Cuvânt și iubire

Făcând o statistică sumară am constatat că persoanele născute în lunile octombrie, noiembrie și decembrie au înclinații spre literatură, artă și domeniul frumosului, printre aceștia sunt, în literatura română: Eugen Ionescu, Mihai Sadoveanu, Vasile Voiculescu, Labiș, iar la ruși Dostoievski. Sunt doar câteva exemple.S-ar putea ca anotimpul toamnei, frisonul nostalgiei, culorile anotimpului, temperatura zilelor să influențeze asupra psihicului și temperamentul noului născut.
Eugen Ionescu s-a născut pe 26 noiembrie 1909 la Slatina, judeţul Olt. Mama lui, Marie-Thérèse, născută Ipcar, era fiica unui inginer francez care lucra în România. Tatăl, tot Eugen Ionescu, era avocat de meserie, însă a avut de-a lungul vieţii nenumărate funcţii publice, fiind în 1909, pentru câteva luni, subprefect al judeţului Olt. În anul 1911, când viitorul scriitor avea mai puţin de 2 ani, familia se mută la Paris, unde tatăl şi-a continuat studiile la Facultatea de Drept. Între timp, familia Ionescu avea să se mărească: au venit pe lume încă doi copii, Marilina şi Mircea, acesta din urmă fiind răpus de meningită la numai 18 luni.

Perioada petrecută în România a fost un adevărat exil pentru scriitorul al cărui nume a devenit mai degrabă Eugène Ionesco, inventatorul teatrului absurd, decât simplu Eugen Ionescu. Nevoit să trăiască într-o ţară în care nu se regăsea, tânărul Eugen Ionescu a fost dominat, în permanenţă, de dorinţa de a fugi cât mai departe de România

În 1922, anul în care a fost nevoit să se întoarcă în România la tatăl său, Eugen Ionescu avea 13 ani. Şocul ruperii de Franţa şi de „paradisul în care a copilărit“, aşa cum a descris perioada petrecută alături de familia mamei sale în localitatea La Chapelle-Anthenaise, un sat mic din nord-vestul Franţei, avea să-l marcheze pentru totdeauna şi să-i influenţeze opera. După zeci de ani, într-o discuţie cu fiica lui, Marie-France, avea să dezvăluie sentimentele care l-au dominat odată ajuns la Bucureşti: „Acolo m-am simţit în exil. Mi-am promis să nu trăiesc în acel oraş sau în acea ţară. Din păcate, mi-a luat 14 ani pentru a reuşi să scap din România“. Au fost de fapt 16 ani. În 1938 pleca din nou în Franţa, la Paris, ca bursier al statului român. După o scurtă revenire în ţară, perioadă în care lucrează ca profesor de franceză la Liceul „Sfântul Sava“ din Bucureşti, se va stabili definitiv, din 1942, în Franţa, ţara pe care a iubit-o şi în care s-a simţit pe deplin împlinit.

