Gheorghe Constantin NISTOROIU: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei (fragment)
“Iisus este în capul legiunilor nesfârşite
de pătimitori în lanţuri şi în temniţe, pentru
Adevăr şi Dreptate. El a fost primul deţinut
politic creştin.” (Părintele Liviu Brânzaş)
Filocalia Suferinţei şi a Jertfei se asumă Mărturisirii lui Dumnezeu, ca sens al desăvârşirii Omului creştin întru virtutea ca împlinire a Dragostei sale divino-umane.
Suferinţa a fost dată ca măsură a jertfei noastre, a tuturor oamenilor privind alegerea iubirii lor la chemarea dragostei lui Dumnezeu.
Însuşi Dumnezeu în Actul Creaţiei Sale, în mod expres pentru Om, a ales şi împlinit Suferinţa şi Jertfa Sa, pentru a da sens Omului creat întru virtutea desăvârşirii sale, a asemănării cu Atotcreatorul, privind procesul existenţei fiinţiale pentru mântuirea sa.
Prin Suferinţă şi Jertfă Mântuitorul Iisus Hristos S-a dat Pildă, reîntrupându-Se întru Biruinţă şi Înviere, deschizându-i Omului religios, creştinului ortodox Calea înspre Suferinţă şi Jertfă pentru a putea apoi să se întrupeze biruinţei şi învierii sale.
Greşala fundamentală a Clerului şi a Ierarhiei Bisericii Ortodoxe Universale a fost că nu a făcut cunoscut lumii necreştine, clipă de clipă, ceas de ceas, zi de zi, an de an, secol de secol, mileniu de mileniu că doar IISUS HRISTOS este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, Singurul care a Răscumpărat omenirea pentru ca la rândul ei omenirea să se poată răscumpăra numai prin El.
Ba mai mult, din Trunchiul Bisericii lui Hristos s-a desprins o ramură care s-a asumat ca Biserică universală pontificală aflată sub oblăduirea “Vicarului” lui Hristos, slăbind unitatea Bisericii, slăbiciune pe care a accentuat-o pe parcursul milenar.
Fiecare Naţiune, religioasă, creştină sau nereligioasă şi-a avut Profeţii ei, care au avut menirea, misiunea călăuzirii întru spiritualitate a neamului respectiv şi nicidecum rolul de Jertfitor sau Răscumpărător al omului, oricare ar fi el, după ce a îmbrăţişat, asumat şi mărturisit pe Hristos prin mistica Suferinţei şi a Jertfei sale.
Nici, Fecioara Maria – Maica Domnului, care este Creatura supremă, desăvârşită, aleasă ca Împărăteasă a Cerului şi a Pământului, nu-şi poate asuma rolul de mântuitoare, decât cel de mediere întru iertarea păcatelor păcătoşilor.
Tot ceea ce a existat în afara Creştinismului Hristico-Evanghelico-Apostolic, în afara stupidei pretenţii de “infailibilitate” a “Vicarului” de la Roma, ca Zamolxis, Budda, Confucius, Lao-Ţzi, Krishna, Vişnu, Mitra, Mani, Mahomed, Zoroastru ş.a., ca “zeităţi” au fost profeţi mai mari sau mai mici, dar nimic mai mult decât atât.
Acest fenomen absolut, trebuia demonstrat clipă de clipă, permanent, de către Clerul şi Ierarhia Bisericii Ortodoxe Universale, pentru ca acea parte a lumii necreştine să înţeleagă că doar în Hristos se poate naşte, în Hristos se poate trăi, în Hristos se poate împlini, în Hristos se poate muri şi numai în Hristos se poate învia, folosind comuniunea interreligioasă, interculturală, interetnică, doar prin cuvânt, prin cultură şi prin spiritualitate, astfel, nu s-ar mai fi găsit “vicari” ai lui Hristos, “răscumpărători” ai neamurilor care să-L substitue pe Hristos, nu s-ar mai fi născocit erezii, secte, cunoaşteri gnostice, schisme, reforme, contrareforme, iluminisme, postulate filosofice, ipoteze scolastice, evoluţionisme ştiinţifice, doctrine politice, programe şi impuneri economice, nu s-ar mai fi încumetat “răscumpărători” care să-şi “răscumpere” naţia lor, ucigând naţiunile altor popoare, nu s-ar mai fi fondat Oculta internaţională, suprastatală, nu s-ar mai fi declanşat conflicte religioase, migraţii, invazii, ambiţii de hegemonii teritoriale, nu s-ar mai fi “dospit” conspiraţii, răscoale, revoluţii, “dictate”, “ultimatumuri”, trădări regale, războaie mondiale, atacuri atomice, neutronice, energetice, arme biologice răspândite pentru “exerciţiu”…, ca astăzi.
