Cuvânt și iubire

Lucram la ICE Autotractor-Dacia Brașov. Eram a cincea putere mondială la tractoare, după Ford, Massey-Ferguson, Fiat și Renault. Am propus să organizăm o caravană cu tractoare și buldozere transportate pe camioane, în jurul Mediteranei, ca să facem demonstrații comerciale. Toată ierarhia a aprobat. Am planificat că vom fotografia produsele noastre pe fundalul vestigiilor arheologice din Atena, Turcia, Egipt, nordul Africii, vom trece Gibraltarul, vom ajunge în Franța și o să fug la Paris, cu Dacia caravanei, cu ARO-ul sau cu vreun tractor. Cu cucu! Ce naiv eram pe atunci. Habar n-aveam cum se fuge din țară. Când a venit vremea să fug din țară, mult mai târziu, nu am fugit cu vreun buldozer pe șenile, ci cu avionul. Am făcut toate demersurile pentru caravană, obținusem tractoarele și celelalte produse, însă nu și camioanele Roman. Fabrica nu a răspuns la scrisorile noastre. Mă trimite șeful meu, ing. Florescu Ionel, la fabrica de camioane, la directorul Căpitanu. Așa îl chema. Eu, când mă duceam pe la ministere sau întreprinderi și spuneam răspicat că eram de la Întreprinderea de Comerț Exterior Autotractor-Dacia, oricine ar fi fost acei șefi, își corectau poziția și freza, se închideau la pantaloni și îmi vorbeau cu un respect maxim. Când i-am spus lui Căpitanu de unde vin, a urlat:

— Afffarrră!

M-am uitat mirat la inginerii din jurul lui. Ăia nu se mirau. N-am zis nimic și am plecat. M-am întors la birou și iarăși nu am zis nimic, m-am așezat și am reluat ziarul să-l citesc. Șeful m-a întrebat:

— Cum a fost? Directorul Căpitanu era ca întotdeauna la linia de montaj și urla la muncitori? Gesticula cu levierul în mână? Sau în mod cu totul excepțional era în birou?

— În birou.

— Și a aruncat după dumneavoastră cu călimara de pe birou?

— Nu.

— Acum câteva zile i-a aruncat călimara în cap contabilului șef. I-a spart capul și uite așa îi curgea sângele șiroaie. De atunci, ăla s-a evaporat și e dat dispărut. Nici nevasta lui nu știe unde e. L-au căutat milițienii cu câinii prin Poiană și cu cordoane de voluntari. Au greblat toată Poiana și degeaba.

— Așa de tare i-a spart capul?

— Da. Acum îl caută și prin Deltă, a zis Florescu în glumă.

— Să-l caute și prin Alaska! a zis un coleg, insinuând că ăla fugise din țară.

 Peste vreo două zile, în hol la intrare, să nu-mi cred ochilor: Căpitanu se certa cu portarul. Voia să intre, să vorbească cu Bădițoiu, director de produse la camioane, iar portarul nu îl lăsa.

— Poți să fii matale directorul Căpitanu, poți să fii și directorul Colonelu, poți să fii și Sfântu Sisoe, aici nu intră nici Dumnezeu dacă nu are legitimație de serviciu! Poți să fii chiar și Stalin, peste mine nu trece nimeni, nici cu tancul!

M-am oprit să asist la comedia asta simpatică, iar portarul, văzându-mă că priveam cu cel mai mare interes și zâmbeam cu o deosebită încântare, se îndârjea și mai rău să îmi arate ce vigilent era. Ar fi fost suficient să-i spun portarului să-l lase să intre și l-ar fi lăsat. L-am lăsat pe Căpitanu în plata Domnului. În plata domnului portar, să-i plătească ăla, pentru obrăznicia lui de alaltăieri, la el în birou.

M-am dus să-i spun șefului și colegilor, cum portarul nu îl lăsa pe Căpitanu să intre la Bădițoiu. Florescu și-a frecat mâinile de bucurie și a scuipat în palme, de parcă s-ar fi aruncat în Olt să înoate. Era și el tot oltean, ca mine. Ne-a spus chicotind, că directorul Căpitanu fusese destituit. Nu știam. Căpitanu îl nimerise pe directorul comercial în umăr, nu în cap, cu călimara aia grea de pe birou. Victima se dusese la București, pe la minister ori pe unde s-o fi dus. S-a zbătut câteva zile și a obținut darea afară a dementului. Nu s-a pus problema ce diagnostic avea Căpitanu la creieri. A doua zi dimineața, nu l-au mai lăsat să intre pe poartă la fabrică. Nu l-au lăsat nici măcar să-și ia lucrurile personale din birou. Ca nu cumva să facă cine știe ce prostii pe acolo, să distrugă acte sau să se bată cu careva. Cică i-au adus lucrurile personale și i le-au aruncat peste poarta închisă.

