Cuvânt și iubire

În 1861, Al. Odobescu publică studiul său Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai cu seamă în raport cu ţara, istoria şi datinele românilor.

Este actul de naştere al folcloristicii ştiinţifice româneşti. De la entuziasmul paşoptist, de la emoţia generalizată stârnită de culegerea de poezii populare a lui Alecsandri, şi mai ales de Mioriţa, se trecea la studierea cu metodele ştiinţei a creaţiei folclorice şi, fapt cu totul remarcabil pentru acea epocă incipientă în domeniu, se adopta o viziune comparatistă a fenomenului. Prin aceasta, Odobescu se dovedea mai apropiat de Mircea Eliade, de care-l despărţea totuşi un secol, decât de propriii săi contemporani. Valoarea de excepţie a studiului ne sporeşte regretul că el nu a fost definitivat, rămânând doar la introducere şi la un prim capitol: Răsunete ale Pindului în Carpaţi. Cu sagacitatea sa şi cu imensul orizont cultural pe care-l stăpânea, de la cultura clasică greacă şi latină la ultimele cercetări europene, de care se folosea fertil, Odobescu ar fi pus folcloristicii noastre o temelie solidă, rămasă din păcate, incompletă.

Vom reveni imediat la studiul lui Odobescu. Dar cum în el e vorba de un cântec ce răsună la cules de vii, nu-i vom putea recepta şi gusta modulaţiile acestuia decât în atmosfera de podgorie şi cramă. Iată un cules de vii la cumpăna dintre secolele XIX şi XX:

„De la Radna înainte, spre apus, se’ntinde podgoria cea vestită a Aradului, un lung şir de dealuri acoperite cu vii. Cale de o zi bună, până la Măderat, la poalele dealurilor, sat se’nşiră de sat, iar printre vii sunt risipite cramele, pe care nimeni n’a’ncercat să le numere.

Ce-i aici la’nceputul culesului, pe la începutul lui octomvrie, aceasta nu poate s’o ştie decât cel ce-a văzut cu ochii lui…

Săptămâni de zile de-a rândul vin mereu şi de la deal, şi de pe şes, unii ca să lucreze, alţii ca să petreacă câteva zile bune, toţi veseli, gata de a se bucura de viaţă.

O dată numai pe an e culesul viilor, şi păcat ar fi să petreci şi astă singură dată dormind nopţile când ele sunt atât de liniştite şi de răcoroase, iar luna niciodată şi nicăieri nu-şi revarsă lumina aşa din plin ca acum şi aici, unde razele ei se resfrâng oarecum din coastele dealurilor spre şesul întins ca o mare.

Ici fluier, colo cimpoi, mai departe o chitară, o vioară, o harmonică şi iar un taraf de lăutari, pretutindenea câte o descărcătură de puşcă, o rachetă ori cel puţin câte un chiot de fiecare vadră turnată în butoi, şi toţi stau la poveşti, cântă, joacă, petrec în zburdalnică’nvălmăşeală…”

Şi tot culesul de vii, într’o altă descriere:

…o mândreţe de vie’ncărcată de struguri,

Viţa, butucii-s de aur, ciorchinele toate sunt negre

Şi haraci de argint ce sprijină viţa prin vie.

…Numai una-i cărarea ce duce spre vie,

Drumul bătut la cules de toţi purtătorii de struguri,

Fetele-acolo, flăcăii fac haz şi tot zburdă şi cară

Poama măşcată şi dulce’n panere’mpletite.

Stă pe la mijlocul lor şi din sunătoare-alăută

Farmecă un băietan, cu viers mlădietic, subţire

Zice cântarea lui Linos. Şi ei îl ascultă’nsoţindu-l,

Chiuie, cântă şi ţopăie toţi şi frământă pământul…

Acelaşi tablou, ne vine a zice, numai că un autor îl înfăţişează în proză, iar celălalt în versuri. Dar cititorul a şi observat că în primul caz l-am citat pe Slavici,  iar în al doilea pe Homer,  între cei doi intercalându-se douăzeci şi şapte de secole, aproape 3.000 de ani!

Un sentiment stenic te cuprinde constatând că într’o lume atât de schimbătoare, iată, există nişte insule de statornicie, ca în Tinereţe fără bătrâneţe, unde vremea parcă nu ar vremui. Vom fi însă de-a dreptul uimiţi să aflăm, nu numai că în zilele noastre, pe valea Mureşului, culesul viilor este exact acelaşi ca în cea mai îndepărtată antichitate, ci că flăcăii din împrejurimile Radnei cântă acelaşi cântec pe care-l zicea băietanul cu viers mlădietic în timpurile homerice.

