Emilia POENARIU SERAFIN: Strop cu strop (poezii)
O halcă de pământ
Din trupul tău smulg halca de pământ
Și îmi dospesc o gură, cu mulți dinți…
Dar n-am să pot din el, bunici, părinți,
Cu el mai pot o gură de mormânt.
Și n-am să pot nici mărul copt la gard
Nici iarna ca să fie mai geroasă…
Dar ce-a rămas, simțirea îmi apasă,
Scântei îl fac la somn, doar cât să-l ard.
Cum n-am să pierd un bulgar de pomană
Am să-mi clădesc, la casă, înc-un deal…
Ciopor de oi, un fluier, si-un caval
Și-un suflet de bătrâni în colț de strană.
Iar de mai am, promit că-nghit pământul
Să-l pot păzi… de hoarde de golani…
N-am să-l donez și nici nu-l vând pe bani
Îl dreg ogor să-mi seamăn tot cuvântul.
Iar de-mi rămâne fir din drag pământ
Îmi fac o turlă…să coboare sfinții…
Sub ea îmi pun toți moșii și părinții
Și plec și eu, cu ei…în Cerul Sfânt…
Strop cu strop
Unde ești de nu te pot atinge
Unde-ai adormit? În care loc ?
Puricii sunt pâclă în cojoc
Și afară ninge!
Văd că te-a uitat și Dumnezeu
Drumul tău spre Iad și spre osândă
Lupii împrejurul tău la pândă
Fără ,, lepedeu” !
Trupul frânt de piatră, azi slabit
Prin boicot și din necuviiță
Cu altare sparte-n pocăință
Chin strivit !
Puiul tău în lume-i risipit
Ți-a uitat şi noile hotare
Nici nu știi de-i viu ori daca-l doare
Unde-i asuprit!
Ori de-i tare pita de ojină
Ori acoperişu-i strai de brume
Ori de îi mai stie-al țării nume
Fără rădăcină!
Ori străinul noaptea îl primește
Ori viata-i grea de-a o purta
Ori prin ziuă ceru-i scânteia
Fără veste!
Ori de doru-i e nimicitor
Când în suflet sapă de te-apasă
Când o casă nu îi este-acasa
Țară dor !
Ori ești Iuda-n zale și arginți
Ori ești taina pătimirii noastre
Inima ce-mi bate de sub coaste
Bravi părinți !
Ori ești lutul meu pe care-l am
Cel în care astăzi simt durerea
Unde Domnul scrie Învierea
Sfânt balsam!
Strâng durerea-n Putna să o-ngrop
Până n-o să cadă în ruină,
Unde Ștefan ne-a turnat lumină
Strop cu strop!
Bruma groasă
In privirea grea pierdută mi s-a rătăcit o frunză
Din noianul de surate într-un calm desăvârșit
Iar în geamurile minții dintr-un râu nestăpânit
S-a încolăcit speranța de sfârșit și cam difuză.
Și-a adulmecat în pace, o cortină peste suflet
De n-aud colindătorii ori tăcere mare-n cântec
Iarna i-a încins năprasnic înghițind in albul pântec
Doar izvoarele oftează ori mai scapă câte-un scâncet.
Bruma groasă de pădure îmi zâmbește ca pe-un ram
Bate tare-n uși închise, doar o clipă, vrea să intre
Să se cuibăreasca-n suflet, să adoarmă-ntre cuvinte
Ori să-mi zugrăvească sticla aburită de pe geam.
Să o țin toată-n chirie pân’ se crapă-a primăvară
Că e surdă și-i pribeagă, ori nimicul nu-l aude,
A muțit pebneștiință pe-ale mele doruri crude
Și mi-a pus zăvor la gânduri să nu-mi fugă dinafară.
Și s-a prosternat peniței să nu-i scrie foi de carte
Și i-a îngroșat cerneala ca să prindă-n contratimp
A urcat-o-n piramide… ori la zeii din Olimp,
A făcut cum știe bine să le-ascundă cât le poate.
Trage semnalul
Trage semnalul când gara e Pământ
Mai coborâm și noi din doi în doi
Nu lăsa timpul să lunece ‘napoi
Că să ni-l facem cruce ori mormânt.
Trage semnalul, pieirea este-n tot
Și glodul gros în munte și izvoare
Amestecate-n hău și fără de valoare
Iar pe noi toți ne doare drept în cot !
Opriți dezmățul ce-mi pare permanent
Cu unii ce mustesc un doț de pâine
Cu viața ce în urmă ne- ar rămâne
Trecutul tău, nu-l trece drept prezent…
Opriți negoțul șterge-ți-l din dispreț
Grămezi de bani mai ieftin decât apa
Cu tot ce ești cum să-ți astâmperi groapa
Ori să te treci ca foaie de comerț.
Trage semnul, e gara ta, Pământ
Mai coborâm doar unul dintre doi
Pe cei rămași, trimite-i înapoi
Ori fă-le tu….zăvorul la mormânt.
———————————
Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN
27 noiembrie 2019
(Imagine internet)
