedrept o revoltă dar, îi trezeşte totodată şi un sentiment de compasiune pentru cei umiliţi. În obiectivul său fotografic intră imaginea unui şomer, căruiae poeta reuşeşte să-i surprindă învolburarea sufletului său, socotit a fi produsul acestei perioade prin care trecem, umilit, fără posibilitatea de a-şi întreţine familia, el trece „golit de vise, speranţe” plimbându-se „cu lacrimile îngheţate” – impresionantă imagine metaforică. Condiţia de cerşetor nu-i zdruncină credinţa. Nu se putea ca poeta să nu facă transmisibilă ideea că cei săraci nu se îndepărtează de Dumnezeu, de sfinţi, găsind în ei singurul lor refugiu:
„sărac şomer, umil începi să plângi
şi fugi speriat s-aprinzi o lumânare,
căci Doamne, bine-i printre sfinţi
când doar lor poţi să le spui ce doare!” (Şomerul singuratic)
Fiică a unei familii de adevăraţi români, stăpâniţi de dorinţe de dreptate şi libertate, poeta ne transmite, prin strigătul său de durere, destinul bunicului din Cernăuţi, care a cunoscut torturile străinilor. Invocarea figurii bunicului (n.r. Vasile Plăvan) este pentru noi, un manifest al poetei prin care cere să ne cunoaştem istoria:
„ridică-te din mormânt şi spune,
ce haină e haina în ţara-nstrăinată,
strigă cât poţi să te-audă
Ardealul, Banatul,
ce moş bucovinean ar fi avut Regatul!” (Unde eşti bunicule?)
Opera poetei Mariana Gurza este ca un buchet de boboci de trandafiri. Când îşi desface unul câte unul petalele, fiecare dintre ei emană frumuseţe, parfum şi lumină. Aşa se întâmplă şi cu poezia scriitoarei Mariana Gurza. Ea simte nu numai forţa artistică a creativităţii sale ci şi menirea sa de a folosi în comunicarea ideilor şi trăirilor sale, într-o limbă pură, pe măsura crezului său artistic.
Volumul Pe urmele lui Zenon, în totalitatea lui este un model de limbă românească. Citind poezia Limba noastră urmărim admiraţia şi respectul pe care poeta le acordă limbii române, căreia, în volumele sale, îi acordă statutul de limbă cu mari valenţe artistice. Indignată că limba noastră „ca petalele unui trandafir” – remarcabilă comparaţie! – a ajuns:
„ofilită,
călcată în picioare
de încălţări murdare
dar cu etichete străine” poeta revine la motivul religios existent la Mateevici (limba noastră-i limba sfântă, limba vechilor cazanii) adăugând propria constatare, ca o demonstraţie a statorniciei limbii că este element definitoriu al fiinţe naţionale. Emoţia poetei cunoaşte o linie ascendentă, demonstrându-ne că limba română e unică, că va rămâne sfântă:
„deoarece,
acolo sus, în cer,
cineva
i-a dat binecuvântarea
încă de la facerea lumii” (Limba noastră)
Urmând linia marilor poeţi: Eminescu, Arghezi, Nichita Stănescu, Mariana Gurza realizează o poezie bogată în imagini metaforice printr-un stil de-o acurateţe deosebită şi cu o limbă ce are virtuţi complete. Limba română, aşa cum preciza Ţuţea: „E foarte greu de mânuit. Prin ea poţi deveni vultur sau cântăreţ de strană”. Poeta noastră însă o mânuieşte cu dibăcie şi se plimbă prin toate compartimentele vocabularului, culegând cei mai potriviţi termeni, pentru exprimarea eu-lui său.
Ca şi la Octavian Goga, Mariana Gurza dă strălucire şi aureolă limbajului religios. Câţiva termeni ţin să argumenteze această afirmaţie: Dumnezeu, Domnul sfânt, sacru, smerenie, înger, biserica noastră creştină, cruce rugăciune, Iisus, etc.
Creatoarea este înzestrată cu o bogăţie sufletească rar întâlnită, pe care o descifrăm ca pe o muzică interioară în care vibrează speranţa în mai bine:
„m-aş prinde printre stele
cu mâinile de flori,
şi-aş îngenunchea o lume,
o lume plină de erori.” (Speranţă)
Aceste câteva repere ale poeziei doamnei Mariana Gurza sunt doar o invitaţie spre cunoaşterea creaţiei sale artistice, care prin forţa şi plinătatea ideilor, se vrea citită întru mângâierea şi liniştirea sufletelor noastre.
Cecilia Bănică Pal