De unde ştim aceasta? E tocmai ceea ce demonstrează cu totul convingător, documentat, în studiul său Odobescu, „multînvăţatul, preumblat prin toate literaturile şi arheologia lumii”, cum îl caracterizează Tudor Vianu, care mai spune: „Cu excepţia lui Hasdeu, nimeni dintre contemporanii lui Odobescu nu arătase un orizont mai larg al culturii…”

Pornind să explice acel Linos, cântecul despre care vorbeşte Iliada, el aminteşte mai întâi obiceiul ţăranului român de a scuipa de trei ori în sân pentru a nu se deochea şi citează, în paralel, pe Teocrit la care un ciclop spune: „Atunci, ca să nu mă diochi, de trei ori mi-am scuipat în sân.”

Şi comentează: „Astfel, multe credinţe poporane se perpetuă pe nesimţite din secol în secol, din ţară în ţară; un fir misterios leagă unele naţiuni şi unele epoce între dânsele. Întradevăr, e greu lucru, e chiar peste putinţă, a urmări acel lanţ în toată întinderea sa, căci, pe unele locuri, vremile îl întunecă, urma-i se face nesimţită, dar apoi el apare adesea învederat mai departe şi astfel, în deosebite timpuri sub deosebite preschimbări, multe idei, multe credinţe, multe creaţiuni ale imaginaţiunii vechimii se regăsesc în sânul naţiunilor moderne, ca un depozit strămoşesc.”

„La eleni, spune el mai departe, Linos era cântecul poporan cel mai însemnat…” Şi, referindu-se chiar la pasajul din Iliada reprodus adineauri: „Omer ne arată cum, la culesul viilor, un tânăr băiat sta în mijlocul lucrătorilor şi, pe o liră melodioasă, cânta cu glas dulce un Linos frumos. Întradevăr, Linos a fost de la început un cântic al ţăranilor şi al lucrătorilor de pământ.”

Linos, personajul după care cântecul ce-l evoca şi-a luat numele, a fost, potrivit legendei, un „june păstor, cântăreţ vestit”, cum îl prezintă Vergiliu, dar care, tocmai pentru talentul său extraordinar, cade victimă invidiei lui Apolo, ajuns astfel, după Hesiod, să fie jelit de toţi cântăreţii. El „devine un semizeu sau un erou al ştiinţei,  pe care elenii îl cinstesc printre vechii poeţi sau aezi legendari ai Traciei, ce au introdus cultul lui Apolo şi al muzelor pe poalele muntelui Olimp. Împreună cu Orfeu,  cu Museu, cu Eumolp, Linos ajunge şi el a fi unul dintre acei creatori închipuiţi ai poeziei, cari pe tărâmul vechii Pierii tesalice, pe coasta septentrională a Olimpului,  aşezară leagănul culturii greceşti. Într’acele părţi pune într’adevăr şi Esiod locul de naştere al muzelor.”

Dar nu numai vechii greci îl considerau pe Linos personaj real. Clement din Alexandria, scriitor creştin dar de o vastă cultură clasică, temeinicită în cea mai faimoasă bibliotecă a lumii, cea din marea metropolă a Egiptului elenistic, afirmă: „au rostit oracole în versuri Orfeu, Museu şi Lin, dascălul lui Heracle.”  Tot el, în alt loc, îl enumeră printre autorii cu existenţă certă: “Dar şi poeţii […] au filosofat multe cu semnificaţii simbolice, de pildă: Orfeu, Lin, Museu, Homer, Hesiod şi alţi înţelepţi ca aceştia.”

Şi tot aşa cum la poalele Olimpului se arăta mormântul lui Orfeu, Pausanias indică locul unde fusese înmormântat Linos, legendă adusă, opinează Odobescu, de bună seamă de „coloniile tracice.”

„Mai vrednică încă de însemnat, spune Odobescu comentând un pasaj din Pausanias, este serbarea numită Arnis (a mieilor) ce se făcea în toate verile, în oraşul Argos, şi în care, prin văietări şi plânsuri, muierile şi fetele jeleau pe junele păstor Linos, fiul lui Apolon şi al nimfei Psamate, sfâşiat de câini.”  Cântecul lui Linos era atât de înrădăcinat în tradiţia elenă încât numele lui însuşi devenise interjecţie, Linos, Etolinos fiind expresia celei mai sfâşietoare dureri. Corul din Agamemnon al lui Eschil se vaietă: „vai line! vai line!”, iar la Sofocle, mama lui Aiax „îl va jeli, strigând: vai line, vai line, şi izbindu-se tare cu mânele de piept, îşi va smulge pletele cele albe!”