1916, anul în care România intră în Primul Război Mondial, alături de Antantă (Franţa, Anglia şi Rusia), împotriva Puterilor Centrale (Germania şi Austro-Ungaria), tatăl se reîntoarce la Bucureşti şi se înrolează în armată, lăsându-i pe Marie-Thérèse şi pe micuţii Eugen şi Marilina să se descurce singuri la Paris. Astfel, relaţiile dintre copilul Eugen şi mama lui deveneau foarte strânse, creându-se o dependenţă care va face despărţirea din 1922 şi mai greu de suportat. Într-un text scris cu câteva luni înainte de a muri, considerat testamentul spiritual al scriitorului, ce avea să fie publicat post-mortem în săptămânalul francez „Le Figaro Littéraire“, acesta îi mulţumeşte mamei sale pentru tot ce a făcut pentru el: „Mama, care m-a crescut, era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor, în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris“.
Constrânsă de greutăţi, Franţa fiind de doi ani în război, mama viitorului dramaturg le cere sprijinul părinţilor ei şi îşi trimite copiii să locuiască la rude în Mayenne, un departament din nord-vestul Franţei. Au fost doi ani, din 1917 până în 1919, pe care Eugen Ionescu îi va considera „paradisul copilăriei sale“. Marie-France Ionesco, fiica scriitorului, confirmă: „Pentru tatăl meu, cei doi ani petrecuţi în La Chapelle-Anthenaise. au fost cei mai frumoşi din copilăria sa. La un moment dat, mi-a povestit ce simţea când stătea singur şi privea lumea din jurul lui: «În Chapelle-Anthenaise timpul nu exista! Trăiam doar prezentul. Trăiam cu har, cu bucurie»“. După sfârşitul războiului, Eugen şi sora lui revin la Paris şi vor locui alături de mama lor, în apartamentul bunicilor. În aceeaşi perioadă, tatăl, pe care l-au considerat mort în război, avea să revină în viaţa familiei, schimbându-i dramatic cursul. Beneficiind de relaţii sus-puse, avocatul reuşeşte să divorţeze şi să câştige în justiţie custodia celor doi copii.
Constrânsă de greutăţi, Franţa fiind de doi ani în război, mama viitorului dramaturg le cere sprijinul părinţilor ei şi îşi trimite copiii să locuiască la rude în Mayenne, un departament din nord-vestul Franţei. Au fost doi ani, din 1917 până în 1919, pe care Eugen Ionescu îi va considera „paradisul copilăriei sale“. Marie-France Ionesco, fiica scriitorului, confirmă: „Pentru tatăl meu, cei doi ani petrecuţi în La Chapelle-Anthenaise. au fost cei mai frumoşi din copilăria sa. La un moment dat, mi-a povestit ce simţea când stătea singur şi privea lumea din jurul lui: «În Chapelle-Anthenaise timpul nu exista! Trăiam doar prezentul. Trăiam cu har, cu bucurie»“. După sfârşitul războiului, Eugen şi sora lui revin la Paris şi vor locui alături de mama lor, în apartamentul bunicilor. În aceeaşi perioadă, tatăl, pe care l-au considerat mort în război, avea să revină în viaţa familiei, schimbându-i dramatic cursul. Beneficiind de relaţii sus-puse, avocatul reuşeşte să divorţeze şi să câştige în justiţie custodia celor doi copii.

În aceste condiţii, Eugen şi Marilina sunt nevoiţi să se întoarcă la Bucureşti, unde vor locui cu tatăl lor şi cu cea de-adoua soţie a acestuia, Lola, care avea, conform scriitorului, să le facă viaţa un coşmar. Este nevoit să înveţe limba română, pe care nu o vorbea deloc, şi este înscris la Liceul „Sfântul Sava“ din Bucureşti, unde se adaptează destul de greu, dacă e să luăm în considerare notele obţinute. Reuşeşte să promoveze clasa a V-a, anul şcolar 1925-1926 cu nota 6,63. Esenţială pentru a cunoaşte starea emoţională a adolescentului este media obţinută la purtare, 6, ceea ce dovedeşte că tânărul Eugen Ionescu era un elev dificil, greu de strunit.

