Ierodiacon IUSTIN T.: Într-un fel tainic şi inexplicabil, viaţa noastră deja… s-a „terminat”!
Gândurile din lumea de Sus sunt incredibile. Să mușcăm din cel mai tare gând al acestei Minți Frumoase și Nebune care ne-a creat. Și care ne ține viața în palmă…
Într-un fel, în adâncul inimii, deja am înțeles…! În acel adânc al nostru obișnuit cu metaforele, înțelegem acest gând incredibil. Nu ne sperie, nu ne neliniștește, fiindcă pricepem că nu e vorba de moartea fizică. Ci de o altă Realitate, care își face loc în viața de aici.
Frumos e să nu explicăm prea mult, ca să nu stricăm farmecul metaforei! Și totuși, pentru cei ce vor sa prelungească gustul acesta al Nesfârșitului, iată câteva sclipiri ale Ei…
Adică, dacă în felul acela Tainic, viața noastră deja s-a „terminat”, ce ne mai rămâne de trăit…?
Ne rămâne de trăit, dragi prieteni, „cealaltă” viață. Viața aceea neterminată, în care nu mai există asteptări, nu mai există rezultate, nu mai există dezamăgiri. Ci doar farmecul de a trăi în Dragostea care a rămas, farmecul unor zile din Existență pe care le trăiești, curios și recunoscător, ca pe nişte rugăciuni. Ca și cum nu ai mai avea nimic de făcut…
Bine-bine, vom zice, dar avem atâtea de făcut…! Avem copiii de dus la școală. Avem examene de dat! Avem emoții și griji de trăit cu părinții noștri, cu bătrânii noștri, cu șefii noștri. Avem noi înşine păcate de plâns, o moarte de murit și o Judecată de înfruntat…
Da, dar aici e Taina. Si aici ne trezim in afara Ei… Toate astea le gândim pentru că alegem să trăim exclusiv în viața liniară, care are timp de scurs. Și care ne face atât de obosiți încât pana și Veșnicia devine o altă corvoadă… Pentru ca Veşnicia am ajuns s-o vedem ca pe o Grija Supremă de la capătul unei vieți care mai are timp de consumat. Și după ce ca muncim de dimineața până seara, li niciodată nu simţim ca facem îndeajuns pentru Mântuire şi Cer, mai trebuie să adăugăm și această enormă Povară, la capătul vieții…!? Pentru mulţi e deja absurd! Și de aceea, în această logică, cei mai mulți dintre noi abandonează ideea Veșniciei pentru că e prea obositoare și prea atârnă greu la capătul timpului linear. Asa ca preferam sa o amanam la nesfârșit, ca un proiect complicat de serviciu care ne stresează zilele și nopțile…. O amânăm, o împingem pe axa liniară a vieții noastre (ca și cum Tainica Vesnicie ar fi un moment în timpul liniar), și între timp, până o veni momentul (inevitabil), procrastinam încontinuu… De oboseala, de angoasa și de blazare. O oboseala mai mult decât fizică. Metafizică. Fiindcă în spatele cortinei logicii noastre omeneşti, adăpostim acest gând: „Să mai am și Grija asta după toate…!?”.
Da, dragi prieteni, asta e anchiloza și reumatismul logicii noastre omeneşti! E ca un copil mic și mereu bolnăvicios… O gândire care ne deposedează de puterile noastre adevărate. Care – în natura lor – sunt minunate și nelimitate!
Întorcându-ne la Gândul nostru Dintâi – cel frumos și minunat – Veșnicia e felul în care traieşti după ce accepți că viata asta, într-un sens, s-a „terminat”…! Veşnicia e felul în care îți duci copilul de mana la scoala – nu pentru grija de a ajunge la timp, sau pentru stresul de învățătoare – ci cu sentimentul ca tu si copilul tău sunteţi doi elevi sub Cer și că nu aveți nimic de pierdut, ca trăiți „fără catalog” la Scoala Existenței! Veșnicia e felul în care te așezi la capătul patului de moarte al mamei tale, nu cu chinul ca te va părăsi, ci cu un soi de seninatate si jubilatie interioara ca Existenta a pregătit cai mai frumoase de viețuire pentru mama ta, cai nestricacioase și inviate! Veșnicia e felul în care regreți si mărturisești un păcat pe care l-ai facut, nu cu frica ca vei ajunge în Iad, ci cu un soi de dor de a-i repeta Dragostei ca „sunt tot nevrednic de tine”. Un imbold de a-i declara: „Eu sunt tot urat și Tu ești tot Frumoasă!”. Pentru a auzi mereu de la Ea: „Stiu, dar tot te iubesc!”…
Dragilor, ce să mai zicem? Metaforele frumoase nu se explica. Doar își arată lucirile… Toti – in adâncul inimii noastre – înțelegem. Dacă viața s-a terminat, „cealalta” – care nu are nevoie de terminare si sfarsit – nu ne poate obosi niciodata! Vesnicia adevărata, in chipul ei – nu biata grija de serviciu pe care noi o numim Vesnicie – nu mai are nevoie de nimic! Iti da putere nesfârșită. Iertare nesfârșită. Și Dragoste nesfârșită.
Atunci… Nu-ti mai rămâne decât sa-ti iei copilul de mana, să mergi la servici sau sa-ti platesti „datoriile vietii” ca și cum ele ar fi fost deja plătite, mai înainte, de aceasta incredibila Existenta…! Care te-a creat nu ca să „plătești”, ci ca să trăiești din prisosul Ei – achitând oamenilor ce mai e de achitat, lucrând ce mai trebuie lucrat – din ce ti-a lasat Iubirea! Pentru că Iubirea se bucură de simplu fapt ca ești, ca trăiești din gratuitatea Ei, ca intelegi ca n-o meriti, dar că înțelegi și că nu vrea pe cineva care consideră c-o „merită”! Asta e secretul și paradoxul Ei. Iubirea vrea sa se simtă pe sine dăruită și nu primeste să se considere „meritată”. Asta i-ar silui libertatea Ei, pentru ca ar trebui să se accepte posedată, câștigată ca la un concurs… Or Iubirea nu s-ar degrada niciodată intr-atat. Cand simte o undă de „dreptate”… pleacă. Și poate că așa e inima lui Dumnezeu Însuși. Iti da Iubirea pentru simplu motiv ca te smeresti și te consideri nevrednic de Ea. Altfel, n-ai inteles nimic…
Așadar, dragi Feisbuc-iști, dacă acceptam ca viața deja s-a „terminat” – în sensul cel tainic şi duhovnicesc arătat – nu mai rămâne decât să trăim cu ce ne-a dat Domnul! Cu oameni de iubit, cu gripe de purtat, și cu timp – cu nesfârșit de mult timp – rămas… Fiindcă nu mai aşteptăm moartea, ci doar „întârziem” şi noi în Dragostea Domnului… Cam cum fac tatăl și fiica din poza de mai jos. Căci dacă i-ar întreba cineva „ce faceți?” ar răspunde simplu:
– „Nimic. Întârziem și noi în Dragoste…”
P. Iustin T., 4 aprilie 2020