Ne bucuram noi, însă peste vreun sfert de oră, ne pomenim cu Munteanu, șeful de personal, peste noi. Deschide ușa ca un uragan și ni-l prezintă pe Căpitanu, că este noul nostru șef de birou. Fără nicio explicație. Așa, bombă. Să cădem pe spate. Florescu Ionel, galben la față și cu respirația tăiată, n-a făcut pe el în pantaloni, ci s-a ridicat disciplinat, să-i facă loc, în locul său. Până să observe Munteanu și Căpitanu asta, i-am făcut semn lui Florescu să se așeze la loc și i-am spus lui Munteanu că mă ocup eu de instalarea noului nostru șef. Munteanu a încuviințat din cap și a ieșit. El, șef de personal, credea că mă cunoștea. Nu știa ce îmi poate pielea de drac, după expresia bunicei mele. Acum, Căpitanu… al meu era. V-am spus: eu sunt oltean. Și poate nu știați ce e aia solidaritatea între olteni. E mai ceva decât solidaritatea între contrabandiștii și vameșii greci. L-am poftit pe Căpitanu să intre în biroul pe care îl va ocupa. Am deranjat-o pe doamna Raicu, dactilografa, să se dea la o parte, și am deschis ușa de care se rezema ea cu scaunul. Am aprins lumina acolo și i-am făcut loc lui Căpitanu să treacă pe lângă mine. Acolo era o debara, lungă de vreo zece metri și lată de vreun metru și jumătate, care se îngusta la capătul celălalt, fără fereastră. Acolo se țineau steagurile, pancartele cu lozinci sau ce materiale aveam noi pentru defilări și parăzi, cât și sumedenie de lopeți, cu care salariații dădeau zăpada. I-am aprins lumina, cum spuneam, becul era cam chior.

— Așteptați! Că vă aduc imediat un scaun și un birou.

I-am făcut semn unui coleg să vină după mine, să mă ajute. În capătul coridorului era un scaun și o măsuță scundă, pentru mașina de scris, descleiate și cam rupte, care așteptau acolo de luni de zile să fie reparate sau aruncate. Le-am potrivit încheieturile, colegul le-a și pus scuipat la încheieturi ca să le lipească, și i le-am dus lui Căpitanu.

— Luați loc!

S-a așezat. Am închis ușa, ca să nu îl deranjăm și m-am uitat la Florescu. Ne uitam toți unul la altul și nimeni nu zicea nimic. O colegă poreclită „Ici-șa radio Craiova”, pentru că întotdeauna ne ținea la curent cu tot ce se întâmpla în întreprindere și era vehementă împotriva ardelenilor când se luau de noi oltenii, care îi atacam cu bancurile noastre, l-a întrebat pe Florescu:

—Acuma ce facem?

Fostul nostru șef ne-a zis să ne ducem fiecare pe rând și să-i prezentăm noului nostru șef dosarele cu sarcinile noastre de servici, ca să știe ce lucram fiecare. Misiune cam dificilă, pentru că nici chiar noi nu prea știam ce lucram, iar Florescu nici atât. S-au dus fiecare pe rând. Rămăsesem numai eu. Mă uit la Florescu și ridic din umeri ca semn de întrebare. Mi-a făcut semn cu capul să mă duc cu dosarul pentru caravană și să-i explic ce și cum. Și a adăugat cu un zâmbet malițios:

— Rugați-l să vă ajute să obțineți camioanele!

Am dat din cap în semn că „Las’ pe mine!” și am intrat la Căpitanu. Nu a mai urlat la mine să ies afară. I-am explicat pe îndelete, foaie cu foaie din dosar, ce miniștri de la București semnaseră, I-am arătat copiile scrisorilor pe care i le trimisesem lui și l-a care nu ne-a răspuns. L-am rugat să ne răspundă la ele acum, pe loc, și i-am dat un pix.

— Au fost adresate chiar către dumneavoastră. Puteți să scrieți rezoluția ici-șa. Și mă duc imediat să le dau mai departe la subalternii dumneavoastră de la fabrică. E nevoie să antedatăm rezoluția? Care modele de camioane considerați că ar fi cele mai potrivite pentru caravană? Cam în câte zile vor fi gata camioanele?

Nu zicea nici pâs. Stătea și asculta, ca lemnul, cu capul plecat. Capul plecat sabia nu-l taie. Așa să credeți dumneavoastră. Ba îl taie. Mă uitam la ceas, cum să mai lungesc prezentarea dosarului, a dificultăților cu obținerea camioanelor și cum se va desfășura caravana prin Africa. Repetam cam aceleași lucruri și l-am asigurat că el era persoana cea mai competentă să ne obțină camioanele și să definitiveze astfel proiectul cu caravana, obținându-le el însuși, prin relațiile pe care le avea la fabrica de camioane. El, care nu mai avea nicio relație acolo. Așa e când tai cuiva capul cu ferestrăul.

— Asta o să vă asigure un demaraj glorios, în noua dumneavoastră funcție aici la noi, spre gloria exportului nostru și a prestigiului României în lume.

Să nu ziceți că sunt sadic. Ca dovadă, m-am plictisit, am ieșit și l-am lăsat să fiarbă în suc propriu. Florescu m-a întrebat din ochi, iar eu i-am răspuns tot pe mutește, ca să nu audă Căpitanu, dacă trăgea cu urechea la ușă. Mi-am reluat lectura ziarului Scânteia, iar cei ce își citiseră ziarul, își învârteau degetele mari, morișcă. La câtva timp după asta, iese Căpitanu din debara ca un glonț, nu zice nimic și pleacă. Peste câteva minute, vine Munteanu, se uită la Florescu și zice:

— La loc comanda!

— Uff! a răsuflat ușurat Florescu făcându-și cruce cu vârful limbii în gură de trei ori.

——————————

Victor RAVINI

Septembrie  2020

La Grande-Motte, Franța