În revista „Caiete critice“, care a editat în 2009 trei numere speciale dedicate lui Eugen Ionescu cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea scriitorului, Eugen Vidraşcu, unul dintre colegii de clasă ai acestuia, publică un text în care rememorează câteva întâmplări ce îl au în centrul atenţiei pe viitorul dramaturg: „Într-una din dimineţile anului 1927, profesorul de fizică-chimie Ion Botea scoase la lecţie pe Eugen Ionescu, persiflându-i înfăţişarea cam răvăşită după o noapte de vădit nesomn, cu cuvintele: «Crezi că azi ştii lecţia, pentru că văd că ai studiat toată noaptea». Cum, însă, necunoaşterea lecţiei se dovedi totală, examinatorul angajă, ironic, următorul dialog cu elevul său: «Se pare, totuşi, că n-ai studiat astă-noapte!» «Ba da» fu răspunsul. «Ce anume?», întrebă din nou profesorul, a cărui curiozitate fu satisfăcută din plin de următorul amănunt: «Balzac a studiat sufletul uman normal, Dostoievski şi Proust – sufletul uman patologic, iar eu studiez sufletul uman degradat, parcurgând lupanarele (n.r. – bordelurile) şi luând interviuri femeilor depravate!». Ofensat şi furios, profesorul îi interzise să mai participe la orele sale“.
Perioada liceului este una extrem de tumultuoasă în viaţa scriitorului. Sora lui, Marilina, părăseşte casa tatălui, gonită de mama vitregă. Fata va locui cu mama naturală, Marie-Thérèse, nevoită, pentru a fi în preajma copiilor ei, să părăsească Franţa şi să se stabilească la Bucureşti, unde se angajează ca funcţionar la o bancă. Cele două trăiesc în sărăcie, deşi tatăl scriitorului are o situaţie materială foarte bună. În cele din urmă, inevitabilul se produce, iar în 1926, după o ceartă violentă cu Eugen Ionescu – tatăl, fiul pleacă de acasă şi se duce şi el să locuiască cu mama lui. Conflictele de la şcoală cu profesorii se agravează, iar în primăvara anului 1928 este retras de la „Sfântul Sava“ şi va fi nevoit să susţină, un an mai târziu, examenul de Bacalaureat la Craiova. Pesimismul şi nesiguranţa zilei de mâine îl apasă tot mai mult. „Timpul trecea implacabil, dimineaţa înainta. Mă sculai ca un condamnat la moarte care trebuia să se gătească pentru spânzurătoare. Purtam pe umeri o povară a cărei greutate o simţeam, material, apăsându-mă. Cum voi avea puterea să trăiesc în lumea asta în care vedeam atât de clar mizeria, lumea asta care era, pentru mine, ca o moarte?“, se întreba retoric Ionescu, într-un jurnal recuperat şi publicat în revista „Caiete critice“ în 2009.

În testamentul spiritual, publicat în „Le Figaro Littéraire“, scriitorul avea să consemneze episoadele vieţii sale din perioada liceului, într-un stil demn de inventatorul teatrului absurdului, mulţumindu-le celor care i-au făcut rău: „Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul «Sfântul Sava» care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau Bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni. Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse“. ;

Relaţia cu tatăl său, despre care nu face niciun fel de menţiune în testamentul spiritual, a fost una extrem de tensionată, Eugen Ionescu senior fiind un consecvent susţinător al puterii politice, indiferent de orientările ideologice ale acesteia. Un personaj care duce cu gândul la „Rinocerii“, piesă ce avea să fie scrisă după două decenii de la evenimentele nefericite din viaţa dramaturgului. Orice conversaţie purtată cu tatăl său se termina cu ceartă.