Cântecul lui Linos, sub denumiri diferite după regiuni şi popoare, era răspândit pe o arie vastă. Pausanias, luându-se după o indicaţie din poeziile lui Sapho, identifica pe Linos cu Adonis, tot „un frumos şi tânăr păstor”, („mândru ciobănel”, s’ar transpune în registrul nostru liric), cu acelaşi nefericit destin. Mariandinii traci din Bitinia îl plângeau pe al lor Bormos cu atâta jale încât, în Perşii lui Eschil, Xerxes învins este întâmpinat astfel: „Cu glas cobitor, cu gemete duioase, cu plângerile lăcrimătoare ale cântecului de jale mariandin, voi serba a ta înturnare!”

Răspândirea aceasta l-a nedumerit şi pe Herodot, care, vorbind despre Egipt, se întreba: „Este (acolo) şi un cântec, un Linos, precum şi în Fenicia, în Cipru şi în alte locuri, însă de pe popoare are şi cântecul numirea sa, dar toţi se învoiesc a zice că este chiar jelirea pe care elenii o cântă sub numele de Linos. Iar printre multe lucruri de care mă minunez la egipteni este de unde au luat ei Linul, se vede însă că întotdeauna l-au cântat. Linul, pe limba egipteană, se numeşte Maneros. Egiptenii zic că el ar fi fost un copil singur-născut al celui dintâi rege al Egiptului, şi murind el fără vreme, l-ar fi sărbat egiptenii prin asemenea văietări, şi astfel această cântare ar fi fost cea dintâi şi singură a lor.”

Nouă plângerea morţii unui tânăr şi frumos păstor ne aminteşte însă de o trăsătură definitorie a chiar alcătuirii noastre, de o genă a fiinţei noastre lăuntrice. Este chiar ceea ce i-a atras atenţia lui Odobescu. Pentru că toată peregrinarea lui prin fascinantul univers al poeziei antice el o face pentru crearea cadrului adecvat în care să comenteze Mioriţa.

Este uriaşul merit al lui Alexandru Odobescu. Prin strălucita sa demonstraţie, mai întâi Mioriţa e aşezată exact acolo unde îi este locul, între creaţiile artistice esenţiale ale umanităţii. Apoi, stabilindu-i înrudirea cu străvechea poezie elenă, asiatică şi egipteană, implicit el dovedeşte vechimea incomensurabilă a sublimei poeme.

Ceea ce întreprinde însă Odobescu mai departe e cu totul eronat. Făcând muncă de pionierat, la abia un deceniu de la publicarea poemei el nedispunând de datele necesare, crede a fi descoperit originea sud-dunăreană a Mioriţei. Raţionamentul său e următorul: fiind vizibil înrudită cu Linos-ul grecesc, Mioriţa nu putea apare decât acolo unde contactul românilor cu arta grecească se întâmpla, în cea mai sudică ramură a lor, aromânii aducând apoi poezia în nordul Dunării (cel mai târziu în secolul XV, susţine Odobescu).

Noi beneficiem azi de o cu totul altă perspectivă. Mia de variante publicate, catalogate, clasificate după nuclee tematice, dispuse în teritoriu pe hărţi amănunţite, ne facilitează o judecată limpede. Privind harta cu localităţile de unde Mioriţa a fost culeasă, noi avem în faţa ochilor o extrem de exactă oglindă a răspândirii neamului românesc, din vestul Peninsulei Balcanice până către Bug şi din Carpaţii Nordici până în Olimp. Centrul acestei uriaşe galaxii se găseşte, evident, în teritoriul daco-român. Analiza din cele mai diferite unghiuri a tuturor variantelor, l-a condus pe Adrian Fochi, în substanţialul studiu ce însoţeşte corpus-ul mioritic întocmit de el, ca şi pe alţi cercetători, la concluzia că Mioriţa a luat naştere în Transilvania.