Un lucru este cert, Dumnezeu a făcut Cosmosul şi pe Om l-a pus Regele lui, apoi după căderea Omului, l-a ridicat prin Întruparea Fiului, dându-i putinţa îndumnezeirii.
Atunci, cine a creat virusul ca Substanţă Toxică de Luptă împotriva Omului?!
Filocalia (Phillokalya, phillokalyas, phillokalos în limbile vechi sacre, proto-dacă-kaoine, sanscrită, greacă, aramaică,) se defineşte după sens ca iubirea de frumuseţe desăvârşită, sfântă, dumnezeiască, iar după formă ca o culegere de texte, poeme mistico-ascetice ce cuprind trăirea mărturisirii religioase a misticului.
Semantica cuvântului depăşeşte învelişul său etimologic profilându-se într-o psihologie proprie, într-o spiritualitate sacră, care se asumă într-o vocaţie, într-o misiune desăvârşită. De aceea definirea lui ni se revelează ca sens şi simbol totodată, iar înţelepciunea sa îşi are valoare divină de dar, doar când se dăruişte.
Fillo+kallos, semnifică <<iubirea de frumos>>, kallos fiind deopotrivă şi bine şi frumos, sau asociindu-l cu alte cuvinte, semantica lor, expresia, capătă o altă consonanţă, o altă dimensiune în plan metafizic şi spiritual, nepierzâdu-şi sensul ci comutându-l pe un plan superior într-un suprasens, într-un suprasimbol.
FILOCALIA în sine este o vastă antologie de texte mistice cuprinzând scrieri sau fragmente de scrieri axate pe problema rugăciunii, a învăţăturii lor duhovniceşti, a unei trăiri isihaste, a înţelepciunii, a unei jertfiri absolute, păstrând încadrarea culturală şi teologică, modele sigure în orientarea, inspiraţia şi dezvoltarea unei vieţi spirituale, a unirii mistico-contemplative a omului religios în antichitate, iar mai târziu a creştinului cu Dumnezeu, devenind după formă o culegere ortodoxă, răsăriteană de texte ascetice şi mistice cuprinzând trăirea mărturisirii creştine prin taina Suferinţei şi a Jertfei asumate întru devenirea isihastă circumscrisă Arhetipului hristologic.
Comuniunea cu energiile divine deschide infinitul de dincolo de cunoaştere.
Experienţa mistică trăieşte credinţa şi nădejdea în lumina dogoritoare a iubirii.
De fapt, trăirea cu adevărat în Iisus Hristos este un tratat de Teologie mistică, adică Viaţa întru Hristos, cum a definit-o Marele Apostol Pavel: “M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”. (Epistola către Galateni 2, 20).
Asceza este reflectarea propriei ipostaze, cunoaşterea de sine, condiţie sine qua non pentru cunoaşterea lui Dumnezeu. “Cel care şi-a văzut păcatul este mai mare decât cel care i-a văzut pe îngeri.” (Sf. Isaac Sirul, Sentences, 50, Ed. Wensinck).
Curăţirea ascetică suie astfel, la Clipa sublimă a unei totale dăruiri de sine, un mijloc care atinge prin puterea harului lui Dumnezeu, comuniunea, sofianismul, unirea nupţială dintre Atotcreatorul Frumosului şi sufletul omenesc înfrumuseţat.
Cuvântul asceză vine din străfundurile istoriei avându-şi originea în termenul kaoine, proto-dac askytis, care înseamnă frumuseţe, inteligenţă, voinţă, perfecţiune cultică, cuget curat, profesiune de viaţă perfectă, desăvârşire religioasă, sfinţenie.
Orice urcare spirituală, orice dobândire a sufletului devine un nou început.
Cu orice suiş mistic “Dumnezeu vine în suflet, iar sufletul se strămută în Dumnezeu.” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica/ Patrologiae Cursus Completus, Series graeca, vol. XCIV, Paris, 1864).
———————————————-
Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU
Brusturi-Neamț, 5 aprilie 2020
( fragment din ciclul FILOCALIA SUFERINŢEI şi a JERTFEI )