În volumul său „Prezent trecut, trecut prezent“ (editura Humanitas, 1993), Ionescu avea să-şi amintească de ultima discuţie cu tatăl său, ce a avut loc în 1937: „Tatăl meu n-a fost un oportunist conştient, el credea în autoritate. Respecta statul. Credea în stat, oricare ar fi fost el. Pentru el, de îndată ce un partid lua puterea, avea dreptate. Astfel că a fost legionar, democrat, francmason, naţionalist, stalinist. Pentru el, orice opoziţie se înşela. Pentru mine, opoziţia avea dreptate. (Astăzi, 1967, nu-mi mai place nici opoziţia, pentru că ştiu că ea este statul în germene, adică tirania). Pe scurt, la sfârşitul mesei, ne-am certat: altădată mă făcuse bolşevic; apoi mă făcuse jidovit. Jidovit mă făcuse şi la sfârşitul acelui prânz. Îmi amintesc de ultima frază pe care i-am spus-o: «E mai bine să fii jidovit decât tâmpit. Domnule, am onoarea să vă salut!». M-a privit cu un surâs îndurerat şi mi-a spus: «Bine, bine», şi nu l-am mai văzut niciodată“. Tatăl avea să moară în 1948. Academicianul Eugen Simion afirmă, într-un articol publicat în decembrie 2009, în revista „Cultura“, că tânărul Eugen Ionescu era dominat de două complexe: „Ionescu nu se simte bine nicăieri şi el gândeşte că, de ar fi francez, ar fi genial. Un complex care îl urmăreşte şi pe care, în opera ulterioară, îl leagă de alt complex (oedipian): relaţiile cu tatăl său, avocatul Eugen N. Ionescu, simbolul autorităţii represive, simbolul, în cele din urmă, al statului…“. Ionescu nu avea niciodată prea multe cuvinte de laudă despre români. „Românul este, de altfel, leneş în viaţa de toate zilele, liric în poezie şi tembel în politică“, scria el într-un text publicat în 1934 în ziarul „Vremea“.

Anul 1928 va consemna şi debutul literar al lui Eugen Ionescu, prin publicarea unor poezii în revista „Bilete de papagal“ a lui Tudor Arghezi, în care semnează constant până în 1931. După susţinerea Bacalaureatului, se înscrie la Litere, secţia Franceză, a Universităţii din Bucureşti, unde în 1933 îşi ia licenţa. În 1934 publică celebrul volum de eseuri critice „Nu!“,premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru „scriitori tineri needitaţi“.  În 1936 se căsătoreşte cu Rodica Burileanu, o tânără absolventă a Facultăţii de Filosofie, pe care o cunoscuse în urmă cu cinci ani. Rodica avea să fie, pe parcursul celor 58 de ani de convieţuire, un sprijin pentru scriitor. Marie-France Ionescu povesteşte, într-un interviu acordat Eugeniei Vodă, realizatoarea emisiunii „Profesioniştii“: „Mama l-a susţinut pe tata în tot ceea ce a făcut. A crezut permanent în opera lui. După ce piesa lui «Cântăreaţa cheală» a fost făcută praf de criticii francezi, mama a insistat să scrie mai departe, să nu renunţe“. În jurnalul ţinut pe durata doctoratului de la Paris, Eugen Ionescu face o remarcabilă descriere a relaţiei sale cu femeia care i-a fost soţie timp de 58 de ani: „Când mă gândesc că şi Rodica îmbătrâneşte, odată cu mine, că timpul fuge şi pentru ea, tristeţea mea se însuteşte. Sunt grav răspunzător de timpul, de viaţa pe care o pierde şi ea, alături de mine. Îşi dă toată viaţa pentru a mă apăra, pentru a mă organiza, pe mine cel ce cade, pe mine care sunt haos“.

Lucrează pentru o vreme ca profesor de franceză la Cernavodă şi Curtea de Argeş, iar apoi se angajează în Ministerul Educaţiei, la departamentul de relaţii internaţionale. În 1938 obţine o bursă la Paris şi pleacă în capitala Franţei cu intenţia de a-şi definitiva teza de doctorat, intitulată „Tema morţii şi a păcatului în poezia franceză,“ pe care, însă, nu o va susţine niciodată. De la Paris publică în revista „Viaţa Românească“ un jurnal. Obsesia bătrâneţii şi a morţii devine din ce în ce mai apăsătoare, la aceste nelinişti se adaugă şi situaţia politică europeană, pacea fiind pusă sub ameninţare de Germania hitleristă: „Întors de la ţară, revin într-un Paris plin de aşteptare şi febră. Presentimentul războiului. Agonia Europei? Elitele presimt moartea. Mă-ntorc în Bucureşti, curând. Va fi, cred, nevoie să fiu acolo. Problemele mele personale îmi par a fi, deodată, de-o intolerabilă meschinărie. Ştiam, ştiam întotdeauna că realitatea esenţială este aceea a ultimului prezent, aceea a sfârşitului. O ştiam fără să o ştiu. Acum trăiesc lucrul acesta. În vasul acesta al lumii care se scufundă trăiesc, multiplicată, groaza mea individuală şi groaza celorlalţi. Nu ştiu dacă să plâng pentru mine mai întâi sau pentru lume? Se sfârşeşte, poate, tot: cultură, civilizaţie, umanism“. Cum devine Ionescu definitiv Ionesco