Dacă am considera că răspândirea Mioriţei s’a făcut prin difuziune, liniile ce ar indica împrăştierea ei ar trebui să arate ca nişte raze pornind din Transilvania (sau, în orice caz, din spaţiul daco-român, unde se constată cea mai mare densitate a variantelor) spre punctele cele mai îndepărtate. Convingerea noastră însă, în consonanţă cu toate dovezile prezentate în această carte, e că răspândirea Mioriţei nu trebuie explicată prin difuziune, prin existenţa sa la un moment dat într’un anume loc, de unde, auzind-o şi alţii şi plăcându-le, au tot preluat-o unii de la alţii, orizontal, ci pe verticală, prin moştenire. Românii au primit-o de la înaintaşii lor ca un dat genetic şi au purtat-o în cea mai intimă fibră a fiinţei lor pretutindeni pe unde le-a fost dat să trăiască. E ca şi un arbore. Crengile sale poartă aceleaşi frunze şi aceleaşi fructe, dar aceasta nu din cauză că ramurile şi le-ar fi preluat unele de la altele, ci pentru că toate primesc aceeaşi sevă, cu aceleaşi gene, de la aceeaşi rădăcină. Sau, recurgând la o altă comparaţie, totul seamănă perfect cu tabloul descris de teoreticienii big-bang-ului: dintr-un punct originar iau naştere o infinitate de corpuri cereşti care apoi se îndepărtează unele de altele, producând-se „dilatarea” universului.

E concluzia la care, firesc, ar fi trebuit să ajungă şi Odobescu, premisele lui fiind cele corecte. Mai întâi, Linos trac fiind, aşa cum grecii au recunoscut-o unanim, e de la sine înţeles că şi cântecul său a fost preluat de greci de la traci şi nu invers, iar urmaşii tracilor era mai normal să îşi cultive ei înşişi neîntrerupt cântecul lor emblematic decât să-l abandoneze grecilor, de la care să şi-l recupereze apoi. Totodată, prin demonstraţia sa, Odobescu, stabilind înrudirea Mioriţei cu cântecele esenţiale greceşti, egiptene, asiatice, cele prime, arhetipale, el fixa vârsta Mioriţei la nivelul vârstei acelora. Aşa stând lucrurile, regăsirea Mioriţei la români n’are cum fi explicată ca un împrumut, şi încă unul destul de recent, într’un secol foarte apropiat de noi, ci ca o provenienţă din acel izvor comun extrem de adânc. Atât de adânc încât noi îl considerăm a fi situat la începutul omenirii înseşi.

Este ceea ce Odobescu, în acea parte a studiului său unde el se posta pe un teren luminat, fără ceţuri, observă cu totală îndreptăţire: „Nu vom putea tăgădui că Mioara este izvorâtă şi dânsa din acea pornire de spirit ca toate cântecele antice ce jeleau pe un tânăr păstor ucis fără vreme, în floarea juneţei […] simţământul şi ideea sunt aceleaşi în duiosul cânt al Linului antic şi în pastorala întristătoare a românilor.”

În legătură directă cu Linos, să amintim că un refren de colindă românească, cel mai rezistent element al speciei, aşa cum arătăm amănunţit în altă parte, conservă numele legendarului cântăreţ trac:

Linu-i Lin şi iarăşi Lin.

Bate vântul frunza lin,

Lin şi iarăşi Lin.

E evident că, spre deosebire de versul din mijloc, în care cuvântul „lin” este adverbul obişnuit, în primul şi ultimul termenul e tratat ca nume, e articulat, iar în propoziţie are rol de subiect şi nume predicativ.

Ca la lumina scăpărată a unui fulger, la un moment dat Odobescu are intuiţia izvorului adevărat din care Mioriţa a răsărit. Nu se opreşte însă asupra lui, de parcă nici nu l-ar fi zărit. Dar iată-l:

„Moartea silnică şi fără veste, mai ales în vârsta juniei, a înfloririi, este o idee tristă care în totdauna pătrunde inima omului de o mâhnire adâncă. Acest simţământ e vechi cât lumea, tot neamul omenesc poartă, de secoli întregi, jalea tânărului păstor Abel, ucis cu mânie de crudul său frate Cain; lacrima picată din ochiul părintelui omenirii, vaietul ieşit din pieptul mumei noastre obşteşti, toate generaţiunile pe rând le-au vărsat şi în veci inima omului, cât de multe mângâieri i-ar putea aduce religiunea, filosofia şi ştiinţa, ea tot va plânge pe cel răpit vieţii cu cruzime, în floarea anilor săi.

Un simţământ atât de firesc, atât de general, atât de adânc, a trebuit negreşit să se manifeste, chiar în timpii primitivi, prin glasul melodios al poeziei. Toate popoarele au plâns cu plângeri modulate pe junele ucis la floarea vârstei…”

Când formula aceste fraze, Alexandru Odobescu trecea, spre marele nostru regret mult prea fugar, prin faţa „gurii de rai”.

(Capitol din cartea Dacia Edenică)

———————————-

Miron SCOROBETE