Ierod. IUSTIN T.: Împărăția Cerurilor e asemenea unui Copil care se întoarce, mereu, la Căluțul lui…
Ce ne face să ne întoarcem, mereu, la locul nostru de „mai frumos” și „mai bine”? La Împărăția din noi? Nu cumva un presentiment că noi eram, dintotdeauna, de acolo?…
Ce ne face să nu rămânem căzuți, să nu stăm cu gândurile pe „podeaua” păcatelor, să nu contemplăm Existența de jos, din căderea noastră? Căci contemplarea Existenței în momentele în care suntem jos, cu mintea „jos” e de fapt contemplarea întunericului. Din care vine, sigur, deznădejdea.
Căci asta e Minunea. Existența se contemplă din picioare! Nu de jos. Jos ea nu poate avea decât sensul unui fel de prăbușiri a lumii, a ceva pierdut. Cei care ajung la deznădejde o fac pentru că măsoară Existența din căderea lor. Din sensurile ratate ale lumii. Din ceea ce Ea nu mai poate să ofere. Din ceea ce Ea nu mai are să ofere. Asta e rețeta Celui Rău pentru a invita omul la abandon. La sin-uciderea vieții.
Dar Secretul lui Dumnezeu e acesta. Secretul Vieții înseși. Existența se contemplă din RIDICAREA noastră! Pentru că acolo sunt toate sensurile ei, dintotdeauna. Toate înțelesurile Vieții sunt „în picioare”. Nu jos. Nu în neant. Tot ce e bun și frumos și valoros în Existență se vede cu mintea „din picioare”. Asemenea unui Copil care se întoarce mereu la Căluțul lui…
De aceea, să practicăm acest exercițiu minunat. Ce dumnezeiesc de simplă e starea Împărăției! E ca un Copil care știe că viața toată e acolo, pe Căluțul lui… Cade adeseori. Se scoală și încalecă pe căluț neabătut, ca și cum cineva i-ar fi distras atenția. Cade din nou. Petrece mai mult timp „pe podea” decât pe căluț. Dar, lucru dumnezeiesc, el nu dă nicio valoare timpului de „pe podea”. Ca și cum cineva l-ar fi făcut să-și piardă vremea cu altceva. În loc de căluțul lui. Toate sensurile vieții, toata bucuria, toate memoriile sunt acolo, pe căluț. Căluțul e singura stare în care poate exista „realitatea”. Singura care trebuie să fie. Și singura care va fi, dintotdeauna!
Să rămânem cu acest gând dumnezeiesc. Să ne întoarcem mereu la Căluțul nostru! Și însuși Timpul va căpăta altă valoare. Nu va mai fi timpul căderii, al plecării. Ci mereu timpul Întoarcerii, ca și cum căderea însăși ar deveni un Arc pentru Întoarcere.
Să vedem Împărăția Cerurilor ca un Copil pe Căluț… Cineva, ceva, ne tot aruncă de pe el. Dar asta nici nu contează. Nu a contat niciodată! Ci dorinta de a încaleca mereu pe Căluț, până când vom rămâne acolo, pentru totdeauna! Și nimeni nu ne va mai da jos.
Ține, Doamne, Căluțul, că venim!…
———————————-
Ierod. Iustin T., 14 februarie 2020