Pe fondul declanşării celui de-Al Doilea Război Mondial, Eugen Ionescu este nevoit, aşa cum a prevăzut, să se întoarcă la Bucureşti, unde va lucra ca profesor la Liceul „Sfântul Sava“. Bucureştiul îl deprimă, dorul de Franţa fiind greu de suportat, aşa cum scrie în 1939 în „Viaţa Românească“: „O nevoie nestăpânită de a fugi m-a chinuit de când mă cunosc; oraşul în care stau, de care sunt înlănţuit, mi s-a părut cel mai urât, cel mai searbăd din toate…“.

În 1942 reuşeşte să plece definitiv din România în Franţa, fiind ajutat de un prieten, angajat în Ministerul de Externe, să fie numit într-un post diplomatic. Mai precis, este numit ataşat cultural al Guvernului României pe lângă regimul de la Vichy, o autoritate marionetă a Berlinului, care administra partea de sud a Franţei. Numirea sa în postul de ataşat cultural la legaţia României se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe, o promova în privinţa intelectualilor români pe care dorea să-i apropie, oferindu-le şansa să lucreze în diplomaţie în ţările de care erau legaţi sufleteşte, pe germanofili în Germania sau pe francofili în Franţa.

Activitatea politică în funcţia de ataşat cultural la Vichy era minimală, Ionescu rezumându-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze. În 1944, după eliberarea Parisului de sub stăpânirea hitleristă, îşi pierde postul. Este rechemat în ţară, însă refuză şi se stabileşte definitiv la Paris, unde va trăi până la moartea sa, la 28 martie 1994, la 85 de ani. Primii ani de după război au fost foarte grei pentru Eugen şi Rodica Ionescu, scriitorul fiind nevoit să lucreze inclusiv ca salahor la o fabrică de vopseluri, iar soţia sa să vândă unele din bijuteriile familiei. Nu renunţă la scris, dar de acum o face doar în franceză, limba în care va cunoaşte consacrarea mondială. În 1950, piesa „Cântăreaţa cheală“ scrisă de Ionescu şi jucată la Paris va reprezenta începutul unei cariere prodigioase, piesele sale „Lecţia“, „Rinocerii“, „Regele moare“, „Scaunele“ sau „Ucigaş fără simbrie“ fiind montate pe marile scene ale lumii.Practic, după ruperea definitivă de România, începe marea operă universală a scriitorului şi transformarea definitivă a lui Eugen Ionescu în Eugène Ionesco.
Finalul relaţiei dintre Eugen Ionescu şi România avea să fie unul demn de viitoarele piese ale dramaturgului. Ionescu va fi condamnat în 1946 la ani grei de detenţie pentru un text publicat în revista „Viaţa Românească“, în care critica, într-un stil pamfletar, instituţiile statului român. Ironia constă în faptul că relele scoase în evidenţă de Ionescu erau cele ale perioadei interbelice, lucru evidenţiat de scriitoarea Marta Petreu, autoarea cărţii „Ionescu în ţara tatălui“:  „Textul este pamfletar pentru că Ionescu dă drumul resentimentelor sale faţă de România interbelică, naţionalistă şi xenofob-antisemită. O atenţie aparte este acordată «ofiţerimii burgheze», considerată de scriitor drept  «produsul cel mai josnic al spiritului mitocan şi burghez românesc»“. Astfel, în mod absurd, Ionescu este implicat într-un scandal între Armată şi ziarul „Dreptatea“, care publică, în numărul din 16 martie 1946, o caricatură cu un soldat român membru al Diviziei „Horea, Cloşca şi Crişan“, corp de armată format din prizonieri români de pe frontul sovietic, recrutaţi de Armata Bolşevică şi transformaţi într-o adevărată forţă de propagandă comunistă în România. „Un oarecare Eugen Ionescu…“
