Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: La marginea vieţii (poeme)
Aproape de tine
Sub tălpile tale fug drumuri de pământ,
printre paşi zboară păsări din ierburi,
cu lacrimi de ploaie, norii
te păzesc de întâmplări vinovate.
Aproape de tine
îmi frământ mâinile fără atingeri
sub impulsul trădărilor interioare
de care doresc să mă rup.
Fac scut din urme de aşteptări,
mă îmbărbătez să nu uit de îndrăzneală
şi lupt cu ochii necontenit,
să vezi ce nu e de văzut.
Nu mă lăsa să sufăr
mai mult decât iubirea mi-o cere,
pune-mi în braţe trupul şi sufletul
ca pe un trandafir alb în zori.
La marginea vieţii
În timp fără de sfârşit
la marginea vieţii, vise nu sunt,
ci mai degrabă o acceptare-n tăcere
a trecerii în lumea ce nu mai apune.
Lumina cea vestitoare de mugure
ca şi seminţele îngropate nu mor,
ploile între tunete trezesc pământul din somn
şi respiră-n câmpii mirosul de pâine.
Iar toţi cei ce caută-n memorie
răscumpărarea sufletului ce învinge
păcatul cu iertare,
îşi pleacă genunchi şi văd mai departe
orizontul spre care merg.
Tu să nu-mi spui că-ţi pare rău
pentru ce nu ţi s-a întâmplat
când căutai peste tot rodul naşterii,
tot ce-i trecut nu se mai întoarce.
De când s-au stins luminile serii
Bat clopotele în urechile nopţii obosite,
uneori numai furtunile se sperie
şi oamenii când bat într-un anume fel,
flămânde cu limbi vestitoare de moarte.
De când s-au stins luminile serii
călătoresc prin întunericul brut,
o să-ţi spun despre nălucirile de pe drumuri
când bate miezul nopţii în fiorul din trup
şi aşteptările tale pline de dorinţe ascunse
au rămas în cuvinte răvăşite pe file albe.
În ochii tăi au crescut plantaţii de lumină,
în fiecare rază e o ninsoare de petale
care-şi lasă polenul pe umerii fini.
Pământul la care mă întorc cu faţa,
să ascult izvoarele ce vin din adânc
cu tumultul mineral al bogăţiei seninului,
pun în mine culoarea fructului copt
în conturul mai verde decât verdele.
În numele luminii care cheamă norii,
să ude copacii şi ierburile ţării
cu ploaia îmblânzită de cosmice mâini
mă înalţ înflorind iubirea în cântec.
Întuneric gros în noaptea speranţei
Cine doreşte să se mântuie
nu fură şi nu, nu…
deaceea nu-i compătimesc niciodată,
este aproape dezolant
să te simţi în nesiguranţă,
dreptatea şi adevărul nu se pot obţine
peste tot e o luptă pentru interesele proprii,
întuneric gros în noaptea speranţei.
Peste tot se promovează falsul,
minciuna cu faţă de adevăr promis,
nu se cunosc limite şi nici ruşine,
nu mai avem niciun contract moral,
socialul se fabrică în grupuri de excroci
şi teama la modă respiră curgător.
Săracii îşi i-au pâinea de la ghenă
şi dorm împreună cu copii în frig.
Aceste imagini mă neliniştesc,
mi-e scârbă de huzurul îmbogăţiţilor
de pe urma semenilor spoliaţi.
Aş plânge dacă Dumnezeu mă aude,
dar nimeni nu mai crede nimic
şi înainte de iertare e necesară dreptatea,
extirparea acestei plăgi infecte.
O fântână secată
Mă surp ca o fântână secată demult
până-n adâncuri de nisip,
izvoare din inima cerului
mă găsesc pe drumuri
şi alunecă la vale şipotind.
Se filtrează în mine comorile ascunse
cu lumina învierii,
femeie tu ai coaste furate
şi mă pedepseşti
ca pe o mamă, să te iubesc,
eu nu mă dezmint
iubesc mai mult decât pot.
Lumea se purifică
Te-ai hrănit cu dragostea mea pe săturate,
apoi ai făcut o pauză lungă
şi n-am ştiut ce să cred,
sunt trist ca o pasăre fără aripi.
Am semne în care nu mai cred orbeşte
şi nu mai ofer păcatul,
mă vindec greu, dar nimic nu-i întâmplător
lumea în care mă zbat se purifică.
Nu tot ce-i dureros e şi fatal,
durerea lasă totuşi urme adânci,
siluetele luminii nu se întorc niciodată,
dar fac să crească iarba şi pe terenul ars.
Lovirea pe neaşteptate e una sigură,
dar nu duce întotdeauna la victoria finală
e mai degrabă o etapă care te fortifică,
să lupţi cu toate mijloacele posibile.
Bunica
Te-ai dus în lumea albă, îmi spunea bunica,
n-o să poţi veni nici când o să mor
am să vin, dar să nu mori curând,
o să mă întorc sigur aici mai aproape,
să te audă Dumnezeu şi să capeţi gândul cel bun
şi l-am căpătat.
M-am întors şi a mai trăit o bucată de timp,
întotdeauna cu bucuria revederii
şi cu dragostea care apasă pe suflet
mai mult decît orice trăire.
De-atunci aşteptarea ei şi a mamei
mă strigă cu imagini noaptea prin somn
şi cu lacrimi la fiecare plecare.
Nu ştiu să fac legătura cu morţii,
dar drumul spre casa părintească
este şi azi o primenire cu sânge proapăt,
o întâlnire cu duhul iubirii din trecut,
tinereţea ruptă dintr-o gură de rai.
Nimeni nu fuge de moarte
Nimeni nu fuge de moarte,
la ieşirea din munţii semeţi
apele se limpezesc sărind în cascade,
pe faţa dimineţii soarele îşi lasă razele
chiar dacă-i rece învăluită-n ceaţă,
totul se-ntâmplă normal şi grăbit,
nimeni nu fuge de moarte,
dar trăieşte cu teama în oase.
Nesfârşitul prin care curge văzduhul
lasă în hăuri ecoul
şi ziua se ridică din memoria clipei
fără cicatrici pe buzele amiezii
înflorind în ochi bucuria luminii.
Dacă pot să străbat cu sufletul,
odată cu săgeata albastră
voi străpunge cerul cu iubirea de semeni.
Trebuie găsită măsura
Convingerea nu se schimbă, rămâne doar sub vremi,
fiecare îşi caută posibilitatea de rezistenţă,
luptă să-i frângă aripile credinţei adevărate.
Mi-am retras colţii şi aştept hrana la masă
fără să mă aşez în fruntea ei,
toţi cei ce se înghesuie cu bucurie
rup teama şi se aruncă în mijlocul vâltorii
fără să aştepte tăcerea din pereţi
când zidurile se hotărăsc să vorbească.
Nu pot să rostesc despre mişcările revolute,
se nasc mereu noi strategii
care rup bucăţile bolnave de necunoscut
încât voinţa să nu se piardă.
Trebuie găsită măsura tuturor lucrurilor
şi ridicată pe scara valorii la rangul cuvenit
fără alte tergiversări rupte din iad.
Întoarcerea în grădina cuvântului spus
ne pune în faţă vrajba lipsită de sens
pentru ca nicio hotărâre să nu se înstrăineze
de valoarea reală în care se-mbracă dorinţa
de înălţarea deasupra de simptomul reuşitei.
————————————-
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
Sibiu
30 iunie 2020