Conducătorii Diviziei „Horia, Cloşca şi Crişan“ s-au sesizat şi au dat în judecată ziarul „Dreptatea“, un organ de presă al Partidului Naţional Ţărănesc, pentru jigniri aduse Armatei Române. Pentru a se apăra, conducerea cotidianului trimite Ministerului de Război textul publicat de Eugen Ionescu în „Viaţa Românească“ sub pretextul că alţii au comis-o mai rău şi n-au fost sancţionaţi. Din acel moment lucrurile se precipită, iar şefii Armatei decid în luna aprilie să-l dea în judecată şi pe Ionescu pentru ofensă adusă armatei şi naţiunii. Sentinţa avea să fie dată o lună mai târziu. Iată cum anunţa oficiosul Ministerului de Război, „Glasul Armatei“ condamnarea: „Un oarecare Eugen Ionescu, poet ratat şi dezechilibrat, este condamnat în contumăcie de Curtea Marţială la 5 ani închisoare corecţională pentru ofensa armatei, 6 ani de închisoare corecţională pentru ofensa naţiunii, 5 ani înterdicţie corecţională“.
În 1963, autorităţile comuniste reiau procesul, sub forma unui recurs iniţiat de către stat, prin care se constată că Eugen Ionescu nu a săvârşit faptele imputate, iar decizia Curţii Marţiale din 1946 este considerată ilegală, cazul fiind casat. Reluarea procesului a fost decisă din considerente politice, regimul comunist de la Bucureşti începând o campanie de recuperare a intelectualităţii româneşti din exil, în ideea de a stabili relaţii mai bune cu statele din Occident. ;

În memoriile lor, doi dintre prietenii de-o viaţă ai dramaturgului, Emil Cioran şi Arşavir Acterian, fac o serie de dezvăluiri legate de viaţa acestuia, prezentându-l pe dramaturg cu bune şi cu rele. În volumul de memorialistică intitulat „Caiete“, Cioran dezvăluie un Ionescu depresiv, dependent de alcool, care se află moral la marginea prăpastiei: „Eugen telefonează taman la miezul nopţii de la Zürich. Plânge, suspină, miorlăie aproape, îmi spune c-a băut în cursul serii o sticlă de whisky, că e în pragul sinuciderii, că-i e frică […]. Îl implor să nu mai bea, să plece din Elveţia şi să se interneze într-o clinică la Paris, ca să poată fi vizitat. […] I-am spus că trebuie neapărat să se abţină de la alcool; îmi spune că nu poate; c-a încercat şi ştie că-i e cu neputinţă. […]“. Întâmplarea, dacă e să-i dăm crezare lui Cioran, ar fi avut loc în primăvara anului 1967, în perioada în care Ionescu se afla în Elveţia, unde urma un tratament. Într-o scrisoare trimisă în 1979 lui Arşavir Acterian, Cioran avea să creeze un profil psihologic al prietenului lor comun: „În fond, e foarte nefericit, veşnic pândit de crize depresive, de accese insuportabile de apatie“.

La rândul său, în volumul „Jurnal“, Arşavir Acterian povesteşte o întâmplare, relatată de acelaşi Cioran, despre Ionescu atunci când cei doi au vizitat Malaysia în cadrul unei delegaţii de scriitori francezi: „La Kuala Lumpur, la un banchet, amfitrioana toarnă whisky în pahare şi, în timp ce toţi ceilalţi degustau cu încetinitorul licoarea, E.I. goleşte paharul imediat. I se pune atunci o sticlă întreagă la îndemână şi E. – fericit că e singur şi fără nevasta care-l opreşte de la atari voluptăţi – se serveşte din ce în ce mai excitat, mai binedispus, înveselindu-i pe toţi cu o vervă îndrăcită. Are – nu ca alţii – o beţie care-l dispune, dătătoare de bucurii lăuntrice, dar şi de manifestări rejuisante pentru ambianţă“. ;
Marie-France Ionesco (foto), fiica dramaturgului, este cea mai autorizată sursă pentru a putea înţelege atitudinea faţă de România a lui Eugen Ionescu, devenit Ionesco odată cu stabilirea definitivă în Franţa. După o prea scurtă discuţie telefonică, în timpul vizitei în România a lui Marie-France Ionesco, cu ocazia Festivalului Naţional de Teatru (la sfârşitul lunii octombrie), concluzia a fost că marele dramaturg, inventatorul teatrului absurdului, nu s-a considerat niciodată român. Perioada pe care a trăit-o în ţara noastră a fost percepută ca un exil, un purgatoriu la care a fost supus fără voinţa lui. A fost, practic, victima ambiţiei unui tată care l-a rupt din mediul său natural, cel francez.

Testamentul spiritual al lui Eugène Ionesco La 28 martie 1994, Eugène Ionesco moare după o îndelungă suferinţă. A doua zi, în publicaţia „Le Figaro Littéraire“ apare un ultim text, dictat de marele dramaturg, considerat a fi testamentul său spiritual. Scriitorul a rămas până în ultima clipă a vieţii un suflet zbuciumat, căutând mereu răspunsuri : „Mesajele nu au niciun efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest, dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut. Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente. Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o recent, fiecare zi este un câştig (…). În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: «Doamne, fă-mă să cred în Tine». Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă de cealaltă parte există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot sau suntem fiinţe care vor renaşte? Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului. (…) Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă, spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a luat-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care i le-a luat lui Iov? În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu“.

Piesa “Scaunele “am văzut-o la Teatru Bulandra pe 7 aprilie 2004, în regia lui Felix Alexa și scenografia lui Diana Ruxandra Ion.Despre pisă regzorul spunea: “Scaunele” – poate cea mai metafizică dintre piesele lui Ionesco, continuă sa ne răscolească existenţa, pe care o credem, sau vrem cu disperare să o credem, plină de sens şi de evenimente importante. Ionesco ne arată, fără menajamente, golul în care ne zbatem, o imagine a omenirii în căutarea propriei identităţi şi a unui scop care să ne justifice viaţa. Căutare iluzorie. Suntem resturile omenirii, dar cu asemenea resturi se mai poate face încă o ciorbă pe cinste, spune bătrânul din piesă. Cinism salvator.” .

În tren la întoarcere spre Cluj am scris poezia de mai jos inspirită de spectacol.

                                    Armăsari cu scaun la cap

Armăsarii gândului trăgeau sania zilei

În urma lor rămâneau urme de potcoave

De cai morţi adunaţi în cutia milei,

Îi mânam cu biciul vântului de miazăzi

Mai repede, mai repede, bidivii mei

Să nu ne-ajungă orele târzi

Când oamenii se mai cred zei.

Sania aluneca pe tăpşanul zilei

Scăpărând zăpadă în urma ei

De se aprindeau becurile în case

Şi durerea bătrânilor adormea în oase.

Hai, bidivi cu potcoave de lumină

Zburaţi spre castelul sufletului

Numai acolo pierdem orice vină

Şi moara gândurilor macină idei

Iar caii devin oameni cu scaun la cap

Pe drum bun

Cale bătătorită de cei care mai scap

Ne atârnaţi în piaţă de un alun.

                                                                                                            Al.FlorinȚene